N-am reusit sa ma tin de cuvant...nu pana acum. Referitor la calmul pe care mi-l doream la inceput de an.
Iar atunci cand sunt obligata sa dau nas in nas cu mine, in oglinda si-mi vad dezaprobarea din priviri...mai ca-mi vine sa ma iau la palme.
Poate par cel putin dezechilibrata psihic insa pentru mine omul pe care nu trebuie sa-l dezamagesc, mint sau sa-l duc cu zaharelul sunt chiar eu. Cea mai mare lipsa de respect posibila este cea fata de propria-ti persoana.
Armonia cu sinele incepe de la auto-acceptarea noastra. Respectul de sine este cel mai puternic stimul al demnitatii iar respectarea cuvantului este sinonim cu siguranta de sine. Cel putin asa vad eu lucrurile. Ma incred in mine pentru ca sunt singurul om in fata caruia sunt cu adevarat sincera.
Ei bine, mi-am propus sa lucrez anul acesta si la partea comportamentala, la calmul si isteria mea. De cate ori am esuat mi-am gasit scuze, ba ca-s prea vulcanica, ba ca asta-i stilul meu sa traiesc totul cu intensitate. Ba ca mi-as pierde mintile daca as incerca sa fiu mai calma decat trebuie.
Totusi pentru ca imi place sa reusesc sa ma tin sub control si sa nu-mi ies din cuvant voi admite ca in prima luna a anului am esuat. Departe de mine zen-ul...
Deocamdata.
marți, 29 ianuarie 2013
joi, 24 ianuarie 2013
Cu si despre...sport
Iata un subiect pe care nu l-am dezbatut niciodata desi face parte din viata mea de multi ani :) Sportul, pasiunea mea, viciul si modalitatea de a ma relaxa...
In stilul meu caracteristic, nu exista jumatati de masura iar atunci cand ceva imi place nu ma opresc pana n-am devorat tot ce se putea...
Asa si cu sportul. Am cateva povestioare amuzante pe care vreau sa le asez aici inainte de a va concluziona situatia din prezent.
Avand in vedere ca tata e absolut obsedat de pescuit si de schi, inca de mica nu am perceput iesitul cu rucsacul in spate ca un sport. Cataratul pe toate coclaurile, camaparea si deprinderea tehnicilor de "supravietuire" inafara cuibului le-am inmagazinat asadar din frageda pruncie. Iar pe la 7 ani m-a urcat prima oara pe schiuri si a fost un fel de "trebuie sa inveti". N-am invatat chiar atunci si m-am chinuit ceva vreme incercand.
In clasa I-a am fost inscrisa oficial in echipa de inot. Am ajuns pana la a practica inotul de performanta insa am renuntat dupa 5 ani. Ne antrenam zilnic cate doua ore dar dezvoltasem si unele probleme de sanatate din cauza apei vesnic prea rece.
Undeva in aceeasi perioada am avut un an si jumatate de gimnastica ritmica inclusa in program. Asta pentru ca sora mea mai mica si mai fragila vroia gimnastica iar mie mi se parea amuzanta ideea :) Dupa primele spectacole si coregrafii m-am cam plictisit. Unde mai pui ca nu prea eram incantata de partea cu intinsul membrelor pana la refuz....
Intre 13 si 14 ani am cochetat intensiv cu ideea de a intra in echipa de handbal a scolii...ulterior mi-am dat seama ca e cam multa violenta pe teren...Am rezistat 6 luni.
Totusi pentru ca "diriga" noastra era profa de sport si nu oricum ci una a naibii de buna trebuia sa fim exemplul scolii. Asa ca aveam 4 ore de sport pe saptamana si orice alta activitate extra-scolara de genul excursiilor, competitiilor, dansuri, etc.
