vineri, 24 mai 2024

Spovedanie, 1.

Imi vine sa incep sa arunc cu cacat. Sa ma apuce spovedania online si sa folosesc internetul asa cum stiu ca as putea sa-l folosesc: ca pe o portavoce.  Sa-mi scriu gandurile si trairile, sa-mi public jurnalul si sa-l intrec pe Richard Gaad in absolut senzationala lui destainurire din Baby Reindeer. 

Ba chiar plusez si-mi spun uneori: Cristinooo! Trece timpul. Si ai sa fii mai ridicola decat baba de pe Titanic daca lasi epopeea pe final de viata.  

Dar nu e stilul meu. N-a fost si n-o sa fie. 

Nu stiu sa arunc cu cacat. Eu stiu sa arunc cu bucati din mine. Stiu sa mor, sa renasc, sa ma vindec si sa ma reinventez. De cate ori ai aruncat cu cacat, Cristino? In situatii in care puteai s-o faci asa, ca la carte. Aveai si motive si circumstante si scuze si chiar ani putini, adica, pe romaneste, “erai mica si proasta”.  

Cred ca mereu am scris doar ca sa existe 0,01 sanse sa existe un cititor. 

Gandurile mele sunt in ritm narativ, pe beat de reclama si cu iz de slogan. Adica….pana si alea tre sa fie perfecte. Trebuie sa am ganduri perfecte, gata de publicat, de spus, scris, citit si plusat in like-uri digitale si aplauze de aprobare. 

Si ma intreb, oare cand si oare de ce am incetat sa ma mai spovedesc in scris? Imi facea bine aceasta forma de terapie. Pai, Cristino, te-ai oprit pentru ca: nu-ti mai pasa cine citeste si nici de cum le gandesti. 

Scrisul a inceput ca o manifestare a durerii. Foarte demult, foarte. Cand am inceput sa compun iar poezii cu ganduri, mi le-am inabusit in gat. Iar aruncatul cu fecale post-mortem nu m-a atras niciodata. Ce castig? Ce castig daca mai atrag aprobari, validari, daca public un lung sir de concluzii sau revelatii care m-ar putea ajuta sa inchid un capitol. Ce capitol? Crezi c-a fost vreodata deschis? 

Pe mine m-a ucis intotdeauna neclaritatea. Mai intai m-a atras misterul si m-au atras provocarile - ca pe o molie lumina din bezna noptii. Oare molia stie ca are sa moara? Caldura aia infinita pe care o simte la final, orgasmul ala, poate face sa fi meritat moartea. Cam asta a fost mentalitatea dupa care mi-am ghidat jumatate din existenta pe aceasta planeta. Cautand caldura aia adevarata. Sincera, intensa, profunda. Ucigatoare.  

Numa’ ca acum mi se pare ca am jucat toate cartile pe o iluzie. A mea. Iluzia ca trebuie sa fiu iubita asa cum nu stiu eu sa ma iubesc. Ca exista cineva pe pamantul asta care ar putea sa ma iubeasca asa cum simt eu ca as avea nevoie sa fiu iubita.  Cineva, oricine, orice? Ah, nu, normal ca nu, ar fi prea simplu. Cineva indisponibil emotional, hai sa mergem pe un pattern psihologic mostenit din copilarie, pe parte paterna.  De ce sa elucidam misterul in mai putin de…10-20 de ani? 

De ce sa nu-ti transformi intreaga existenta intr-o perpetua jena. Jena. Ca aia de la picior, cand te bat pantofii. Merge pana in 500 de pasi. E tolerabila. Apoi ustura. Si ajungi sa schiopatezi si sa vrei sa arunci pantofii, sa-ti tai picioarele si sa stai descult in vant. O jena atat de mica poate sa iti cauzeze niste reactii atat de mari? Dap.  

Una peste alta, incerc sa-mi recapat glasul. Sau sa-l capat.  Imi doresc sa merg mai departe cu aceasta terapie in scris. 

Inainte, imi folosea sa recitesc dupa mult timp si sa analizez emotiile ce m-au compus in momentul scrierilor. 

Acum am alt gand. Gandul ca intr-o zi, cine stie, poate Luna va sti sa-mi descalceasca metaforele dintre randuri. Si musai, musai, musai, vreau sa-i las cuvintele mele drept mostenire. 


talk to you soon...

duminică, 31 decembrie 2023

Despre lectiile din ‘22 si ‘23

Anul 2022 a fost unul tortionar pentru mine. 

Poate pentru ca l-am inceput optimista, cu sufletul visator, cu sperante puse aiurea si fara sa-mi cunosc limitele. 

A fost anul in care am deschis cutia Pandorei. Am invatat ce inseamna abuz emotional, ce inseamna toxicitate, am ajuns fata-in-fata cu niste patternuri auto-distructive si-am reinviat demoni pe care-i credeam demult apusi. 

In acest an, ‘22, m-am simtit mai singura, mai tacuta si mai vulnerabila decat in toata viata mea de pana atunci. Anul 2022 a fost anul in care, ajunsa la capatul puterilor (emotional vorbind), am inceput terapia. Stiam ca am nevoie de terapie de multi ani. Insa mi-au ajuns cartile mele cu si despre psihoterapie. Pana nu mi-au mai ajuns. 

Odata cu psihoterapia am cunoscut-o si pe Cristina cea care statea ascunsa-n strafundurile mintii mele de ani buni. Cea paralizata de teama, cea pentru care tacerea este singurul refugiu. Cristina ascunsa si speriata. Cristina mica-mica-mica. Cristina care fusese protejata de scutul razboinicei care supravietuia. Caci de cand imi amintesc am fost priceputa la supravietuire. Si la razboi. N-am stiut sa ma tem, sa ma intreb, sa ma ascult, sa ma caut si n-am stiut (si inca nu stiu) sa ma iubesc. Sau sa ma plac macar. Sau sa-mi arunc o amarata de coaja de paine. 

Pe final de 2022 am facut ceva ce poate n-am mai facut niciodata in viata mea. Am pus o limita. I-am spus razboinicei din mine sa puna armele in cui, a iesit sufletul mic si speriat si a spus “gata, destul. Nu mai vreau. E galagie si sunt speriata.” Am stat cu toate emotiile mele in brate mult timp. Cu frica aceea paralizanta, cu neincrederea, cu neputinta, cu durerea, cu tacerea si cu lacrimile uscate. Asta in timp ce viata cea de zi cu zi se intampla. Caci eu vorbesc acum despre o tornada de simtiri si emotii, insa nu e ca si cum as fi putut lua o pauza de la a fi mama, de la a exista in rutina cotidiana. 

