Chef filosofic

Am citit azi dimineata un articol, habar n-am pe care site de stiri, insa era prezentat un studiu al cerceratorilor (nu americani) neuro-nu-mai-stiu-ce care sustin ca la 30 de ani creierul uman ajunge la deplina maturitate.
Desi suntem capabili sa luam decizii corecte chiar si inainte de minunata varsta (pe care n-o astept deloc, apropos) abia dupa 30 de ani suntem capabili sa ni le asumam 100%, sa le intelegem, etc. Asa sustin oamenii de stiinta :) Ah si tot ei spun ca dupa 40 de ani lucrurile devin si mai clare si mai simple :) Cred si eu :)
Mi-am amintit de un articol de-al meu din trecut in care sustineam ca n-as da voie nimanui sa ia decizii importante inainte de a implini 25 de ani :)Carevasazica sunt prevazatoare.
Bine, nu despre asta vreau sa vorbesc/filosofez eu azi... desi are o oarecare legatura.
Anume, ca in asteptarea asta inifinita a noastra, zilnic ma bazez pe domnul Timp sa-mi desluseasca noi mistere si sa ma invete noi lectii. Dar, pare-se ca uneori soarta devine a naibii de ironica si malitioasa. Se lasa ceata si peste dramul de constiinta sau luciditate aferenta anilor de tinut umbra (nu degeaba).
Daca astept cu ardoare revelatii raman cu asteptarea. Daca nu le astept simt stagnarea ca-mi sufla in ceafa. Daca ma bazez pe domnul Timp...sa-mi rezolve problemele sau sa raspunda intrebarilor...e ca si cum m-as intoarce in caverna asteptand evolutia sa-si faca datoria.
Nu, nu, nu, nu...
Nu trebuie sa fie atat de greu dar nici ireal de usor. Echilibrul,bata-l vina pe el, ca mult se vrea invatat, acceptat, descoperit... Caut a avea un echilibru in tot ceea ce fac, spun, cer, ofer. Si prefer sa controlez eu echilibrarea situatiei.
Unde vreau sa ajung? Desi cred ca "everything happens for a reason" nu mi se pare ca trisez atunci cand analizez, intre timp, de-ce-ul. In spatele unor evenimente personale se da o batalie apriga de intelegere a motivului si a temporizarii. Undeva si mai in spate sta o gelozie bine mascata si greu de recunoscut. Iar marturia de aici este fie o auto-pedeapsa ori o eliberare.
Da, am momente in care sunt geloasa pe fericirea ce sta in ochii altora. Ma pun in postura unei vesnice victime care asteapta Momentul.
Nu-mi plac victimele inchipuite, deci nu-mi place nici de mine in astfel de drame. Pentru ca am atat de multe motive sa rad sau sa fac orice altceva decat sa fiu geloasa.

Voi?

Viata la tara...

(ne-am plimbat atat de mult in ultimele doua luni incat propria casa incepe sa-mi placa, e asa...un loc... unde odihna e la superlativ)


Pentru ca am spus de o mie si una de ori cat de ahtiata sunt dupa traiul in mediul rural, unde pamantul intalneste talpa goala, unde bucata de paine e bine-meritata si unde miroase a lemn ars din soba, nu mai insist pe subiect :) Ba insist, pentru ca amintirea e cruda si seva ei merita pusa in calimara de scris...pe blog.
La tara nene, la tara. Nu la cabana, nu la hotel, nu in vizita la casa de vacanta ultra-dotata cu de toate. Departe de cei ce se tavalesc in doua fire de nisip, poarta bluze de in pe care scrie versace si nu se epileaza la subrat doua zile, asa ca isi zic hipioti.
Catunul in care am aterizat, eu si consortul, e la o aruncatura de bat de Campina, intr-o zona nu atat de turistica si populata insa mai mult decat frumoasa.
Un sat in care linistea isi merita laudele, iar galagia apartine doar cocosilor ce se infrunta in grai si-n cucurigu din cand in cand.
Acoperit de verde (inca) crud, satul e brazdat de-un rausor aproape sec, in aste vremuri calde; insa care se umfla turbat si toamna si primavara lasand pietroaie mari (aduse din munte) din loc in loc.
Populatia "rurala" e impartita in doua jumatati, aproape egale :) Pe de-o parte avem fugitivii din capitala, care-au pus de-o casa de vacanta, luxos dar discret construita, iar pe de alta parte cateva gospodarii de oameni cinstiti, harnici dar mai in etate. Tineretul a fugit la oras, visand la ferme de animale construite pe bani din fonduri europene si la tonele de bani ce ii vor castiga. E bine, dorintele sincere se mai si implinesc, cred eu.

