Recapitulare: escapada prin tara

Vineri aveam un chef de mare...Cum zacea ea, canicula, pe fiecare bucata de asfalt din Bucuresti aproape ca auzeam valurile frante din Vama, ma vedeam pe mine tolanita pe nisip, anticipam bauta din Expirat de dupa lasarea intunericului...

Totusi am plecat spre munte. Veneau ai mei, mama, tata si sora-mea, undeva pe langa Piatra Neamt; la mare pot ajunge oricand, exista atatea alte weekenduri, mi-era dor de familie, asa ca am decis.

Am pornit sambata dupa pranz, agale prin fiecare sat, lasand in urma apatiile de capitala.

Aveam muzici de toate felurile, aveam picioarele pe bord si ochelarii acoperindu-mi jumatate de fata. Aveam barbatul langa mine si un mare chef sa evadam undeva intr-o pustietate.

Drumul a fost relativ greoi...de indata ce-am trecut de Urziceni in fiecare localitate lasata de Dumnezeu era cate o masina a militiei. Militieni peste tot, in sate in orase, in afara, asteptand ca vulturii.

Evident ca am fost si noi opriti si amendat pentru cei 85 km/h "in localitate" dupa cum spunea cucul de la sapca, noi fiind convinsi ca eram in afara localitatii.

Ultimul loc canicular a fost Bacau. Acolo unde semafoarele tin cate 90 de secunde!

De cum am intrat in Piatra Neamt temperatura a coborat de la 34 de grade la ... 20. Spre Targul Neamt (unde era punctul de intalnire) termometrul indica 18 grade si o ploaie deasa ne batea continuu in parbriz plina de tupeu ...

Subsemnata (adica io) avem in bagaj doua rochite de-o palma, una chiar fara spate, un costum de baie, si o pereche de slapi. Fustita mea roz volanata devenise un petec deloc protector...

Noroc cu mama care mi-a imprumutat o pereche de jeansi si-o jacheta. N-are sens sa va spun ca aratam mult prea hip-hop in hainele de imprumut...

Ne-am cazat la poalele Cetatii Neamtului, am lasat bagajele la casuta si pentru a aveam deja zgomote amenintatoare in stomac am pornit in cautarea bucatelor cu iz moldovenesc.

Uimitor dragii mei a fost ca pe o raza de mai bine de 50 de kilometri fiecare terasa, restaurant, pensiune sau hotel (si nu erau putine) aveau cate un covor rosu intins pe trepte. Si stiti ce inseamna asta? Nunta!

Nunta pentru ei, foame pentru noi, caci n-aveam cum sa ne amestecam printre nuntasi...

Cand credeam ca o sa mancam fornetti am zarit un pub, mai ascuns, unde-am intrat si spre bucuria noastra aveau de-ale gurii.

Acum imi pare rau ca nu i-am retinut numele, vroiam sa vi-l recomand si voua daca aveti drum vreodata prin Targul Neamt. Am mancat pana amenintau burtile sa ni se sparga. Ati dedus ca erau delicioase toate si asta nu din cauza ca ne era noua foame ci pentru ca oamenii de acolo chiar isi faceau treaba cu drag.

Prima seara s-a inchiat cu focuri de artificii, la propriu :) noi am cazut toropiti de aerul proaspat, murmurand la unison cu greierii ce se incapatanau sa cante si pe ploaie.

Duminica, dis de dimineata (aproape de ora 11) cu ochii bulbucati de somn am pornit in pas vioi spre cetatea Neamtului.

Desi nu erau mai mult de 20 de grade afara si o ploaie marunta se incapatana sa cada, experienta cu vizitarea cetatii a fost una foarte energizanta.Vroiam sa vizitam cat mai multe obiective turistice din imprejurimi pentru ca dupa-amiaza urma drumul spre casa.

Cei 500 de metri abrupti pana la cetate ne-au convins ca trebuie sa ne apucam serios de sport si sa renuntam la viciul cu fum.

Urmeaza Humulestiul, devenit acum "Parcul Tematic Ion Creanga". Mi-am dorit mereu sa vad pe unde se aventura Nica in copilarie pentru ca tare ne asemanam la nazdravenii, doar ca eu nu le-am povestit inca pe ale mele :)

Am vizitat apoi manastirea Agapia pentru ca in muzeul manastirii era o expozitie a pictorului Nicolae Grigorescu. Pentru vizitatorii viitori trebuie mentionat ca exista taxa de vizita atat la intrarea in manastire cat si la intrarea in muzeul din incinta manastirii. O taxa modica e drept...dar exista.

Am pornit spre Piatra Neamt (nea Pinalti, cand repari si tu centura orasului?) unde

ne-am dat cu telegondola (pai nu?), o senzatie pe care eu am incercat-o intaia oara in viata. Noroc ca nu mi-e frica de inaltime. Asa am vazut si noi orasul, fara sa-i mai facem turul de onoare, petrecand cam jumatate de ceas in cabina cu geamuri albastre-transparente.