Am continuat in acelasi stil inca 3 ani de liceu pentru ca am fost selectata sa fac parte in echipa de majorete a liceului. Suna amuzant insa nu era, va asigur. A face parte din aceasta echipa inseamna sa ai minim 4 ore de antrenament de 3 ori pe saptamana. Asta pentru ca anual in cadrul campionatului de fotbal pe licee exista si campionatul de dans al echipelor de majorete... Si concuram cu gimnastele de la liceul sportiv. Nu am facut dans de performanta pentru ca am respins intotdeauna ceva ce era "obligatoriu". Atunci cand dansul devenea mai mult o obligatie decat o pasiune...pur si simplu ma opream.
Cea mai "lenta" etapa a vietii mele a inceput odata cu "emigrarea" in capitala. Inafara escapadelor de schi sau de inot....am avut de cateva ori abonamente la diverse sali de fitness si aerobic sau, de cele mai multe ori, am preferat sa fac exercitii acasa dupa filmuletele lui Billy Blanks sau Mary Winsor.
Apoi, acum 4 ani am incalecat prima oara si tot de atunci mi-am dorit sa ajung la nivelul la care sa pot spune ca stapanesc echitatia aproape perfect.... Dar, ca orice activitate sportiva si nu numai, echitatia are nevoie de mult-mult devotament si necesita investitii serioase :) NU am renuntat dar pot spune ca a ramas la nivel de hobby de weekend...
In toamna lui 2012 m-am incumetat din nou sa-mi fac abonament la o sala de aerobic. Am avut retineri pentru ca pana atunci nu mai intalnisem niciodata instructori cu adevarat devotati.
Unde mai pui ca dupa cativa ani buni de fumat, atunci cand s-a concretizat renuntarea la acest viciu am simtit o nevoie exagerata de detoxifiere. Si role, inot ocazional, plimbari zilnice de 2-3 km nu erau destul. Vroiam miscare. Multa, eficienta, placuta.
Si asta am primit in ultimele 4 luni. Aproape zilnic :) Nu fac reclama salii Perfect-Body, sunt mult prea egoista si deja e plin de fete ambitioase pe-acolo. Ideea e simpla: m-am indragostit, de zumba, de tae-bo, de aerobic in toate formele lui posibile, pentru ca nici o ora nu are aceeasi rutina. Totul e viu, antrenant, molipsitor. Acum nu-mi pot imagina cum a fost posibil sa...lenevesc atat de mult timp :P
Glumesc :)
Am vrut pur si simplu sa impartasesc cu voi aceasta noua pasiune a mea :)
Sa ne depasim noi limite, zic :)
In stilul meu caracteristic, nu exista jumatati de masura iar atunci cand ceva imi place nu ma opresc pana n-am devorat tot ce se putea...
Asa si cu sportul. Am cateva povestioare amuzante pe care vreau sa le asez aici inainte de a va concluziona situatia din prezent.
Avand in vedere ca tata e absolut obsedat de pescuit si de schi, inca de mica nu am perceput iesitul cu rucsacul in spate ca un sport. Cataratul pe toate coclaurile, camaparea si deprinderea tehnicilor de "supravietuire" inafara cuibului le-am inmagazinat asadar din frageda pruncie. Iar pe la 7 ani m-a urcat prima oara pe schiuri si a fost un fel de "trebuie sa inveti". N-am invatat chiar atunci si m-am chinuit ceva vreme incercand.
In clasa I-a am fost inscrisa oficial in echipa de inot. Am ajuns pana la a practica inotul de performanta insa am renuntat dupa 5 ani. Ne antrenam zilnic cate doua ore dar dezvoltasem si unele probleme de sanatate din cauza apei vesnic prea rece.
Undeva in aceeasi perioada am avut un an si jumatate de gimnastica ritmica inclusa in program. Asta pentru ca sora mea mai mica si mai fragila vroia gimnastica iar mie mi se parea amuzanta ideea :) Dupa primele spectacole si coregrafii m-am cam plictisit. Unde mai pui ca nu prea eram incantata de partea cu intinsul membrelor pana la refuz....
Intre 13 si 14 ani am cochetat intensiv cu ideea de a intra in echipa de handbal a scolii...ulterior mi-am dat seama ca e cam multa violenta pe teren...Am rezistat 6 luni.