Am inceput anul 2023 fara absolut niciun plan. Singura mea dorinta era sa nu mai muste teama din mine ca un virus pcatos dintr-un trup vulnerabil. 

Cum spuneam si ceva mai sus, am ajuns sa cunosc adevarata insemnatate a cuvintelor abuz si toxic. Si sa pun prima limita. A mea. Iar apoi am explorat putin senzatia asta. De protectie cinstita pe care suntem cu totii datori sa ne-o oferim. Sa recunoastem ce ne face rau, sa nu lasam otrava din jur sa ne fie letala. Bineinteles ca as fi vrut sa fug mancand pamantul. De tot, oriunde. 

Doar ca universul acesta magic a fost darnic cu mine si mi-a daruit cea mai pretioasa comoara pe care un om ar putea sa o primeasca: viata copilei mele Luna. Motivatia si sensul. Puterea si superputerea.  Am mai scris eu despre faptul ca de cand o am, am inteles si ca am superputeri. O singura privire catre chipul ei perfect imi da jaratec si zvac pentru inca doua vieti. Asa ca am scos capul din pamant si-am indraznit sa mai vreau ceva. Sa VREAU. Asta deja stiu despre mine. Cand vreau, vreau! Doar ca ma urnesc omeneste de greoi.  

Apoi timpul a inceput sa alerge. 

Am clipit si-a devenit azi. Final de an. 

Anul 2023 a adus multe schimbari in viata mea. Profesionala, personala, emotionala. Schimbari majore. Schimbari pe care eu le simt bine. Cu care am facut pace, pe care le-am dorit, pentru care am muncit. 

Revelatii? Mai, da, am si-o revelatie.  Doar ca inca nu-mi asez bine cuvintele si o mai las la dospit. 

Am realizat si ca imbatranesc, printre altele. Corpul, mintea, gandurile, toate au obosit si toate mi-au spus pe rand, uneori: ai o varsta. Dar imi iubesc varsta. Poate nu ma iubesc pe mine. Poate nu-mi pot controla ochiul critic si am tone de reprosuri care-mi bantuie noptile. Mai, dar cei 39 de ani ai mei spun o poveste. O poveste fantastica. Pe care as vrea sa am vreodata puterea, consecventa si timpul de-a o lasa pe niste pagini. Nu pentru lume, caci sunt un muritor ca oricare altul. Ci pentru Luna, pentru eliberarea mea, pentru ca asa am simtit mereu ca ar fi bine sa fac. Vedem. 

Inchei anul in tacere. Nu stiu daca voi regasi vreodata efervescenta de acum niste ani. Eu crezand despre mine ca sunt extroverta. Nu-s! Am doar un gand mai insistent sadit in minte: vreau sa incep sa fiu un OM mai bun. Bunatate, umanitate, esenta. Vreau sa caut binele si bunul din tot ce se poate. Si sa pun armele in cui. A fost destul.


P.S.* In Octombrie 2023, cu 2 zile inainte de ziua mea, actorul Matthew Perry - aka Chandler Bing - a iesit din dimensiunea asta numita viata. O pierdere si o durere emotionala pe care inca nu o pot procesa, poate doar fragmentat, in putinele dati in care reusesc sa il plang. Matty, Chan-Chan man, omule minunat, te-am iubit si te iubesc enorm. Iti multumesc!


P.S.** In iulie, 2023, am ajuns la al 4-lea concert Depeche Mode. A fost un moment magic, de bucurie pura. A fost, poate, momentul acela in care am relizat ca bucuria e in mine, inca acolo. La fel si viata. Depeche Mode, va ador, va multumesc!






vineri, 31 decembrie 2021

Final de 2021

Final de an. 

Retrospectiva.

In incercarea mea melancolica de a mai pastra cuvinte pe blog mi-am promis ca macar atat voi face. Voi avea o retrospectiva postata cu sfintenie in ultima zi a anului. 

Un carusel emotional. Asta a fost 2021. Si as putea incheia aici articolul. Desi am cuvinte cat n-am timp si ajung mereu sa ma detest ca nu le las mostenire. 

2021 va ramane in mintea mea mult timp. As vrea sa-i analizez cronologic lunile insa sunt mult sub efectul anesteziant al ultimei perioade. Extremele au fost mereu cea mai buna definitie a mea. Si nu m-am dezis nici in 2021. 

Daca prima jumatate de an a fost petrecuta sub povara rutinei, ultima jumatate de an a semanat cu o scena a unui documentar despre animalele salbatice. Si, cea mai pregnanta imagine care-mi bantuie pleoapele ar fi aceea a unei paduri in care un animal prins in capcana rage disperat pentru a-si recupera libertatea. Eu vad mai degraba o pasare batand isteric din aripi. Nu stiu daca pot desena aceasta metafora in cuvinte. Salbaticiunii ii sade bine cu libertatea. Asa si creatura din metafora mea. Trage cu toata fiinta-i sa se elibereze si sa-si ia zborul. Nu stie daca zborul o va salva, nu actioneaza decat in urma unui impuls. 

Departe de a fi dramatica poezia descrisa mai sus. O vad ca pe o un pas spre lumina.

 In 2021 am decis ca e destul cat am fost doar mama si ca trebuie sa-mi indrept pasii inspre a regasi femeia.  A fi mama nu e putin lucru deloc. Doar ca, in stilul meu definitoriu, mi-am propus sa fiu o mama perfecta. Asa ca am alergat dupa aceasta himera cu disperare. Mama care nu-si lasa puiul de sub aripi nici macar o secunda. Mama care pune pe locul doi orice n-are legatura directa cu progenitura. Cariera, viata sociala, viata personala, ambitii, tot. Nu regret ca am alergat dupa himera perfectiunii materne. Pentru ca nu exista recompensa mai dulce decat imbratisarile copilului tau. Doar ca…la un moment dat, tot din pozitia de mama spun asta, vei vrea sa alegi ce e mai bine pentru odor. Si a te defini ca o mama si atat nu te mai lasa sa cunosti alte cai. Iar eu am vrut sa pot fi candva si prietena sau, mai ambitios, un exemplu pentru copila Luna. Asa ca am privit iarasi oglinda. Aia sincera. Aia care are doar critica constructiva. Si-am decis ca mai vreau lucruri. 