A urmat Bicazul, nu inainte de un pranz copios luat intr-o pensiune-restaurant din drum spre. Ma amuza cum de fiecare data cand intreb chelnerii "ciorba cutare nu are carne nu?" ei ma privesc cu o brusca ingrijorare " vai ne cerem scuze, dar chiar nu contine carne" iar eu incerc sa le zambesc cu ochi, cu dinti, cu tot: "E perfect! nu mananc carne de asta va intreb".

Chelnerita din locatia aceasta mi-a adus un bulz "asa cum ati cerut, fara carne" iar eu privindu-l cu ochii mari am cerut lamuriri : "pai n-are carne prin el, are doar bucatile acestea de muschiulet...cum nici asta nu doreati?"

Amuzant.

Barajul Bicaz si Lacul Rosu (cu al lui eveniment maghiar cu tot) au fost ultimele doua locatii vizitate.

Recunosc ca a fost un maraton turistic in mai putin de 24 de ore insa va asigur ca a fost unul deosebit.

Locurile acestei tari, frumoase, proaspete, din ce in ce mai putine ma surprind de fiecare data insa in weekendul acesta m-am concentrat pe oamenii dragi.

Mi-e drag de ai mei, de mama, de tata, ii vad atat de energici si de vii, ar complexa orice lenes de capitala :) De fiecare data cand ma vad cu ei parca as vrea sa le spun "gata, vin sa stau cu voi, nu mai plec la Bucuresti!".

Ma uit apoi langa mine, la omul care adoarme cu nasul in ceafa mea, omul care face fiecare loc sa fie acasa omul care ma face sa urlu " e al meu!" si-mi dau seama ca drumul nostru merge intr-o singura directie :)

Ne-au placut satele verzi, rupte de lume. Vrem si noi o casuta din lemn (poate chiar vopsita in roz), o capita de fan, toate animalele din lume (care sa moara de batranete dupa 1000 de ani) , cerul cu stele aproape, linistea coplesitoare, vrem basmul nostru in care nimeni n-are cum sa patrunda.

Dar pana atunci...am ajuns iara acasa, aci, in Bucu.

Voi ce-ati mai facut?

Calatorii in timp...

Am iesit si noi din Bucurestiul incins si prafuit...(cred ca toate articolele mele de calatorie incep asa)

Sambata pe la pranz, aerul conditionat cu filtrul schimbat, fara sa-mi bata totusi in fata (asta ca sa nu-mi stimulez nevralgiile contactate in ani de munca prin birourile autohtone), o ora de mers din semafor in semafor pana sa dam de "autostrada" ce duce spre Pitesti.

Despre soferi inconstienti cu permisul luat pe spagi...n-am sa vorbesc, am sa le urez doar viata lunga, indiferent de gradul de mutilare in care s-ar afla la finalul traseului de iad!

Well...revenind la tonul uman ; ne-am dat intalnire cu ai mei (mama&tata) la Caciulata.

Parintii mei frumosi si tineri isi fac concediul prin Romanica, cautand locuri deosebitein care sa poposeasca, batand tara in lung si-n lat, inca "turisti in Romania" (minunata campanie de outdoor by sweet MT).

Pentru ca erau la mai putin de 300 de km departare si nu in zona litoralului sau a hiper-populatului Brasov, am decis sa ne urnim noi inspre ei.

Caciulata desi o statiune ce pare uitata de timp/schimbari/evolutie s-a dovedit a fi neincapatoare pentru puhoiul de turisti.

Strandurile pline, pensiunile arhipline, terase, discoteci, buticuri, manastiri, ce mai...pana si la baile termale era coada...

Partea mai putin frumoasa (apropo de bai termale) era ca o data la jumatate de ora urla sirena de ambulanta. De ce? Cardiacii varstnici + apa termala (fara recomandare medicala ci la discretie) + temperaturile de afara.

Pentru mine a contat de fapt un singur lucru : ca i-am revazut pe ai mei (dupa cateva luni). Puteam sa fi fost in costum de cosmonaut pe Marte si tot m-as fi bucurat. Contextul a fost totusi favorabil, mai putin solicitant decat in cosmos :)

Sambata seara am alergat dupa licurici in parcul Caciulata, zona fantanii cu apa termala.

Nu eram singurii care au renuntat la zacutul pe terasa, sau la discotecile in aer liber.

Pe potecile intunecate ce margineau frumosul Olt misunau in bezna oameni, copii, animalute, si din loc in loc speriati si licuricii.

Am incercat sa pozam ganganiile fluorescente si la declansarea blitului s-au napustit spre noi in haita.