Partea mea de suflet, crescuta la tara pana la 6 anisori, copilul care era hranit cu lapte proaspat de capra si-si culegea in fiecare dimineata cate un bol de zmeura din gradina, ca mai apoi sa se infrupte lacom in cele dintai raze de soare din "odor"....- partea asta de suflet - zace timida in amintiri dureroase. Odata, ca n-are cum sa fie inlocuita si de-ar fi sa construim miliarde de noi amintiri peste ea. A doua oara, ca nicaieri si nicicand n-o sa fie ca acolo...
Dar, parte din ceea ce se cheama umanitare, contine parte din ceea ce se cheama DOR. Si dorul asta e greu de convins ca nu se poate.

Asa ca, de data asta musafiri, am poposit pe plaiurile prahovene timp de doua zile.
Doua zile pline si frumoase. Cu lapte, muls de mine, baut cald pe nesaturate. Cu porumb copt in jar, la ceas de seara, dulceeee si rumen, sa-ti musti degetele nu alta. Cu mamaliga cu branza si smantana, la micul dejun - matinali, la 9 trecute, fix :)
M-am urcat si pe cal, ca nu se putea altfel. De fapt, doi cai, pe unu-l chema Mircea, iar pe celalalt Lica (de la Vasilica). Blanzi si educati, mai ca nu-ti venea a crede ca-s de la tara. Si-am incalecat asa, fara de sa, cu o sforicica blanda in loc de darlogi. Da' ne-am inteles, la pas vioi pe dealurile ce-mprejmuiau satul. Frumosi cai, urata treaba cu calaria fara de sa. Promit sa n-o mai fac si sa-i compatimesc pe cei haiduci.
Am dansat in jurul focului "de tabara". Cu obrajii incinsi si mica tiganiada a lui Phoenix in urechi si cu ultime puteri adunate dupa o zi de haladuit prin sat, de imprietenit cu sateni, de oprit fiecare caruta de pe ulita sa-ntreb de sanatatea cailor...
M-am indopat cu tot ce-au dat pomii de pe deal, si-am pus obrazu pe fiecare trunchi de tei batran de sute de ani. Cu drag si dor si speranta ca potolesc nitel sufletul flamand.

Apoi ne-am urcat pe bestia cu coarne de fier, de-i zice Virago, si am pornit spre casa. Spre wireless, spre semnal la smartphoanele cu 3 G, spre traficul incins de Bucuresti.

Trei

Din categoria gandurilor contradictorii ma bantuie trei, ale naibii ele, gandurile, ce-mi violeaza mintea.

Cea mai puternica senzatie pe care o am e aceea ca pot cunoaste un om. Ati simtit vreodata ca cititi omul pana in cea mai adanca molecula a lui? Ca-i simtiti pezenta, ca-i simtiti gandurile, ca-i simtiti nelinistea, neimpacarea, nebunia, tristetea? Ati stiut vreodata ca omul pe care il cunoasteti, asa cum nu l-a cunoscut nimeni, niciodata, e pur si simplu acolo, stie la randu-i ca e cunoscut? Si, contrastul acestei simtiri vine urat, ca o palma peste obraz: dar daca tu, Cristina, "le dai din condei" frumos? Daca iti place sa te scalzi in profunzime si cand colo, nimic nu-i asa cum "simti" tu? Cunoasterea ta e doar in mintea ta. Realitatea banala e complet lipsita de poezie... Adevarat sau fals?