Primul si cel mai important lucru pe care l-am dorit a fost sa-mi reiau activitatea sportiva. Pentru ca sportul mi-a fost psiholog. Sportul mi-a fost evadare, ambitie, dragoste si putere. Sportul m-a asteptat mereu, fara sa ma judece. Asa ca m-am ambitionat sa inchei capitolul deschis acum 10 ani. Acela de a deveni instructor de aerobic. O ambitie mare pentru o tipa aflata mai aproape de 40 decat de 30, din punct de vedere al varstei. O ambitie imensa pentru o mama ombilicala de puiul ei si fara niciun dram de ajutor venit din jur. Doar ca, daca Cristina vrea, Cristina isi ia. Si am vrut si am luat. Sportul nu m-a dezamagit nici de data asta. Si cand mi-am simtit in sfarsit mintea limpede, libera si ambitioasa, am zis ca e timpul de mai mult. Si-am obtinut si acel mai mult. Un nou job in agentie. A doua pasiune a mea. Sau, poate prima, tinand cont ca cea mai mare dorinta a fost candva sa scriu. Nici nu mai conteaza ordinea. Conteaza ca m-am intors din nou la munca mea. Un pas mic pentru unii, un pas mare pentru mine. 

Emotional vorbind…nu stiu ce as putea spune ce nu a fost deja spus. Sunt constienta orice zi in care nu invatam ceva nou e o zi irosita. Si inca mai am muuuulte de invatat. Mult pana sa fiu macar putin multumita. Mi-am acceptat aceasta latura mereu nemultumita. De fapt, cred ca stiu cum sa o folosesc mai mult in avantajul meu. Ca pe o unealta care ma ajuta in loc sa-mi puna piedici. Am pierdut cumva pe drum destul de mult din capacitatea mea de a simti. Ma vad pragmatica si foarte condusa de ratiune, mai putin emotionala, mai putin sentimentala. Insa imi dau timp. Cred ca fiecare etapa pe care o parcurgem naste o noua personalitate a noastra. Eu mi le cunosc aproape pe toate. Si mi-e dor de cateva. 

Si…am mai invatat ceva in 2021. O stiam cumva insa am ajuns sa o si accept. Nu ca fiind o calitate, ci ca fiind o realitate. Ca sunt puternica. Suna a bullshit motivational. Insa ajunsesem sa ma vad extrem de mica. Of, ce mai razboi am dus cu mine pana am vazut ca trebuie sa ma mai si salvez eu de mine. Si sunt. Puternica. Singura dorinta cu care pot incepe noul an este de a nu ma opri. De a continua. Stiu ca vor exista muuuulte momente in care voi vrea sa pun planeta pe pauza. Multe momente in care nu voi mai crede in nimic. Multe momente in care nu voi mai dori nimic. Dar vreau sa am mereu puterea de a continua. Motivatia o am. Cu puterea e mai greu. Pentru ca trebuie dozata eficient. Atat imi doresc. Hai, ramai acolo, undeva, 2021. Ai fost bun dar vreau mai mult! 

miercuri, 30 decembrie 2020

Introspectiva 2020

 

Cam asta a fost. Un an de introspectie. L-am descris deja intr-o propozitie, why bother for more?

2020 va fi un an tinut minte de planeta asta. Ne-am imaginat oare ca ne vom intreba daca este sfarsitul lumii de atat de multe ori? Ne-am imaginat oare toate starile emotionale prin care vom trece de-a lungul intregului an 2020?

Eu una nu. Imi amintesc si acum momentul in care omul mi-a spus, intr-o fraza simpla, “a aparut un virus nou in China si este extrem de contagios.” Am ras. Am crezut ca e o gluma. Ca e un fake news desprins dintr-un scenariu de film. Avea sa fie ultima luna de normalitate. Normalitate. Ce mai inseamna asta acum? Care este noul nostru normal?

Lunile februarie si martie mi-au testat agonia. In casa cu un copil ce tocmai se pregatea sa descopere lumea. Un copil care se hraneste cu emotiile parintilor pentru ca este instrumentul lui principal care-l stabilizeaza sau dezechilibreaza, dupa caz. Am facut exces de mass-media, am facut provizii, am facut planuri de rezerva la planurile de rezerva. Am incercat sa nu ma las coplesita si am esuat. Apoi am plecat. A fost cea mai buna decizie pe care am putut-o lua. Ne-am mutat la tara, intr-o zona izolata, alaturi de mama, sora-mea si copii. A mea si al ei. Femeile la adapost, barbatii pe front. Cam asta a fost sacrificiul cerut de moment.

Primavara ne-a prins afara, in curte, cu padurea peste drum, intr-o zona fabuloasa, departe de orice pandemie. Nu mi-a lipsit nimic. Si nu degeaba spuneam ca mi-a ramas acolo o bucata de suflet. Pentru ca am senzatia ca acolo am inceput cu adevarat sa ma intorc la mine. Acolo a fost Tibetul meu. Faimosul loc de introspectie si meditatie. Seara de seara, afara, in curte, privind luna si ascultand vocea naturii. Fara sa imi pese ce spune oglinda. Fara ore stabilite pentru intalniri. Fara deadline-uri, fara aglomeratie l metrou, fara parcuri anoste in care cauti putina conexiune cu natura fara sa o regasesti insa. Luna a crescut acolo. Fara reguli de distantare sociala. Respirand aer proaspat, descoperind ploaia, pamantul, mirosul de frunze putrede, firele verzi de iarba nascuta atunci, soarele cu dinti, soare prietenos, norii care “fac buuuum” si vantul care se joaca non-stop in parul ei.

N-as fi vrut sa mai plecam de acolo. Dar aveam un acasa care ne astepta. Omenirea se schimbase deja. Normalitatea era alta.

Am trait bineinteles vara caniculara din capitala. Prudenti dar mai linistiti.

Una peste alta, mi-am petrecut pandemia in familie. O noua valoare adaugata sistemului meu de valori. Familia. Importanta acesteia.

Anul 2020 mi-a adus ceva ce n-am mai reusit sa traiesc din copilarie. Ne-am sarbatorit impreuna toate zilele de nastere; a mamei, a sora-mii, a mea, a lui tata. Chestia asta nu s-a mai intamplat de cel putin 18 ani.