Am dedus de aici ca in starea lor de excitare licuricii clipesc repetat din...codite.

Departe de lumea mirifica din "povesti nemuritoare" in ramasitele de spatiu verde, facand abstractie de zgomotul muzicii house, exista INCA momente magice. Si licurici. Adevarati!

Duminica mi-am trait scurtul moment spiritual la manastirea Cozia, mai apoi la manastirea Turnu.

Spun scurtul moment deoarece l-am inghesuit in cateva secunde, suficiente cat sa aprind o lumanare pentru sufletul celor plecati dintre noi si o alta pentru sufletele ce-si cauta inca linistea pe pamant.

O revelatie nemaipomenita nu am avut oricat mi-as fi dorit. Dumnezeu salasuia in manastire, printre oamenii multi, unii faceau trafic cu bijuterii "sfintite", altii se spalau pe maini (sau isi racoreau pur si simplu cefele transpirate de multime) in fantana cu apa "Sfanta", altii cerseau (foarte multi), altii se inghionteau pur si simplu din curiozitatea de-al vedea pe preot...in cele din urma m-am scarbit cand am vazut cum se "sfinteste" un Logan, rosu (ca focu' , sa-i surada norocu'); parintele stropind motorul cu apa si busuioc iar proprietarii privind spasiti ritualul...

Aglomeratie si afaceri cu cele sfinte...in timp de criza. Caci Dumnezeu are taxa de protectie?!

Am decis sa vizitam imprejurimile, mai exact Voineasa, in speranta ca vom gasi un loc cu de-ale gurii.

Impresionant peisaj, popasul turistic Voineasa isi are "cireasa de pe munte" in spatiul dintre cele doua hoteluri comuniste. Unul poarta numele de Hotel Lotrisor, celalalt...since nu-mi amintesc.

Doua cladiri gigant - timpul s-a oprit cu urale si inscrieri patriotice in perioada Ceausista.

La parterul hotelului era o alimentara, un magazin de cadouri si-o cofetarie. Marcate cu fontul clasic, litere mari lipite pe geamurile murdare.

Zona pustie!

Am intrat in cofetarie mai mult pentru a poza relicva ce tinea loc de cantar ; din acela triunghiular de la Gostat. Tovarasa vanzatoare ne-a intampinat irascibila spunandu-ne pe un ton pitigaiat ca i s-au terminat prajiturile de sambata si ca duminica nu aprovizioneaza. Poate vroiam un cico? Brifcor?

"Am vrut doar sa pozam"

"N-aveti voie!"

Asa ni s-a spus si la Alimentara dupa ce tovarasul vanzator ne-a chestionat.

Locul gemea de tristete, ruinile scaldate de soare lacrimau dupa o perioada de glorie apusa, astazi intr-un sistem turistic bolnav de cancer neputand sa ofere curiosilor altceva decat legenda tichetelor de vacanta oferite de impuscatu'.

Am aflat ca spre Petrosani, pe o alta culme de munte, in paragina domnesc alte doua viitoare-foste hoteluri comuniste. Au fost construite de raposatu' pentru lotul olimpic dar nu si-au implinit niciodata scopul maret.

Mi-am adus aminte de vecinii greci care isi valorifica si cea mai nesemnificativa pietricica facand din istorie un atuu si inventand legende ce atrag turistii.

Doar ca noua nu ne plac maslinele si Ion nu e Zorba, iar mioarele noastre sunt rahitice si nu dau un iaurt atat de cremos...

Dupa scurta excursie la Voineasa am gasit (cu greu) un hotel privat la care sa luam masa. Una copioasa.

Dupa-amiaza de duminica am petrecut-o la o terasa, inapoi in Caciulata, cu o cafea marea cu gheata in fata. Da, recunosc, a trebuit sa educam si trainuim chelnerul in spiritul "ice-coffee" , insa acum ca a invatat ce inseamna latte si ce inseamna ice, presupun c-o sa aiba clienti mai multumiti. Si bacsis mai gras.

Uite-asa s-a incheiat un ultim weekend de iulie... Linistit, frumos, alaturi de cei dragi, cu mintea odihnita, si cu multa multa ingaduinta fata de semeni.

Voi ce-ai facut in weekend?

Cinci kilograme de septembrie!