A doua senzatie e ca sunt intr-o continua asteptare. Apogeul pozitiv al asteptarii... Ca Momentul e pe vine. Care moment? Ce defineste Momentul? Ca si cum mi-ar fi crescut aripi si ele stau blande, ascunse sub tricou, dar la un Moment dat, ele se vor intinde...vor incepe sa tresalte puternice, iar cand am sa ma ridic in zbor, nimic si nimeni nu ma mai opreste. Nicidecum asteptarea mea nu se sfarseste tragic. E ca si cum rabdarea e leacul care-mi trateaza nelinistea. Reversul medaliei vine si aici cand partea intunecata a mintii imi spune: DAR daca nimic-ul predomina in infinitatea timpului? Daca astepti ceva-ul si Momentul degeaba? Ca toate la timpul lor, asta o stiu, ca pentru toate exista un moment bine definit, sunt sigura, dar daca tu, eu, Cristina, n-ai absolut nimic de asteptat? Dar daca?

Cea de-a treia senzatie ma indeamna sa apartin. Total si neconditionat. Sa-mi pun sufletul in palmele iubirii si sa ma predau. Sa sper, sa nu cer, sa dau sa nu astept. E senzatia aceea care cauta iubirea din pagini de carti. E sentimentul ca TU, eu, Cristina, ai inventat insasi profunzimea dragostei. Si cum ai putea tu, eu, Cristina, sa nu iubesti cu tot ceea ce ti-a fost dat? E o adevarata blasfemie sa tii incatusat in piept adevaratul patos. Sa nu-i dai drumul e ca si cum te-am amuza ca frangi aripile unui porumbel... Dar, si aici, vine din urma umbra rece a unei gandiri pur egoiste care-mi spune sa raman intotdeauna ferma. Ranile si cicatricile unui suflet terfelit prin sange si noroi persista. In plus, noi, mici oameni-roboti n-am fost deloc claditi acum milioane de ani pentru a cadea prada neconditionatului. Suntem construiti pentru o evolutie sigura si precisa. Oare? Iar tu, eu, Cristina, stii mai bine ca oricine ca nu poti ceda controlul asupra mintii tale.
Sau poti?

Vesnicul contrast al da-ului si nu-ului...

Vant cu miros de mare

Vreau sa ma tavalesc printr-un nisip care-mi zgarie genunchii si imi ramane in par, apoi ma face sa stranut.
Vreau sa inspir cu toti plamanii mei de proaspat nefumator toata briza cu gust de sare, miros de namol si alge putrede.
Vreau sa inchid ochii si sa aud doar tipat de pescarus si valuri sparte in milioane de picaturi sarate. Sa ma gadile vantul si sa-mi trezeasca fiorii amortiti...
Sa ma arda soarele dar cu blandetea diminetilor umflate de somn. Sa-mi lumineze pleoapele si sa-mi incalzeaza umerii, sa-mi mangaie abdomenul si sa-mi usuce obrajii.
Iar linistea...doamne, linistea care e tesuta in toate firele de iarba sa-mi fie hrana a sufletului. Linistea de bine, cand stii ca nimeni nu te deosebeste in multime si nimanui nu-i pasa de fericirea ta.
Linistea care te intorce inapoi la auto-proclamatia ca "esti doar un mic element nesemnificativ intr-un univers mult prea mare".
Vreau somnul sub zeci de mii de stele care-si asteapta blande admiratia, la zeci de mii de ani distanta. Vreau umarul meu pe care-mi pot pune oricand obrazul, mirosul meu pe care-l pot adulmeca la infinit, ramane acolo, se amesteca cu suvitele mele de par...mirosul , mirosul, mirosul.
Vreau cel putin o dimineata confuza infofolita-ntr-un sac de dormit, cautand rasaritul ca pe o noua nastere a mea, a mintii mele, a oboselii mele, a fericirii mele.
Vreau muzica in surdina si mancarea de rapane la care tanjesc 8 luni din 12.
Sa-mi creasca in crestet ganduri de poezii si sa-mi inmugureasca ideile de scris.
Ca sunt o egoista si vreau sa am marea mea si nisipul meu si cerul meu si pestii mei si pe EL, al meu, numai al meu, cu soarele tot, la infinitul zilelor mele sarate.