Totusi pentru ca "diriga" noastra era profa de sport si nu oricum ci una a naibii de buna trebuia sa fim exemplul scolii. Asa ca aveam 4 ore de sport pe saptamana si orice alta activitate extra-scolara de genul excursiilor, competitiilor, dansuri, etc.
Am continuat in acelasi stil inca 3 ani de liceu pentru ca am fost selectata sa fac parte in echipa de majorete a liceului. Suna amuzant insa nu era, va asigur. A face parte din aceasta echipa inseamna sa ai minim 4 ore de antrenament de 3 ori pe saptamana. Asta pentru ca anual in cadrul campionatului de fotbal pe licee exista si campionatul de dans al echipelor de majorete... Si concuram cu gimnastele de la liceul sportiv. Nu am facut dans de performanta pentru ca am respins intotdeauna ceva ce era "obligatoriu". Atunci cand dansul devenea mai mult o obligatie decat o pasiune...pur si simplu ma opream.
Cea mai "lenta" etapa a vietii mele a inceput odata cu "emigrarea" in capitala. Inafara escapadelor de schi sau de inot....am avut de cateva ori abonamente la diverse sali de fitness si aerobic sau, de cele mai multe ori, am preferat sa fac exercitii acasa dupa filmuletele lui Billy Blanks sau Mary Winsor.
Apoi, acum 4 ani am incalecat prima oara si tot de atunci mi-am dorit sa ajung la nivelul la care sa pot spune ca stapanesc echitatia aproape perfect.... Dar, ca orice activitate sportiva si nu numai, echitatia are nevoie de mult-mult devotament si necesita investitii serioase :) NU am renuntat dar pot spune ca a ramas la nivel de hobby de weekend...
In toamna lui 2012 m-am incumetat din nou sa-mi fac abonament la o sala de aerobic. Am avut retineri pentru ca pana atunci nu mai intalnisem niciodata instructori cu adevarat devotati.
Unde mai pui ca dupa cativa ani buni de fumat, atunci cand s-a concretizat renuntarea la acest viciu am simtit o nevoie exagerata de detoxifiere. Si role, inot ocazional, plimbari zilnice de 2-3 km nu erau destul. Vroiam miscare. Multa, eficienta, placuta.
Si asta am primit in ultimele 4 luni. Aproape zilnic :) Nu fac reclama salii Perfect-Body, sunt mult prea egoista si deja e plin de fete ambitioase pe-acolo. Ideea e simpla: m-am indragostit, de zumba, de tae-bo, de aerobic in toate formele lui posibile, pentru ca nici o ora nu are aceeasi rutina. Totul e viu, antrenant, molipsitor. Acum nu-mi pot imagina cum a fost posibil sa...lenevesc atat de mult timp :P
Glumesc :)
Am vrut pur si simplu sa impartasesc cu voi aceasta noua pasiune a mea :)
Sa ne depasim noi limite, zic :)
marți, 22 ianuarie 2013
Dezamagirea
Este poate cel mai puternic sentiment dintre toate.
N-o fi avand dezamagirea intensitatea iubirii sau profunzimea tristetii, insa odata instalata in mintea si in sufletul nostru...aceasta are puterea sa contamineze zile in sir.
Iubirea se castiga, se pierde, tristestea se sterge, se cauzeaza, insa demagirea exista pur si simplu.
N-ai cum sa incetezi sa fii dezamagit...
Si pentru ca multi poarta dezamagirea pe umeri, pentru a nu fi o povara atat de mare, Dumnezeu a luat durerea din dezamagire.
Nu ma doare sufletul, nu ma inlantuie depresia, ci pur si simplu sunt dezamagita.
De simplitatea oamenilor, de simplitatea situatiilor, de lipsa de culoare, de lipsa de subsanta, de banalitatea intamplarilor si mai ales, mai ales, de fatade.
Cine sunt eu sa fiu dezamagita? Nimeni! Dar nici voi, toti cei ce m-ati dezamagit nu-mi sunteti mai presus.