6:50 dimineata - Gara de Nord intr-un butic de carti (singurul deschis)

"Coelho VA ROG!"
"atat de dimineata?!?"
M-am uitat la tanarul care incerca sa fie amuzant, initial incruntata, dupa care m-a bufnit rasul. In tot amalgamul acela de oameni el era primul care radea la 7 dimineata. Asta dupa ce alergasem in toate buticurile sa caut Alchimistul. I-am promis lui Cedric ca voi citii cartea asta, e cartea lui reprezentativa :)
Intr-o dimineata de luni, de septembrie, in cea mai mare si cea mai gri gara pe care am vazut-o vreodata, oamenii sunt mult prea grabiti sa se inghesuie pe la fast-food-uri , la cafea, la sandvisuri, la Informatii, sau pur si simplu sa misune somnorosi si mohorati prin perimetrul garii. Cei de la chioscuri pareau iritati de intrebarea mea plina de zambet "unde gasesc un magazin de carti?". Asa ca, da, am apreciat amabilitatea si veselia matinala a tanarului, dar tot n-am gasit cartea ce doream sa-mi tina de urat de-a lungul celor 12 ore de mers cu trenul.
N-ar fi cinstit din partea mea sa povestesc ce inseamna jumatate de zi in compania CFR :) Trebuie sa experimentati, si la un moment dat cineva sa vina cu ideea de "asociatia calatorilor romani". Vor fi intalniri lunare in care vom dezbate in felul urmator: "buna sunt Cristina, si n-am mai mers cu trenul de un an de zile, asa ca m-am decis sa-mi fac supradoza" Ceilalti calatori ma vor imbarbata si-mi vor impartasii experientele lor ; banchete din musama incinsa, transpiratie raspandita prin fiecare compartiment verificat de controlor, si marele regulament intern de CFR, "nu se fumeaza". Nu cumva sa tulburam atmosfera zen oferita de aceste organisme care ruginesc pe sine. Stiu ca exista si partea restaurata si rapida, civilizata, a CFR-ului, partea dotata cu aer conditionat care iese din grilajul de sub geamul compartimentului. Am adormit anul trecut dupa stufstock cu tampla sprijinita de geam, acum nu mai aud cu urechea stanga...gratie aerului conditionat nereglabil :)
Baia Mare pare capatul pamantului dupa 12 ore de asteptare. Dar merita!De fiecare data :)
Am sa punctez doar cele mai semnificative detalii din ultimele trei zile.
Luni, ai mei mi-au spus ca arat cel mai uman din ultimul an. Asta in conditiile in care ei m-au vazut in cele mai extreme look-uri posibile. De la dolofan la anorexic...de la foarte fericita la nedormita si depresiva, asta schimbandu-se din doua in doua luni, iar eu norocoasa ca in '008 i-am vizitat cel mai des. Am ales sa le fac cele mai multe vizite exact in anul in care mi-am schimbat poate si maduva spinarii, nu doar personalitatea, job-ul, relatiile, casele, hainele :)si lista ar putea continua...
Prima seara dupa mult timp in care am dormit singura in camera in care de obicei dormeam cu iubitul. N-o patetizam dragilor, m-am simtit excelent! E ciudat sa simti camera TA din casa TA goala; doar ca eu nu dormisem niciodata singura acolo... M-am uitat in jur, am intins bratele prin patul mare, am vazut ca erau doua perne...si-am inceput sa rad si sa ma lungesc peste tot gandind doar : MORE for ME!!!A fost cel mai ciudat sentiment egoist din ultima perioada.
Marti plimbari pline de rasfat toata ziua. Si o experienta tare draguta, noua din lungul sir care cu siguranta ii urmeaza: pedichiura. Toate terminatiile nervoase ale organismului se sfarsesc in talpi. Daca picioarele noastre sunt fericite, si noi suntem fericiti. M-am lasat pe mainile fetei de la pedichiura care m-a rasfatat cu baie cu spuma de capsuni, masaj, cosmetizare, un adevarat lux pentru picioarele mele care au batut kilometri de nisip de plaja (kilometrii fericiti e drept, dar solicitanti pana la urma).
Am iesit de acolo cu un zambet pictat pe fata, mi-am luat niste apa termala (cea care fixeaza machiajul) si l-am "fixat" acolo toata ziua.
Azi dimineata la dus am realizat ca "umanul" mentionat de ai mei devine unul rotunjor...dragilor, m-am curbat...m-am implinit atat cat trebuie in toate zonele...si radeam la mine in oglinda...fata scheletica inca existenta in mintea mea era oarecum panicata de plinul corpului de azi...dar i-am spus dragastos ca totul va fi bine...
ceea ce va dorim si dumneavoastra!