La nivel emotional anul 2020 a adus revelatii. N-am simtit povara distantarii sociale. Bine, eu fiind un lup singuratic de felul meu, mi-ar fi fost  si greu sa ma simt impovarata de acest lucru. Apoi mai exista si copila in viata mea. Creatura imi umple timpul si-mi devoreaza libertatea. Asta cu libertatea insa e o poveste separata. Asta a durut putin. Sa imi simt libertatea ilegala. Sa constientizez ca nu pot oricand sa pun mana pe telefon si sa organizez “o ieseala la bere” sau “sa mancam ceva si sa stam ca fetele”.  Mi-a fost dor de oamenii mei. Si inca imi este. Pentru ca, pe plan social, 2020 a fost un an in care nu mi-am vazut prietenii. Prieteni vechi si dragi pe care abia astept sa ii imbratisez. Nu mi-a placut niciodata sa ma pup cu oamenii, nu prea ma las eu atinsa si am un simt extrem de dezvoltat al spatiului personal. Insa am oamenii mei cu care aceste bariere nu exista. Si, oricat de avansata ar fi tehnologia, nu se compara nimic cu un pahar de vorbe. NIMIC.

Dar am respectat toate regulile. Si le voi respecta in continuare. Poate nu pentru mine musai cat pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili.

2020 m-a recladit si m-a demolat. Nimic nou. Insa de data asta aveam manualul meu de instructiuni la indemana. Am trait bucuria suprema cand am aflat ca sora-mea a invins cea mai crunta batalie a vietii ei. A castigat. Ea este eroul meu in 2020. Nu exista cultura discutiilor sentimentale in familia mea si niciodata n-o sa fim lacrimogeni unii cu ceilalti. Dar sufletele noastre au respirat la unison anul acesta. EA a luptat cum n-am crezut-o in stare si tot ea a castigat. Noi am fost langa ea dar meritul este al ei 100%.

2020 m-a invatat ce inseamna introspectia. Am dus batalia extrovertei si mi-am strigat cuvintele oricand, oricui. In 2020 mi le-am spus doar mie. Nici macar nu le-am scris. N-am simtit nevoia. Am vorbit cu mine zi si noapte. Mi-am povestit viata, mi-am retrait amintirile, mi-am analizat emotiile, am facut cat n-am facut in tot timpul trecut pana acum.

Dovada sade faptul ca atunci cand am fost in buza prapastiei (emotional vorbind), am privit in jos si apoi m-am dat un pas in spate. Nu am cautat maini intinse si nici n-am plans ca n-a fost nimeni langa mine. Ramane o metafora indescifrabila insa o vreau scrisa aici.

2020 pentru mine a fost anul cuvintelor nespuse si al gandurilor nescrise. Un an destul de ciudat in care, totusi, m-am simtit bine. Un an care mi-a adus un echilibru rational. Am redescoperit sportul. Nu asa cum as vrea, din lipsa de timp, insa sunt multumita de evolutia mea pe acest plan si stiu ca sunt dependenta in continuare de miscare fizica. Mi-am redescoperit corpul. Mi-am testat limitele fizice si mi-am dat seama ca inca sunt in control. O satisfactie in plus pentru mine si ambitiile mele. Am ajuns in sfarsit sa gandesc realist si sa ma multumesc eu pe mine, vesnica nemultumita. Am realizat cat este de important sa nu ma mai judec atat de dur si sa-mi ofer din cand in cand si un respiro. Chestie de neconceput pana acum.

Per total, am invatat in 2020 o noua normalitate. Inca ma simt ruginita in a ma exprima in scris. Ceea ce mi se pare ciudat, de vreme ce eu DOAR asa reuseam sa ma exprim coerent. Dar ma incanta provocarea. Pentru ca STIU ca e doar o alta oportunitate de a mai invatat ceva. Ador sa invat. Sa reuseasca viata asta sa ma mai surprinda cu ceva.

Asadar, inchei anul 2020 intr-o noua forma a mea. Am cateva planuri care imi dau un oarecare entuziasm pentru viitor. Un sentiment de mandrie pentru ca se scrie istorie in jurul nostru si nu trebuie decat sa asistam cuminti la schimbare. Si aleg constient sa-mi atribui cuvantul “rabdare” ca fiind cuvantul lui 2021.

Attraversiamo (Eat.Pray.Love. Elizabeth Gilbert 2006)

 

marți, 31 decembrie 2019

Doua retrospective la pret de una.

Aveam un obicei de-a face retrospectiva anului pe blog. Aveam. Si-mi sade undeva in spatele urechii, apasand cumva peste toate gandurile, faptul ca am oprit subit postarile in august 2018. Cum, n-am scris eu despre cel mai important an din viata mea?! Aveam tone de ganduri ce-au ramas nescrise si mi se pare pacat. Imi par cele mai frumoase si cele mai incarcate de trairi.

2018 a fost anul meu de gravida. Un an plin si insemnat. Anul in care am devenit mama. Anul in care am devenit matusa. Anul in care a venit pe lume Luna mea perfecta si David, nepotul meu. Au petrecut primul Craciun din viata lor impreuna si eu am trait prima oara toate emotiile posibile. Nu numai de bucurie. Am trait si oboseala si tristetea si teama. Am cunoscut pentru prima oara in viata mea frica aia adevarata. Teama ca ceva rau s-ar putea intampla puiului tau este cea mai cumplita. Am trait renuntarea la mine si renasterea devotamentului total. Am trait dragostea aia neconditionata in care doar dai si dai si dai si nu doar ca nu astepti nimic in schimb dar chiar si cand crezi ca nu mai ai ce sa dai, tot mai dai putin. Dai pana la durere. Dar intotdeauna orice durere si apasare si tristete si frustrare - toate devin microscopice in comparatie cu puterea aia imensa a iubirii pe care o traiesti si o secunda atunci cand iti privesti puiul.

Intr-un rezumat scurt - anul 2018 a fost inceputul noii mele vieti. O viata in care am realizat ca am super puteri. Indiferent CE - eu voi fi puternica in fata copilei mele. Am stiut asta de cand am simtit-o in burta si ulterior cand am luat-o prima oara in brate.
Ar fi fost multe de detaliat. Caci mamicia vine cu lupte, renuntari si re-prioritizari. Oricat as fi vrut eu sa NU fie totul despre mamicie - 2018 mi-a spus clar ca - atata timp cat aduci o bucata de viata pe planeta asta - esti responsabila de ea. Total, complet, fara scuze. Cel putin o perioada.
Ne-a gasit finalul de 2018 cu o Luna mucioasa la piept. Certata cu somnul. Nu i-a placut niciodata sa doarma. Diminetile poate, dupa ce rasare soarele. I s-o trage de la nume, nu stiu. Pe la 12 fara 2 minute a adormit si omul meu ma astepta cu o sampanie in mana ca sa tipam in soapta “la multi ani”, sa ne strangem in brate, sa ciocnim un pahar si sa pot cadea franta pe un colt de pat. Cu speranta si viata plina. Fara secunde irosite, cu minus aproape toate kilogramele pe care le “castigasem” in sarcina. Si n-au fost putine.
Asa ca mi-am inceput anul cu foaaaarte putine asteptari.