Doar ca eu, spre deosebire de cei ce-si vad coroane invizibile in oglinda, stiu cand sa-mi plec capul.
Nu cred in modestie insa nici in grandomanie. Inteligenta artificiala si ale naibii legi de conduita sau valori proprii.
Am suficient curaj sa privesc pe oricine in ochi fara sa-mi vopsesc personalitatea.
Cum spuneam, sunt dezamagita.
N-o fi avand dezamagirea intensitatea iubirii sau profunzimea tristetii, insa odata instalata in mintea si in sufletul nostru...aceasta are puterea sa contamineze zile in sir.
Iubirea se castiga, se pierde, tristestea se sterge, se cauzeaza, insa demagirea exista pur si simplu.
N-ai cum sa incetezi sa fii dezamagit...
Si pentru ca multi poarta dezamagirea pe umeri, pentru a nu fi o povara atat de mare, Dumnezeu a luat durerea din dezamagire.
Nu ma doare sufletul, nu ma inlantuie depresia, ci pur si simplu sunt dezamagita.
De simplitatea oamenilor, de simplitatea situatiilor, de lipsa de culoare, de lipsa de subsanta, de banalitatea intamplarilor si mai ales, mai ales, de fatade.
Cine sunt eu sa fiu dezamagita? Nimeni! Dar nici voi, toti cei ce m-ati dezamagit nu-mi sunteti mai presus.
Doar ca eu, spre deosebire de cei ce-si vad coroane invizibile in oglinda, stiu cand sa-mi plec capul.
Nu cred in modestie insa nici in grandomanie. Inteligenta artificiala si ale naibii legi de conduita sau valori proprii.
Am suficient curaj sa privesc pe oricine in ochi fara sa-mi vopsesc personalitatea.
Cum spuneam, sunt dezamagita.
miercuri, 16 ianuarie 2013
Nu trebuie!
Oricat de rationalo-pragmatico-fixista as fi eu uneori recurg la zicala "if its meant to be...it will be!" Mai pe limba noastra: "daca e sa fie...va fi".
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)
Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti" si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.
Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)
Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti" si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.
Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)
marți, 8 ianuarie 2013
Undeva la mijloc
Vi s-a intamplat vreodata sa aflati/cititi/cunoasteti o poveste de viata, de dragoste, atat de intensa incat la un moment dat, pe masura ce descoperiti mai multe detalii sa spuneti "asa ceva se intampla doar in filme" ?
Intensitatea unor povesti este atat de mare incat e mai credibil sa le consideram incredibile :) Ciudat.
Dar, analizand detasat o poveste, putem intelege ca poate tocmai simplitatea cu care este relatata certifica sinceritatea ei.
Mai simplu: daca eu nu pot intelege ceva asta nu inseamna ca nu e adevarat, ca nu e posibil, ca nu s-a intamplat.
Sau poate, odata cu blazarea intr-o realitate atat de gri ne detasam de capacitatea de a visa.
E ca atunci cand esti copil si gasesti jocul in tot si-n toate, tranformi fiecare aspect intr-un mister gata de descifrat. Copiii nasc povesti. Adultii se poticnesc in pragmatism si scepticism.
Atunci cand ne dorim o schimbare, o revelatie, o renastere, n-o putem avea decat daca facem ceva DIFERIT.
N-am inteles multa vreme sintagma " Atunci cand vrei sa schimbi lumea trebuie sa incepi mai intai cu tine". Pentru mine nu este posibil sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu alt om. Sau este?
Raspunsul e la fel de simplu ca si posibilitatea unei povesti ireal de frumoase: nu am sa stiu ce este posibil si ce nu pana nu voi fi incercat.
Trebuie doar sa deschidem ochii si sa constientizam multitudinea de posibilitati din jur. Asta o spune un om care in ultima vreme si-a abandonat multe poezii din suflet. Nu pot spune ca am renuntat sa cred in magie, insa am omis sa mai cred in miracole. Dar, asta e o alta poveste.