jurnal de calatorie: Luni 11 August '08

Aveam de gand sa lipesc cateva fraze aseara, dar am preferat sa ma fac omida in sacul de dormit, in divanul batran, sa ma uit la umbrele jucause din fereastra si sa astept sa adorm. Am adormit.
Habar n-aveti pe unde bantui nu?
Ok, s-o luam de la capat: sambata dimineata cu maximum patru ore de somn la activ, raspund la usa in chiloti baietilor care transportau aerul conditionat."sar'na don'shoara, dormeati? Am sunat de mai multe ori la telefon si la interfon". Cred ca fata mea umflata a raspuns ceva printre gene, apoi m-am trantit iar la somn. N-am reusit sa dorm din cauze de telefon (si eu care credeam ca o sa fiu uitata de indata ce-mi schimb numarul) si bineinteles ca aveam de pregatit bagaje pentru sejurul ce urma.
In zgomot de picamer (sau cum s-o chema masinaria gigant in forma spiralata) si nori de praf mi-am impachetat hainele si mi-am pregatit trebuincioasele de drum.
Pe la orele dupa amiezei am reusit sa evadam iar din Bucuresti (nu se mai pune problema de lasat in urma sau de parasit pentru ca a invatat marsava capitala ca am devenit dependenta) si ne indreptam spre Sibiu, unde aveam sa si inoptam.
Am reusit performanta de-a avea prima jumatate de rezervor gratis, asta dintr-o greseala a casierei dupa cum chiar ea s-a scuzat "eu sunt doar un simplu casier" iar noi n-am contrazis-o, asemenea cadouri se intampla rar si e pacat sa fie returnate.
Am ajuns la drum de seara intr-un Sibiu turistic extrem de populat/aglomerat dar surprinzator la un mod deloc agresiv in comparatie cu aglomeratiile violente care-mi zgarie retina zilnic.
Sibiul racoros, plin de oameni frumosi si veseli care bantuie pasajul pietonal pana la ore tarzii fara sa se ingramadeasca sau stanjeneasca unii pe altii. Chelneritele zambesc amabil fara sa spere ca-si castiga "spaga" si nu se supara daca esti un client confuz si nehotarat.
Aerul e mai curat (cat se poate intr-un oras, totusi) si cladirile murmura a cultura si a civilizatie, a istorie si a armonie. Atat am reusit sa percep in cele cateva ore petrecute in inima fostei capitale europene, pana sa ajungem in Cisnadie (un oras vecin) unde am dormit in gazda unui amic.
Ne-am trezit relativ devreme, speriati pesemne de linistea micului orasel si inviorati de razele soarelui. Am decis sa vizitam putin locurile: Cisnadioara, primul obiectiv turistic.
Cetatea "Sfantului Mihail" din Cisnadioara este prima basilica romana de pe teritoriul Romaniei, si are cateva sute de ani buni, vreo opt daca am retinut corect. A fost initial o biserica catre care oamenii din diverse regiuni "ale intunericului" veneau "la lumina", sau cel putin asa ne-a comunicat ghidul. A avut diversi stapani, unguri, sasi, pana cand a devenit refugiu in primul razboi mondial. Am atins si eu pietrele inscriptionate cu numele sasilor cazuti in razboi in lunile a-9-a si a-10-a ale anului 1916. Am simtit o puternica senzatie de-a desprinde un colt de piatra din locul acela si de a-l lua cu mine. Nu inteleg de ce :) Locul era frumos, cald - calm plin de istorie, chiar daca poate nu una extrem de relevanta. Atata timp cat o sa mai pot atinge ruine dupa sute de ani de existenta o sa ma declar un cetatean multumit.
Ne-am intors in Sibiu si am decis sa incercam sa ajungem spre Apuseni, destinatie de altfel initiala.
O ultima oprire la un mac'donald's pentru a profita putin de wirless-ul de acolo si pentru a-mi da mie ocazia sa rasfoiesc primele pagini ale cartii "mananca, roaga-te, iubeste". Profit de moment sa recomand si aceasta carte... merita, si o spun din tot sufletul chiar daca i-am devorat (si m-am regasit) doar primele 60 de pagini.
Am pornit asadar spre Sebes, urmand Alba Iulia, apoi Rosia Montana.
Ne-am oprit neplanificat in Miercurea Sibiului, atrasi de un peisaj ciudat, o ruina de casa, cativa cai care pasteau si o alta biserica. O biserica construita tot acum vreo cateva sute bune de ani.
Am fotografiat putin zona, si cu ajutorul unui batranel simpatic am vizitat si biserica evanghelica din Miercurea. Putinii sasi care mai traiau in oras, mergeau in fiecare duminica la biserica, citeau din bibliile lor nemtesti (m-a fascinat mormanul de biblii de la intrarea in biserica) si pastrau obiceiurile lor in armonie perfecta cu cele romanesti.
Am parcurs apoi repede drumul ramas (urma un nou popas la Sebes), am sorbit din ochi atat peisajele din stanga cat si cele din dreapta, am ajuns pe ploaie la Sebes, unde ne-am oprit intr-o cafenea construita pe ruinele unui zid de cetate (cetatea nefiind vizitabila decat intre anumite ore, chestie care m-a frustrat). Ploaia s-a oprit, si am decis sa profitam de ultimele ore de lumina si sa incercam sa ajungem in Apuseni.