Stiu ca am mai spus asta de cateva ori insa azi, acum, aici, simt ca anul 2019 m-a slefuit emotional. M-a reconstruit. Mi-a oferit o perspectiva pe care nu doar ca nu am mai abordat-o - nici nu stiam ca exista. O perspectiva din afara mea. O perspectiva in care functionez ca un ceas elvetian dar nu pentru mine. O perspectiva in care daruiesc timpul, corpul si emotiile mele. O perspectiva in care pot observa totul detasata de vocea aceea interioara care analizeaza totul. O perspectiva empatica aproape 100%.
Teoretic n-am inventat nimic. N-am descoperit nimic. Femeile devin mame in fiecare zi, vietile se schimba in fiecare secunda si oamenii au mereu revelatii. Practic, n-am reusit sa privesc vreodata lumea cu alti ochi in afara de ai mei. Pana in 2019. Cand am descoperit totul fara sa fiu eu. Am descoperit cum e sa fii mic si neajutorat si sa depinzi total de altcineva. Cum sa vorbesti fara vorbe, cum sa gandesti simplu, ca o forma de viata ce incearca sa existe pentru prima oara. Am descoperit ziua si noaptea. Linistea si zgomotul, mirosul si vazul. Am vazut pentru prima oara zapada, soare, copacii inverzind, florile cautand lumina, aerup devenind cald, ploaia, norii, mirosul pielii, apa calda, oamenii.
Am descoperit gustul. Muzica, atingerea. Si cam tot ce inseamna lumea asta.
Apoi, cand deja m-am dezmeticit cat de cat - am inceput sa ma vad si pe mine. Initial incercanata, robotica, obosita. Apoi mai vie, mai dornica. Mi-am descoperit corpul, sufletul, existenta cea noua.
Cea mai de pret descoperire a fost cea a timpului. Clipe, secunde, minute. As vrea sa nu-l mai dorm vreodata si totusi.
Timpul nu sta si totusi incerc sa-l tin captiv. Unele secunde as vrea sa-mi imbrace simturile pentru totudeauna dar parca sunt curioasa si de ce aduc clipele inca netraite.
Anul 2019 a fost unul extrem de activ si totusi il simt ca si cum ar fi trecut mai repede decat as fi putut clipi. Am calatorit. Am sarbatorit. Am plans. Mi-am privit viata de pana acum si mi-am facut planuri. Sunt un om normal. Si totusi, ma simt un om cu superputeri. Sunt mama. Sunt femeie. Simt ca am trei vieti. Una pe care abia o mai tin minte, una care imi ocupa tot timpul si alta care e pe cale sa se intample.
O lectie invatata in 2019 este ca...trebuie sa gandesc cu sufletul uneori. Am renuntat la instinct si m-am bazat pe ratiune. Mi-am umplus creierul cu matematica si carti de psihologie. Nu regret. Inteleg multe si pot sa reactionez logic. Insa, uneori, viata e despre miracole.
Cele in care nu credeam. Cele pe care trebuie sa le simti. Viata e bucurie. Viata ni se intampla o singura data. Si, odata cu nemurirea pe care crezi ca o castigi atunci cand creezi viata, apare si o irationala teama de sfarsit. Din acest motiv as vrea sa traiesc mai intens totul. Sa multumesc pentru tot, sa apreciez ce am si sa vreau mai mult.

Sa inceapa 2020.

joi, 16 august 2018

Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.
A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.
Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.


Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

marți, 10 iulie 2018

Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.
Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.
Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.
Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.
Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.
De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 
Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.
Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.


Să ne citim cu bine.

vineri, 4 mai 2018

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.
Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.
Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.
Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.
Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.
Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.
Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.
Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.
De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.
”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.
Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.
De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.
Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.
E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.
Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.
Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.
Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.
Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.
Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.
Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

joi, 22 februarie 2018

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.
Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.
Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.
Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.
Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.
Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.
Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.
Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.
Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.
Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.
Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)


sâmbătă, 17 februarie 2018

Despre traume și alți demoni

Închipuiți. Firește.
E foarte la modă acum să ai traume din copilărie sau să ai tulburări de personalitate. Și, mai la modă de atât este să postezi despre asta transformând apa în vin precum Iisus. Bine, transformând vinul într-un status. Și vorbele într-un fel de fata morgana pentru cei săraci cu duhul. Că despre asta este vorba. Despre comerțul cu like-uri. Eu vă vând traume închipuite, voi vă arătați impresionați. Mie-mi creste self esteemu’ (adică pipota, pe românește) și toată lumea e fericită. Dar și nefericită. Și traumatizată.
Era o modă prin US, acum ceva ani, că toți pruncii sufereau de ADHD. Și le puneau mămicile Ritalin în laptele praf, încă de când îi înțărcau. Mai târziu creșteau feții frumoși să fie dependenți de pastiluțe de calm. De la antidepresive în sus.
Să ne înțelegem: nu-s Gică contra și nu cred că tre să dăm cu alifie de gălbenele pentru orice. Dar, muică, s-au înmulțit cazurile de auto-diagnosticare cu traume din copilărie de mai-mai că nu-mi vine a crede că am reușit să supraviețuim până în acest moment, așa nenorociți ai sorții suntem.

Scriu pe acest blog de imediat 10 ani. ZECE. L-am ”inventat” ca loc de pus gândurile în ordine și mi-am permis să aberez în toate felurile deoarece nu l-am gândit ca loc de vorbit pentru alții ci ca un loc de auto-exorcizare. Că a venit și publicul cititor pe vreme ce scriam, aia e. Cado! M-am confesat în scris de când mă știu și mă ajută să-mi evaluez evoluția (sau involuția) recitind din când în când.
Uneori am fost îndrăgostită. Alteori am fost dezamăgită. Alteori furioasă. Alteori mistică. ASTA este mintea umană. Mișună și iar mișună și nu-i putem cere să se oprească pentru că e ca și cum le-am cere plămânilor să renunte la aer. Și anume imposibil. Creierul este un organ. Complex și minunat. O mașinărie la care m-aș închina. Creierul care funcționează va și analiza/diagnostica/acuza/căuta/digera/incrimina/etc. Numiți voi acțiunea. Creierul o face. Creierul simte nevoia să eticheteze. Să descifreze. Fără oprire.