Totusi, ca o concluzie de final de articol va pot spune ca este gresit sa credem ca "de maine incep sa" sau ca "n-o sa mai vreau niciodata sa".
Suntem undeva la mijloc.
Intensitatea unor povesti este atat de mare incat e mai credibil sa le consideram incredibile :) Ciudat.
Dar, analizand detasat o poveste, putem intelege ca poate tocmai simplitatea cu care este relatata certifica sinceritatea ei.
Mai simplu: daca eu nu pot intelege ceva asta nu inseamna ca nu e adevarat, ca nu e posibil, ca nu s-a intamplat.
Sau poate, odata cu blazarea intr-o realitate atat de gri ne detasam de capacitatea de a visa.
E ca atunci cand esti copil si gasesti jocul in tot si-n toate, tranformi fiecare aspect intr-un mister gata de descifrat. Copiii nasc povesti. Adultii se poticnesc in pragmatism si scepticism.
Atunci cand ne dorim o schimbare, o revelatie, o renastere, n-o putem avea decat daca facem ceva DIFERIT.
N-am inteles multa vreme sintagma " Atunci cand vrei sa schimbi lumea trebuie sa incepi mai intai cu tine". Pentru mine nu este posibil sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu alt om. Sau este?
Raspunsul e la fel de simplu ca si posibilitatea unei povesti ireal de frumoase: nu am sa stiu ce este posibil si ce nu pana nu voi fi incercat.
Trebuie doar sa deschidem ochii si sa constientizam multitudinea de posibilitati din jur. Asta o spune un om care in ultima vreme si-a abandonat multe poezii din suflet. Nu pot spune ca am renuntat sa cred in magie, insa am omis sa mai cred in miracole. Dar, asta e o alta poveste.
Totusi, ca o concluzie de final de articol va pot spune ca este gresit sa credem ca "de maine incep sa" sau ca "n-o sa mai vreau niciodata sa".
Suntem undeva la mijloc.
joi, 3 ianuarie 2013
Mai mult calm
La inceputul lui 2012 imi promiteam sa fiu, sa fac, sa, sa, sa. Eram sigura ca 2012 e anul MEU. "It's a ME year" imi spuneam. Anul in care invat sa fiu egoista, sa imi port singura de grija, sa ma iubesc doar pe mine, sa ma protejez si sa lupt. Am pornit razboinica un 2012 ce-l vroiam supus.
Anul 2012 pentru mine a fost un an in care am stiu mereu ce vreau si am avut mereu ce-am vrut. N-am plans, nu am suferit insa am dat cu pumnul in masa de multe ori.
Am tipat, am luptat, m-am incruntat mult.
La finele lui 2012 nu mai zambeam. Eram decisa si atat. Luptasem mult. Pentru tot. Pentru orice.
E timpul sa invat (poate din nou) ce inseamna calmul, rabdarea si cerul senin.
Mi-am promis ca in 2013 sa nu mai ridic tonul. Sa nu ma mai enervez. Sa nu mai vorbesc urat (nici macar in joaca). E anul in care voi incerca sa impart bucuriile si cu ceilalti.
Lectia rabdarii mi-a mai fost oferita candva. In alt sens. De data aceasta trebuie sa invat sa am rabdare cu mine. Sa invat ca exista si alte perfectiuni.
Totusi, ma asteapta un an plin, cu multe provocari, multa munca si multe intamplari.
Dar...sa nu facem planuri :)
not yet :)
Anul 2012 pentru mine a fost un an in care am stiu mereu ce vreau si am avut mereu ce-am vrut. N-am plans, nu am suferit insa am dat cu pumnul in masa de multe ori.
Am tipat, am luptat, m-am incruntat mult.
La finele lui 2012 nu mai zambeam. Eram decisa si atat. Luptasem mult. Pentru tot. Pentru orice.
E timpul sa invat (poate din nou) ce inseamna calmul, rabdarea si cerul senin.
Mi-am promis ca in 2013 sa nu mai ridic tonul. Sa nu ma mai enervez. Sa nu mai vorbesc urat (nici macar in joaca). E anul in care voi incerca sa impart bucuriile si cu ceilalti.