Da, merg la mare :)

Incapatanare

V-am mai spus ca sunt un om incapatanat? Da, stiu, e o calitate :)
Dar v-am spus cum se face ca eu n-am dorinte neimplinite?

Cand eram mica si faceam vreo traznaie, tata ma punea la colt. Sora-mea isi cerea iertare imediat, eu preferam sa stau oricat ar fi fost necesar doar pentru ca nu vroiam sa spun acel "imi pare rau". Si atunci...mintea mea de copil a inventat o metoda...de...acceptare a pedepsei.
De exemplu, daca eram pusa la colt, m-am auto-educat sa imi spun ca imi place si ca acolo e locul meu de visat cu ochii deschisi. Si as fi stat acolo si as fi visat oricat.
Apoi daca eram pedepsita si nu eram lasata la TV imi spuneam ca n-am nevoie de TV si ma apucam sa citesc sau sa scriu. Daca nu aveam voie sa ies la joaca pentru ca facusem vreo poza nu mai ieseam nici macar cand eram trimisa "sa mai ies si eu din casa".
Uite asa le-am aruncat cu ura parintilor mei intr-o zi ca "nu aveti cum sa ma pedepsiti pentru ca imi place orice!". Apoi am decis ca n-o sa mai plang. Sa nu mai vada niciodata ca m-au suparat, daca m-au suparat.
Chestia asta cu auto-educarea a functionat mereu ca o competitie cu sinele. Citisem eu pe undeva ca autosugestia e ca o putere paranormala. Bine, in combinatie cu o personalitate extremista...
In fine...posibil ca lucrurile au degenerat din copilarie in adolescenta si tot asa.
Cred c-am mai dezbatut subiectul si am mai afirmat ca nu e o calitate, dar nici un defect, ci e pur si simplu o realitate in faptul ca atunci cand ceva NU mi se intampla asa cum mi-l doresc, nu mi-l mai doresc.
Poate din acest motiv n-am avut drame sentimentale cu primele iubiri, sau alte copilarisme, pentru ca daca NU se facea primul pas in directia mea eu nu dezvoltam nici o atractie.

Reversul medaliei in cazul imunitatii mele absolute e ca odata ce ma educ sa nu-mi mai doresc, sa nu ma mai atraga, sa nu mai vreau, nu-mi pot schimba decizia. E ireversibil :)

Totul sau nimic :)

Cu si despre Vama Veche...(din nou)