Dupa ce am iesit din Alba Iulia in directia Zlatna, Campeni, Abrud :) am inteles de ce zona Apuseni reprezinta (inca) una dintre comorile tarii noastre. Ne-am desprins brusc din peisajul de drum national pavat cu diverse orase si am intrat intr-un basm cu dealuri si paduri de culori ireale. Soarele se pregatea de apus si totusi zambea la noi mai puternic ca peste zi. Copacii erau cruzi si de un verde sanatos, iar culmile de deal luceau galben in lumina de apus. Si am tinut-o asa inca vreo 70 de kilometri.
Recunosc, a fost putin mai dificil sa nimerim zona in care urma sa ne cazam. Trebuia sa ajungem in satul Corna, din Rosia Montana. In satul Corna la casa batraneasca a familiei unchiului meu. O spirala de rude aici. Cheia de la casa se afla in grija unei vecine, Livia lui Danel (din congo, din congo..da de'a cui?) pe care noi urma sa o gasim dupa mirificul reper "livia de la cruce". Gandim pozitiv, si crucea nu e decat un simbol al satului crestin, ridicat la rascruce de drumuri.
Am nimerit zona, am intrebat pe la cateva case, intr-un final am gasit-o si pe tanti Livia, o batranica extrem de simpatica si spre uimirea noastra sprintena.
Ce-am reusit sa vedem duminica seara pe inserat si in timp ce schingiuiam masina pe drumuri de tara neinchipuite, ne-a luminat fetele. Peisaje mirifice, din categoria celor "cu poza" ca sa poate fi descrise in mai mult de o mie de cuvinte. Loc pustiu dragilor, loc linistit, aer curat, cer aproape, munti, paduri, dealuri... toate in combinatia denumita Paradis!
Casuta "noastra" e mititca, veche, miroase ca la bunica in copilarie, are in fiecare camera cate un divan (chiar si in bucatarie) si multe poze pe pereti.
Intr-un tablou scrie: "Va dau o porunca noua, sa va iubiti unii pe altii! Ioan 13:34"
Am reusit sa ne hranim asa osteniti cum eram, si am adormit, dupa cum spuneam privind la umbrele din fereastra.
AZI!
Tanti Livia ne-a adus oua proaspete si branza de vaci. Delicios! Laptic fierbinte si biscuiti cu ciocolata la micul dejun. Apoi ne-a invitat sa vedem imprejurimile in timp ce-o conducem spre alt sat unde urma dansa sa-si viziteze sora "la fan".
Am reusit sa schimbam cateva cuvinte despre ce urmeaza sa se intample cu Rosia Montana si Gabriel Resources... Promit ca voi posta un complet alt subiect decat jurnalul meu de calatorie in care voi dezbate aceasta problema, acum ca sunt in oarecare cunostinta de cauza. Pot sa spun totusi ca mi s-a pus un nod in gat de fiecare data cand vedeam placuta cu "proprietate Rosia Montana Gold Corporation - Gabriel Resources" pe cate o casuta invechita de timp. Aici probabil ca locuintele sunt lasate din tata in fiu, casute modeste, batranesti, in coltul acesta de rai care urmeaza a fi innecat in cianura! "de ce sa vindeti tanti Livia?" "draga mea, noi suntem batrani...ce sa facem, toti or sa vanda pana la urma"
Se estimeaza cam 300 DE TONE de aur existente in muntii Apuseni din zona Rosia Montana. Dupa cum glumeam cu tata la telefon "voi lua o piatra acasa, sa-i scot aurul" ... "atunci ia o piatra de 16 tone, si daca esti norocoasa de-un gram pe tona, poate scoti 16 grame" mi-a spus tata.
Intelegeti oameni buni? Ca sa se scoata 300 de tone de aur de aici trebuie probabil sa ucida pentru totdeauna zeci de kilometri de fauna, flora si poate, cel mai frumos ecosistem montan din Romania. SI LA NAIBA, nici nu-mi place AURUL!!!
Dupa ce am vorbit vreo jumatate de ora tanti Livia si-a continuat treaba iar noi am ramas spre a explora zona. Acum ca-i stiam povestea si viitorul aproape incert, parca am vrut sa-mi infig in suflet fiecare coltisor cuprins cu privirea.
Si asta am facut urmatoarele doua ore. Am luat la pas, la catarat, la tavalit marea verde de miresme si greieri care-mi mangaia retina de asta data. As vrea poate sa descriu locurile, dar mi-e ca n-am sa reusesc. Am sunat prieteni le-am spus ca sunt in rai...am dedicat peisajul oamenilor dragi, I-am multumit lui Dumnezeu, acum atat de aproape de nori si de cer si de soare ca mi-a dat sansa de-a fi atat de in El, cu El, prin El.
In varful lumii (asa ma simteam eu) mangaiata de liniste, hranindu-ma cu aerul proaspat si bogata vizual m-am simtit dupa mult timp fericita. Nu fericirea aceea existentiala pe care o cautam cu totii... ci fericirea aceea simpla, implinirea prin echilibru cu natura din care am fost creati. Devin prea mistica nu-i asa? As vrea cumva sa definesc sentimentul si locul printr-o simpla propozitie perfecta... n-am cum! Trebuie trait, vazut, atins! E greu sa nu iubesti un astfel de loc. E greu sa nu iubesti omenirea cand esti sus pe cea mai inalta piatra si intreaga zona iti zambeste calm/lin cu suflet.
Am explorat pana am facut bataturi, apoi ne-am intors spre casuta unde am lenevit la soare citind... Apoi am facut cartofi in jar, si m-am imbracat ceva mai gros, aici la Corna e frig seara :)
Si scriu, pentru ca in fiecare moment mintea si sufletul imi sunt furate de alt peisaj, de alta intamplare, dar vreau sa le impart proaspete, calde, cu voi, cei care inca ma mai citesc.