De ce tot scriu paragrafe explicative care n-au nicio legătură unele cu altele? În amalgamul și în ploaia asta de informații absurde care bântuie peste tot prin rețelele de socializare, am o mică-mică speranță că mai există creaturi care nu se mulțumesc să se indentifice cu aberațiile ”psihologilor” de 3 cărți citite. Vreau să cred că există omuleți suficient de căpățânoși care să creadă ca sunt bine, sănătoși, uneori ursuzi, alteori veseli, cu bune, cu rele, cu vieți mediocre și cu părere de bine că-s așa. Ce e rău în a fi NORMAL?!
De ce TREBUIE să ai traume? De ce trebuie să te identifici cu turma? De ce trebuie să iei ca exemplu personal povestea lui cutărică sau a lui cutărescu? Informează-te, e foarte recomandat să fim informați. Dar nu te lăsa prins în mocirla comercială flămândă după like-uri. Nu-ți blama creierul că gândește. Nu-l închide în celula unei experiențe pe care nici n-ai trăit-o.

Am văzut diverse dudui cerșetoare de atenție pe Facebook. Alea părăsitele încep să scrie despre relații de amor și devin ”coach emoțional”. Alea urâtele devin obsedate de mersul la sală și nu le mai tace gura despre cât de sănătoase sunt ele și cum restul planetei suntem niște grași infecți. Mai e și categoria de dudui traumatizate din copilărie. Cele care-și justifică fiecare eșec cu un ”ah, sunt traumatizată”. Și peste 10 ani tot traumatizate or să fie. Doar că mai bătrâne. Avem și categoria de făcătoare de selfie-uri la indigo. Sunt cele ce au 3 miliarde de poze, toate în EXACT aceeași poziție (studiata pentru unghiurile bune). Acestea sunt experte în frumusețea sufletului. Adică ele sunt frumoase, deștepte, sexy, de succes, sociabile, relaxate, fit și zen. Nu caută nimic. Doar se laudă. Aș menționa aici și categoria de mămici atotștiutoare. Făcătoarele de bebeluși care devin peste noapte nostradamuși. Doar că lor le fac onoarea de a le dedica un alt articol, nou nouț. Pe ele nu le bag la categoria traume din copilărie, pe ele le includ în categoria traumatizante pentru alții.
Despre categoria de heitărițe n-o să vă vorbesc foarte mult. Am trecut și eu pe-acolo. Duduile care iau totul în derâdere, nu le convine nimic, nu le mulțumește nimic, dar nici n-au nicio soluție. Le recomand un vibrator. Face minuni.

Deși articolul pare cusut cu iz de scandal, vă asigur că erau fix niște gânduri ce-mi bântuie mintea și simțeam nevoia să le aștern aici. E mai bine să scuip veninul decât să-l las să mă otrăvească din interior.

Am rămas cu o informație în cap. Citită într-o carte de specialitate. Cum că există o serie extrem de restrânsă de traume care ne marchează cu adevărat în copilărie și persistă ani de zile fără a fi vindecate. Traumele care merită întradevăr titlul de traume sunt urâte. Violente și marcante până la sânge. Printre ele se numără abuzul sexual, moartea părinților, accidentele grave ce au ca urmări mutilări fizice și încă câteva din seria asta, orori pe BUNE. Acestea pot într-adevăr să marcheze oamenii pe viață și e nevoie de multă perseverență pentru a corecta o astfel de traumă. Corecta, nu șterge!

În rest, pentru ”traumele” legate de faptul că mămica nu ți-a cumpărat ursulețul de plus preferat sau pentru că nu ți-a oferit afecțiunea pe care ai văzut tu în filme că treebuie să o primești – există MasterCard. Și cu MasterCard îl plătești pe nenea psihoterapeutul care te va ajuta să nu mai țipi ”lupul-lupul” pe Facebook pentru că like-urile nu te fac bine la căpșor.


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 
Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 
Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 
E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.
M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 
La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.
Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.
Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.


Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!

luni, 23 octombrie 2017

Un moment de mine

În 2013 îmi scrijeleam în piele ”I have no soul”. Pentru că eram atât de convinsă că trebuie să-mi îngrop o dată pentru totdeauna tot sufletul.
În 2014 l-am regăsit. Pe el, pe suflet. Și a înflorit un buchet cu 7 maci pe mâna mea.
Oricât mă chinui să umplu clipele cu sarcasm și să scap de prostul obicei de-a avea suflet...nu-mi prea iese.

Rareori sunt acele momente (de care eu aș face mișto și aș spune că sunt momentele mele yoghine) în care îl ascult pe Leonard Cohen cum îmi cântă Hallelujah, închid ochii și plâng râzând.
Plâng râzând cu sufletul plin de bucurie că încă am momente în care simt tot și iubesc tot, în ciuda a tot. N-ai cum să mă înțelegi cititorule, pentru că și eu încerc de treizeci și ceva de ani să o fac și nu-mi iese prea bine.

Sunt într-un plin proces de exorcizare. Nu știu dacă vreodata m-am oprit, dar acum îl simt puțin mai aproape de mult așteptatul final. Și, habar n-am ce-am să găsesc dincolo când se încheie, dar, încep să mă bântuie niște clipe de ”total bliss” pe care n-am mai simțit-o eu, cu mine, niciodată. Nu știu cum să îți explic ce înseamnă total bliss. Îmi place mai mult în engleză.

Viața mea a fost o poveste interesantă și începe să-mi placă să o povestesc. Mă simt din ce în ce mai aproape de momentul în care o s-o aștern pe hârtie. Nu pentru că aș fi un exemplu bun ci pentru că aș fi o lectură bună. Viața mea continuă să fie o poveste interesantă, deși am încetat să mi-o scrijelesc în piele.

Mai am o singură revelație de trăit până la finele lui 2017.
Mai adaug un an (intrigant) celorlalți împliniți până acum. Nu știu dacă voi avea chef sau timp să-i scriu retrospectiva. Sunt în țara mea de suflet și-i admir cerul în fiecare dimineață și-mi trag concluziile în liniște fără să simt nevoia să le împart cu publicul.

Restul lumii începe să-mi pară ca un soi de decor în fundal. Nu mai trăiesc printre ei, ci ei trăiesc în lumea mea.

Ușor, ușor, ușor – în timpul și condițiile mele – începe să nu-mi mai pese.

Secretul nu este să-ți îngropi sufletul.
Ci să știi când să-l folosești.


Hallelujah

vineri, 29 septembrie 2017

Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.
Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.
Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.
Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.
Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?
Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.
Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.
Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.
Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?
Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.
În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.
Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.
E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?
Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?
Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.
Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?
Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?
Habar nu am.
Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

miercuri, 20 septembrie 2017

De ce nu cred în prieteniile de după despărțire?