Ca tot ma vaicaream saptamana trecuta de putine idei de scris (altele decat dezbateri si analize psihologice), vineri seara am dat (din nou) iama in Vama Veche, iar acum am atat de multe de povestit, atatea concluzii trase, atat de mult material incat vreau cumva sa-l condensez pentru ca n-am chef de articole kilometrice si sub nici o forma nu pot fi consecventa in directia "va urma"....
Joi seara ne-a sunat "mamaia Niculina", unde aveam rezervata o camera, sa ne spuna ca a picat faza cu rezervarea dar ca ne tine loc de cort "in spatele casei, sub mar".
Planul de Vama era bine batut in cuie asa ca l-am completat cu un nou-nout cort de la Decathlon, din ala care explodeaza singurel si nu trebuie sa bajbai dupa carlige in intuneric si cu mintea plina de beri.
Am ajuns vineri seara intr-o Vama arhi-plina, in toi de festival Folk You, cu grad de ocupatie 150% si exagerat de multe masini.
Sa ne intelegem: eu nu ma consider a fi vamaioata, desi de prin 2002 incoace am calcat Vama anual. Am dormit in cort, langa cort, in masina, langa masina, pe plaja, in sacul de dormit pe plaja, la pensiune, la hotel, pe la prieteni...deci am cam epuizat variantele. De prin 2007 incoace, in fiecare an imi spun ca e ultimul in care bat Vama, ca s-a schimbat, ca nu mai e ce-a fost...etc. Anul viitor ma fac ca uit ce-am zis si visez la un weekend de nebunie absoluta. Asa si acum.
Iar din acest motiv n-am deloc dreptul sa ma uit urat in directia celor ce vin in Vama cu masina sau sa-i critic pe cei cazati la hotel.
Insa, desi gemea plaja de turisti, pot sa va spun cu toata sinceritatea...ca in Vama Veche erau tot atatia vamaioti cati manelisti intr-un bar de motociclisti :) Si, spre marea mea mirare, mai nou e o statiune in care bunicii si parintii considera ca e educativ sa isi aduca progeniturile.
Asadar multi, multi copii, mari, mici...dar multi!

In alta ordine de idei, am REdescoperit caracteristica unica si comuna a oamenilor din turismul autohton. O specie aparte, o trasatura genetica poate, habar n-am insa de cand bat litoralul asta n-am vazut oameni mai infecti decat cei ce ofera cazare la mare. Fie ca au pensiuni, case particulare, loc de cort, sau chiar lucreaza in hotel... le colcaie creierul de fiere si venin si cred ca nici macar in dictionar n-au citit vreodata CUVANTUL ospitalitate.
Asa ca...despre gazda din Vama...doar de bine :)

Inca un aspect, negativ din pacate, este cel al mizeriei. Parca in acest sezon mizeria (cu care din pacate este asociata Vama) a devenit insuportabila... O plaja mai plina de gunoaie ( desi existau cosuri de gunoi) n-am vazut niciodata in ultimii 10 ani. Apoi, doua dintre canalizarile vamaioate s-au suparat si s-au revarsat inundand strada cu...diverse. Iar vidanja, siroind agale pe poteca, a fost atractia absoluta a tuturor celor ce-si luau micul dejun pe terase :)

In ciuda zecilor de curiosi care venisera sa vada ce e cu dezmatul in Vama, in ciuda sutelor de betivi care refuzau sa aiba limita la galgaitul de lichide, in ciuda mamicilor cu copii care se certau cu nudistii de pe plaja ca sunt indecenti, eu mi-am atins scopul :) Am vrut sa nu dorm 2 nopti in Vama, am vrut sa dansez cu picioarele in nisipul rece de august, am vrut sa mananc numai peste si nimic altceva, am vrut soare si poate niste valuri fara de alge.

Am dansat, am mancat, m-am scaldat, n-am dormit :)


P.S. sa imi spuna si mie un vamaiot autentic, pe unde mai e Vama acum?

Suflet pereche II

Eu nu cred in suflete pereche. Nu cred ca exista un cineva care s-a nascut pentru a ma intalni pe mine, pentru a ma completa perfect.
Cred ca exista oameni care se potrivesc si cred ca exista oameni care nu se potrivesc. Chiar si ca uneori contrariile se atrag, insa (parerea mea) nu pentru mult timp.
E drept ca nu cauti o reflexie a ta in oglinda, din acest motiv e recomandabil (de catre cine, habar n-am) sa existe o oarecare completare intre cei doi.
Am ajuns insa la concluzia ca oamenii se invata reciproc. Din acest motiv exista si etapele relatiei : primele luni cu fluturasi in stomac, dupa un an se iau decizii, dupa 2-3 ani in general poti spune daca omul acela iti e menit pe viata, sau nu. Evident, poti stii si mai devreme daca e EL/EA. Insa aici nu mai vorbim despre aventurele.
Oamenii ajung sa se cunosca mai mult, pe masura ce petrec mai mult timp impreuna. Nu e nimic iesit din comun in ceea ce spun eu aici. Cu cat ai ocazia sa-ti observi partenerul in mai multe situatii cu atat acumulezi experienta. Vital e sa n-ai pierderi de memorie, sau sa-ti placa sa experimentezi diferite reactii in diferite circumstante.
Si pentru ca viata asta e un lung sir de necunoscute, ca sa nu ne plictisim, exista si oameni care nu se potrivesc. Oameni a caror personalitati se anuleaza reciproc. Oameni pentru care timpul nu rezolva nimic, de fapt, timpul reliefeaza aceasta...nepotrivire de caracter.