Let's get the hell out of here!

Plec!Plec!Plec!

Desi trebuia sa fim pe drum de cateva zile bune, am tot taraganat-o, insa azi plecam! Si nu ne mai intoarcem :) Ha!

Cel putin nu in urmatoarele 4 zile.

N-o sa dau prea multe detalii ca sa nu desconspir viitorul jurnal de concediu, insa va pot spune ca mi-am tras pantalonii de camuflaj, zambetul pan' la urechi, rucsacul cu prosoape,lotiuni de soare (chit c-o fi sau ba) si plec lasand furtuna-n urma.

Iau o bere-n brate, sa-mi tina de sete pe drum si ma stramb iar la bucurestiul prafuit ce ma priveste cu ciuda.

Am fugit!

Weekend la Dunare

Ati vazut filmul "Operatiunea Monstrul"?http://www.youtube.com/watch?v=Bsoi-uGRvQY&feature=related?v=Bsoi-uGRvQY&feature=related . Daca nu l-ati vazut, rusine sa va fie, insa niciodata nu-i prea tarziu.

Eu, o admiratoare a lui "nea Tomita" , indragostita de filmele vechi romanesti, am savurat si devorat de prea multe ori ca sa mai numar exact :)

Mi-am dorit sa ajung si eu la Dunare...

Am plecat din Bucurestiul incinso-aglomerat destul de tarziu dat fiind faptul ca ne-am oprit sa facem ultimele cumparaturi pentru urmatoarele 2 zile departe de civilizatie :) Sacosele pline, totul iesea la inventar, punga cu cateva coktailuri in spate, zambete largi, ready, set, GO! Lasam in spate traficul,praful (ha!) oamenii urati de capitala (no offence) si intram pe autostrada Soarelui (am aflat ca ii zice autostrada Soarelui deoarece "pleci dimineata cu el in ochi si te intorci seara tot cu el in ochi").

In stilu-mi caracteristic,(incercand sa imbin utilul cu placutul, sa beau ceva pe drum si sa admir apusul) n-am apucat sa iau doua inghitituri de Bacardi ca am dat juma' de sticla pe mine :) Lichidul roz s-a imprastiat si a fost imediat absorbit de maieul meu alb... concurs de wet t-shirts, no bra included :) Restul de calatorie s-a manifestat cu mare precautie la viitoarele bauturi alcoolice consumate.

Poze pe autostrada , luna era minunata, incredibil de mare, galben-orange, mi se parea ca seamana cu un smiley-face deoarece cativa norisori parea asezati strategic mimand ochi,nas si gura :) Kilometrii de autostrada au ramas in urma surprinzator de repede, ultimii dintre ei cu o oarecare nervozitate...deoarece aveam nevoie la baie...nu va puneti cu o vezica sensibila si incapatanata!

Am ajuns la Vladeni undeva spre miezul noptii, la inceput de camp, inconjurati de ferme parasite si o fosta inchisoare... Nice view! Ultima inghititura de Salitos am cedat-o, am iesit din masina sa facem cunostinta cu tantarii, sa fumez o tigara si sa deslusim un zgomot de pasare venit de nicaieri. Era destul de intuneric, dar un aer curat, un vand caldut, miros de flori de camp uscate (care mi-a adus aminte de copilaria la bunica-mea, in campul cu flori salbatice la vanatoare de lacuste) si 7 km de drum pietruit si zguduit pana pe malul apei...

Dunareaaaa!!! Bratul Borcea, indescifrabil in intunericul lui vineri noaptea, liniste si salbaticie.