Ați observat cum, într-un cuplu pe cale să devină istorie, unul dintre cei doi spune mereu ”hai să rămânem prieteni”? De obicei o spune cel ce n-a iubit sau nu mai iubește și vrea musai să se rupă. E drept, uneori, rar dar na, o spune și personajul care are conștiința cea mai încărcată. E un fel de scuză dădătoare de speranță pentru cel ce-și vomită sufletul pe covor până i se vindecă rana din piept. Piept,  metaforic vorbind, pentru că nu te doare inima, ar fi prea simplu și sigur s-ar inventa o pastilă.
Cel ce își dorește despărțirea e în stare să își negocieze cei mai stupizi termeni. La fel cum se întâmplă și la început de drum. Da, atunci când tocmai te-ai amorezat și ești orb plus prost egal love. ”da, normal că te iubesc pentru tot restul vieții. Nu, nu am nevoie de nimeni și nimic înafară de tine.
Aiurea!
White lies li se mai spune. Adică minciunile pe care societatea le privește cu indulgență. Exact ca și când îi spui unui muribund că există rai.Minți pentru a-l ajuta să moară împăcat.
În dragoste, minți pentru a-l ajuta să trăiască împăcat. Saaau...pentru a-l ajuta să-și desfacă picioarele. Sau portofelul. În fine, înțelegi ideea.

Oamenii NU rămân prieteni după încheierea unei relații amoroase nu pentru că ar fi răi și fără de simțiri. Ci pentru că nu-și doresc un reminder viu al propriului eșec.
Am citit și-n cărți, am văzut și-n filme (nu mă laud cu școala viEții că e de manea) situații din acelea în care oamenii își doresc să încheie capitole în termeni buni și să rămână prieteni cu exșii. Eu le spun răposați. Haha! E lesne de înțeles de ce. Te-am iubit și apoi te-am ucis. N-am nevoie bă de prieteni. Am prea mulți. N-am timp și nici ficat să beau beri cu toți cunoscuții. Așa că, odată ce ieși din patul meu nu te supăra dacă îți fac pomană. Te plâng ca pe mort, o zi, o săptămână, și gata. Să fie de sufletul tău. Nu mă ajută cu nimic să știu că exiști în continuare.

NU mă interesează să știu că ești un om minunat dar: nu a fost momentul, nu ne-am potrivit, personalitățile noastre nu au co-habitat în armonie cu natura, etc, șamd. Poți să fii om prieten minunat pentru cei cu care te vei o dată pe săptămână la bere, poți să fii un copchil minunat pentru cine te-a făcut pe lumea asta și poți să fii un potențial suflet pereche pentru următoarea. Pentru mine vei fi mereu ăla care s-a pișat pe visele mele. Ah, n-o spun cu răutate. Odată ce ai devenit răposat, dracu te mai caută. Eu nu cred în fantome. Dar nici nu te aștepta să bem cafele și să vorbim despre vreme. Asta fac cu vânzătoarea de la Mega. Fără cafele, nu beau cafea.

Voi, ăștia de încercați să vă validați orgoliul cu despărțiri frumoase (there is NO such thing fuckers) ar trebui să știți ceva. Cel/cea de care urmează să te desparți NU are nevoie să te vadă într-o lumină bună! Ah, știu că personalitatea ta narcisistă și egoistă va vrea să se odihnească bine la noapte. DAR nu despre asta este vorba. Spune-i verde-n față. Ajută-l/ajut-o să se rupă. Spune-i că nu-l/n-o mai iubești. Spune-i că ai întâlnit pe altcineva, spune-i orice îl/o va face să te urască. Știi...NU are cum să te iubească și să stea la distanță. Așa ceva se întâmplă doar în filme și, mai nou, nici în alea. Despărțirile dor de te caci pe tine și ai nevoie să îți fie rău ca să poată să îți fie bine după. Dacă nu treci prin stadiul de ură n-ai cum să te desprinzi de ”obiectul adorației tale”. Asta pentru că n-am mai întâlnit vreodată pe cineva cu sufletul atât de mare (sau cu creierul atât de praf) încât să spună ”ah, te ador, dar nu mai vreau să te vad, să te miros, să te ating, sau să trăiesc cu tine”.
Despărțirea doare. Despărțirile sunt urâte. Despărțirile sunt despre: ”simt că mor, dar nu-i dau satisfacție!”. Vrei o despărțire simplă și ușoară? Ia fii sincer și spune-i adevărul. Va fi o palmă peste ochi dar îți vei atinge scopul.

NU, nu vreau să rămânem prieteni. Nu genul acela de prieteni care schimbă 2-3 ”la mulți ani” pe an și un ”crăciun fericit” deși e mega fake. Un partener care și-a format deja o sumedenie de vise și planuri de viitor n-are cum să fie fericit atunci când vede că tu le pui în practică cu altcineva. Pentru că...hmmm...genetic vorbind suntem egoiști. Minuscula celulă care înseamnă viață există dintr-un singur motiv: pentru a se înmulți. Femeile cunosc bărbați, bărbații cunosc femeie. Viața se întâmplă no matter what. DAR iubirea...iubirea încă este condiționată de sindromul perpetuării speciei.
Așadar. Dacă vrei să rămânem prieteni...trebuie să avem cel puțin 70 de ani și viața noastră să se rezume la șah sau ceai negru băut la pensie. Pentru că, dacă vrei doar o nouă validare a egoismului tău în timp ce eu trebuie să-ți privesc următoarea alegere în materie de partener romantic,  ei bine...nu-s persoana potrivită.
NU vreau să rămânem prieteni. Am vrut să rămânem iubiți. Am vrut să-ți dorm pe piept și poate să mă îngraș 15 kilograme încercând să-ți perpetuez specia. Două, trei urări stereotipale pe an nu mă vor face să uit că mi-ai rupt suflețelul și că ești de fapt un om bun.

Așa că te rog, hai să spunem lucrurilor pe nume. Ca prietenii :D


marți, 4 iulie 2017

Despre bucurie. Un strop de prejudecată. Și-un pisic.

Știu că am fost zgârcită cu gândurile împărtățite pe blogu-mi însă între atâtea scrieri pentru alții, rar mai găsesc timp să-mi aștern și ordonez propriile scrieri. Dar, în fine, nu încep iar cu ”n-am mai scris demult” pentru că îmi pare că-mi inventez scuze. Și nu-mi place să mă scuz. Decât dacă am greșit. Si n-am.