De multe ori, acesti oameni nepotriviti continua sa lupte (in zadar) pentru revelatii de cuplu. Pentru ca speranta moare ultima sau pentru ca incapatanarea e si ea o caracteristica a omului, exista relatii ce rezista ani intregi fara sa fie de fapt relatii.

Asta te face sa te intrebi...ce conteaza oare? Calitatea sau cantitatea?

Legea atractiei universale

Stiu ca titlul suna pompos iar eu, ca o nepriceputa intr-ale fizicii, va pot oferi o interpetare proprie a acestei legi: tot ceea ce iti doresti cu adevarat ajunge la tine, la momentul potrivit. Sau: primesti ceea ce dai.
Si STIU ca atata timp cat eu voi continua sa privesc incruntata, suspicioasa, tematoare sau chiar grabita spre viitorul acela pe care mi-l doresc in culori pastel, am sa primesc exact reflexia unei frunti incretite si-a unui nas stramb.
Am avut o perioada in care fara sa depun cel mai mic efort am beneficiat de o deschidere spre pozitiv incredibila.
Desi nu neg ca este posibil sa-mi ascult propriul sfat si indiferent de ceea ce primesc din exterior, ceea ce transmit eu sa fie in acelasi ton: bun, pozitiv, in armonie.
Apoi tot eu ma contrazic si-mi spun ca nu pot avea pretentii ca eu sa fiu in alt fel decat sunt. Sunt o persoana extrem de energica, patimasa in ceea ce cred, acida, uneori acra si de ce sa mint, am rautacismele mele clasice care ma contruiesc.
A incerca sa ma proclam ZEN-ul absolut...ar putea insemna ca lupt impotriva personalitatii mele reale.
Totusi pentru ca nu-mi place nici sa accept tacit lucrurile ca fiind finite pornesc de la premisa ca asta sunt eu, dar ca intotdeauna e loc de mai bine, iar apoi adaug (ati ghicit) legea atractiei universale.
Nu cred ca poate cineva sa ma descrie ca fiind calma/calda in detrimentul unei descrieri rece/precauta. Fara sa insemne ceva nociv pentru cei din jur totusi.
Dar...ramane o lupta acerba intre ceea ce-mi propun eu in fiecare dimineata si ceea ce se intampla. E drept, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa tot eu sunt trecuta prin dovada vie si clara a faptului ca bine faci, bine gasesti.
Apoi, dupa ce intern se da o lupta continua intre bine si rau, sau mai concret intre ce cred eu c-ar fi bine si ce cred eu c-ar fi rau, ajung la extenuarea emotionala cu aceeasi intrebare fara raspuns: sa ofer mai mult de fiecare data, neconditionat, toleranta, intelegere, obraz intors de fiecare data SAU sa mizez pe faptul ca sunt corecta, asa cum stiu eu sa fiu corecta?

Nu cred c-ar trebui sa luptam impotriva a ceea ce suntem noi de fapt. Oamenii evolueaza, dar in adancul sufletului lor sunt acelasi boboc care ... infloreste...sau nu. Esenta fiecaruia dintre noi nu are cum sa se transforme in cu totul altceva oricat de puternica ar fi autosugestia.