Am fost intampinati foarte calduros, am fost tratati cu deodorant anti-tantari (foarte foarte amar, am aflat dupa) , pusi la curent cu ultimele intamplari: rasarit de luna exceptional, o caprioara a traversat apa inot si pestele n-a prea tras, in schimb caprele nu se dau inapoi de la nimic...se urca pe masini pentru a rumega frunze de salcie :)

Fascinata si intr-un mod inuman de calma (mai ales pentru mine), am respirat inca vreo jumatate de ora de liniste privind reflexia lunii in apa, vaporul de pasageri care a trecut grabit facand valuri, familia de catei care dadea tarcoale taberei noastre, murmurul discret de salcie, dupa care ne-am retras in cort. Cortul in panta :) Somn...

Dis de dimineata (mai devreme decat s-ar fi asteptat nea' Costel) , din cauza de caldura in cort/necesitati fiziologice matinale, am scos nasul la soare, un soare prietenos care zambea la mine satisfacut ca-mi ofera prilejul de-a admira intreaga zona pe lumina. Si aveam ce admira :)

Am facut cunostinta cu imprejurimile, am luat micul dejun ; laptic si croissant cu ciocolata, am urmarit atenta barcile pescarilor care intindeau plasa pe apa, am fost pusa la curent cu toate informatiile referitoar la zona si toate metodologiile de pescuit pe dunare plus momeli folosite.

Ma minunam ca un copil care are brusc voie sa faca ... de toate :)

Pranzul a venit noros, usor intunecat, cald totusi. Am luat barca si am iesit la o plimbare pe apa in speranta ca apucam s-o finalizam pana la primii stropi. S-au dovedit a fi niste stropi rusinosi, care s-au lasat mult asteptati iar momentul lor de glorie a fost unul foarte scurt :) Soarele era iar de partea noastra asa ca ne-am declarat stapanii plajei de vis a vis de tabara.

Plaja pustie, de fapt margine de insula, noi am stapanit doar parcela de 20-30 metrii de nisip extrafin pana la apa :) Soare,soare,soare!

Pe apus am parcurs aproape 2 kilometrii de jungla, mai pe mal, mai prin padure, lighioanele padurii ne-au atacat, noi ne-am luptat vitejeste, am invins toate obstacolele :)) glumesc desigur!Am intalnit 2 serpi (mici), nenumarate broaste de diverse dimensiuni si am inecat cu sange rece cateva miliarde de furnici care invadasera pestii in juvelnic, spre deliciul pestilor din apa care s-au infruptat cu furnici (chinesee) la cina.

Din nou in barca, spre tabara :)camp base...ok! (vizita la magazinul satesc din Vladeni, concert local in aer liber, live in fata caminului cultural, spectatori putini, medie de varsta...mica, educam tineretul in spirit lautaresc!)

Am improvizat o cabina de dus intre doi copaci vrednici, un prosop si-un sal de-al meu, cu sapunul exfoliant datorita nisipului in care cazuse, am reusit sa-mi mentin igiena si sa ma improspatez pentru serata :)

Amurgul aducea somn si crap la gratar (captura din ziua respectiva),luna promitea sa rasara frumos, noi...atenti...sa n-o ratam :) Si n-am ratat-o :) avem si poze ca dovada, insa nimic nu se compara cu sentimentul de loc, atunci...acolo. Am mancat cel mai bun peste :) cu o pofta...doar imi aduc aminte si salivez...am dat vina pe furnici...si mi-a parut rau de masacru. Ele au condimentat pestele, l-au aromat, noi le-am inecat! Dupa ce mi-am umplut burta, de fapt inainte cu putin sa explodez... am declarat cina inchisa, ne-am cinstit cu niste vin bun-bun, alb, sec si ne-am retras spre cortul din panta :)

O zi plina, frumoasa, osteneala placuta, dulce...si somn!somn de copii...

Duminica, nu atat de dis de dimineata... am scos iar nasul la soare, putin trista ca era ultima zi. Soarele parca stia, mi-a raspuns mai cald, mai prietenos, parca sa-mi faca in ciuda.

Am ramas imbratisati vreo 2-3 ore, l-am lasat sa ma tina in brate cu razele lui puternice, nu ma saturam sa-l privesc, sa-l simt, sa respir aerul cald...

Ultima plimbare cu barca s-a dovedit a fi rodnica, am surprins cateva pasarele (cu pene si gheare de data asta) in diverse pozitii si locatii :) shootingul a fost in valuri :)

Ultimele ore pe plaja noastra pustie, ultimii pasi pe nisipul foarte fin, ultima baie in Dunare, am pozat mental (asa cum fac mereu) locul, sentimentul de acolo/atunci, ne-am urcat in barca si ne-am intors la tabara care era in curs de demolare. Am contribuit si noi, am strans cortul, am facut bagajele, inventarul si am pornit spre casa.

Drum frumos,(poze la ruine) ranjet satisfacut pe chipuri bronzate, oboseala placuta, soarele in ochi...

...din nou in Bucurestiul incins...