Azi vorbim despre bucurie. Pisicească. Și un nou început. Al nostru.

După ce l-am pierdut pe Nemo, mulți oameni m-au sfătuit să-mi iau altă pisică. Evident. E cel mai la îndemână. Mi-a luat însă destul de mult timp să accept ideea asta. Am suferit, așa cum era și normal după 10 ani de viață în doi, la bune și rele, constanta în viața mea fiind responsabilitatea față de el, copilul meu cu blană neagră.

M-am trezit într-o seară (la mai bine de un an fără el) - în scaunul meu legănător, uitându-mă la un film, că mi-e un dor nebun să țin blănoșenia în brațe și s-o alint și să-i simt iubirea torcând. Am știut atunci că e cazul să umplu golul din suflet. Psihologic vorbind (că nu mă pot abține), am știut exact ce e cu puseul ăsta emoțional și că vreau să ofer afecțiune unei creaturi care depinde de asta.

Am luat împreună cu al meu om decizia că vrem o pisică de rasă.

(pauză pentru puseul de prejudecăți)

Mai întâi m-am auto-judecat și certat și criticat în oglindă. ”Cum, Cristina, cum să cumperi o pisică, atunci când sunt sute de pisici care au nevoie de o casă?”.

Mi-a luat aproape încă un an să negociez, eu cu mine și s-o întorc pe toate părțile. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aproape toți oamenii cu care am vorbit despre acest lucru m-au criticat. Unii mai mult, alții mai putin.
Mi-a trecut prin minte inclusiv întrebarea ”ce-o să spună lumea?”. Deh, creierașele noastre încă funcționează asiduu cu nevoia de acceptare.
Lumea n-are decât să spună...ce-o vrea.
Lumea oricum spune ceva. Orice faci.
La întrebarea ”de ce să cumperi o pisică când sunt atâtea pisici pe străzi?” am răspuns ”de ce să faci un copil, când sunt atâția care au nevoie să fie adoptați?”.
”Păi...nu e același lucru!”

Ba. bine că e.
În casa mea animalul de companie nu a fost tratat nicioată ca un animal. A fost tratat ca egalul meu. A mâncat cu mine din aceeiași farfurie și a dormit cu mine în același pat. În ochii mei, animalul meu de companie este odrasla și responsabilitatea mea, din prima zi, pentru tot restul vieții noastre.

Nu-mi caut acceptarea în ochii societății prind adopția unui pisic. Asta ca să-mi rămână scris. Accept critici, că e o lume liberă. Însă doresc să fiu criticată doar de oamenii care au salvat cel puțin un animal al străzii. De oamenii care au prostestat cel puțin o dată în fața primăriei sau a guvernului pentru drepturile animalelor. Și de oamenii care au donat cel puțin o dată pentru a ajuta adăposturi sau pentru a susține campanii de sterilizare/adopție/intervenții veterinare/etc.

Eu am pierdut șirul și numărătoarea animalelor salvate, ajutate, ținute în foster home până le-am găsit stăpân. Iar faptul că am avut și că am un animal în casă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceea ce am considerat că este corect. Să fiu de partea necuvântătoarelor de câte ori am putut.

N-am scris cele de mai sus ca să-mi justific în vreun fel acțiunile. Recunosc, în primele zile după ce Lokki a venit acasă, eram extrem de tentată să-l arăt lumii întregi, să țip de bucurie, să îi fac un miliard de poze și să șterg toxinele news-feed-ului de Facebook, postând doar poze cu noul meu copil.
Dar..mi-a fost teamă. Mai întâi am fost vigilentă și principala mea grijă era să-l știu sănătos, acomodat, să-l duc la veterinar și să aflu că niciun pericol de pe fața pământului nu-l poate atinge. Apoi, recunosc, mi-a fost puțin teamă de prejudecățile oamenilor din jurul meu. Am în lista de prieteni o mulțime de cunoscuți care își dedică aproape tot timpul salvării animalelor. Am prieteni cu ONG-uri, sunt prezentă în grupuri care dezbat și activează pro vieții mai bune a animalelor cu sau fără stăpân. Ce va spune lumea? Din nou...

Dar Cristina... Ce spune lumea în general? Că nu ești măritată într-o societate care crede în familia tradițională. Că nu crezi în căsătorie sau turnat de copchii doar ca să-ți legi măgarul de gard. Că își dorești să vezi cupluri gay pe stradă și te-ai simți mult mai bine dacă nu li s-ar încălca drepturile umane de a avea propriile preferințe sexuale. Că nu judeci oamenii după rasă, culoare sau preferințe sexuale. Că nu crezi în biserică sau în religie. Că vezi cum în Românica religia manipulează oameni și îi îndoctrinează astfel încât își petrec viețile sperând la un paradis (inexistent) ce se află dincolo de moarte? Că ești feministă. Că ești exibiționistă. Că nu-ți place să mergi cu turma și că nu te supui modei și că nu asculți manele și că veganii ți se par niște hipsteri infatuați care își forțează uneori copiii să le urmeze dietele stupide fără să-i intereseze de consecințe. Că nu îți este rușine de preferințele tale sexuale și nici nu consideri sexul un subiect tabu sau rușinos.

Așa cum eu am ales de fiecare dată calea în care am crezut și soluția pe care eu am considerat-o corectă, la fel și lumea. Unii or să mă judece, alții mă vor înțelege.
Și uite așa am irosit câteva momente bune în care m-am gândit la gura lumii în loc să mă gândesc la cât de fericită sunt.
E un cuvânt mic...fericirea. Și încă (înca, încă, încă) îmi e frică să fiu fericită. Și să fiu iubită. Și să ofer iubire. Dar...mă tratez.

Vă spuneam de Lokki. Un ghemotoc portocaliu-alb cu ochi gri-verzui ce va să devină imens într-o zi pentru că este Maine Coon. Și sunt mândră de el și l-aș respira dacă aș putea pentru că de iubit, îl ador cu tot ce înseamnă Cristina vie. Și a venit pufoșenia în viața noastră, acum vreo două săptămâni, iar de atunci diminețile mele sunt mai frumoase. Frumoase erau și înainte, sărutate de cel mai iubit om de pe planetă - dar de când avem mâț - parcă dansez pe un curcubeu și vomit bomboane fondante. Nu puteam să închei altfel acest articol siroposo-explicativo-lăudăros.

Ah, ba da, cu o poză a odorului mult-adorat. Și mențiunea că-i recomand mai departe pe cei de la Companion. Pentru cei ce n-au prejudecăți și vor să ofere iubire necondiționată.