Lectia rabdarii mi-a mai fost oferita candva. In alt sens. De data aceasta trebuie sa invat sa am rabdare cu mine. Sa invat ca exista si alte perfectiuni.
Totusi, ma asteapta un an plin, cu multe provocari, multa munca si multe intamplari.
Dar...sa nu facem planuri :)
not yet :)
vineri, 21 decembrie 2012
Cum nu a venit sfarsitul lumii...
...mi-am facut timp sa mai scriu si eu.
E atat de comercial sfarsitul lumii si acest 21 decembrie incat ar fi fost pacat sa nu profit de subiect. Unii oameni au crezut atat de tare ca astazi e cea din urma zi a rasei noastre, a planetei noastre, incat probabil acum sunt beti de dezamagire.
Mie personal mi se pare ridicola ideea. Dar imboldul ca "ti se da a doua sansa" poate va avea un efect intens asupra celor ce au crezut in apocalipsa.
Nu mi-e frica de moartea mea, am spus-o de o mie de ori. O vad, o inteleg, o percep atat de natural incat nici macar nu mi se pare trist. Mi-e teribil de frica de moartea celor dragi din viata mea.
Oricum, nu despre moarte vreau sa scriu azi de "sfarsitul lumii", inainte de Craciun.
Nici despre ultimele doua saptamani infernale cu dimineti in care mi se perinda prin minte milioane de motive sa mai dorm putin (sau macar sa mai lenevesc nitel in pat).
Intentionat am tras de mine sa am cat mai multe activitati. Sa ma epuizez mental si fizic.
La fel ca anii trecuti mi-au trecut prin taste zeci de Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, spiridusi si atat de multe urari frumos concepute incat ale mele pentru ai mei s-au epuizat.
E atat de comerciala aceasta sarbatoare incat am ajuns sa vreau un zid intre mine si "luna cadourilor" .
Vreau sa-mi tin oamenii dragi aproape, sa stam de vorba pe indelete, sa dorm pana ma satur (desi nu cred ca e posibil) si sa ma relaxez gatind mancaruri "de Craciun". Vreau sa fie totul simplu si linistit. Sa fie liniste.
Ne dam peste cap, ne depasim limitele si alergam turbati dupa cadouri, dupa bucate "imbelsugate" doar pentru a intra intr-un cliseu fericit "de reclame".
Pentru mine lucrurile incep sa devina din ce in ce mai (hmmm...cum sa spun...) putin complicate. Totul se reduce incet-incet la "vreau" , "nu vreau" , "simt" , "nu simt".
Sunt totusi fericita ca balanta dorintelor implinite inclina greu in favoarea mea. Va exista o retrospectiva a lui 2012, in curand, aici. Imi plac retrospectivele.
Dupa ce-mi odihnesc putin gandurile promit sa regasiti si metafore in coltul Sabbrei :)
E atat de comercial sfarsitul lumii si acest 21 decembrie incat ar fi fost pacat sa nu profit de subiect. Unii oameni au crezut atat de tare ca astazi e cea din urma zi a rasei noastre, a planetei noastre, incat probabil acum sunt beti de dezamagire.
Mie personal mi se pare ridicola ideea. Dar imboldul ca "ti se da a doua sansa" poate va avea un efect intens asupra celor ce au crezut in apocalipsa.
Nu mi-e frica de moartea mea, am spus-o de o mie de ori. O vad, o inteleg, o percep atat de natural incat nici macar nu mi se pare trist. Mi-e teribil de frica de moartea celor dragi din viata mea.
Oricum, nu despre moarte vreau sa scriu azi de "sfarsitul lumii", inainte de Craciun.
Nici despre ultimele doua saptamani infernale cu dimineti in care mi se perinda prin minte milioane de motive sa mai dorm putin (sau macar sa mai lenevesc nitel in pat).
Intentionat am tras de mine sa am cat mai multe activitati. Sa ma epuizez mental si fizic.
La fel ca anii trecuti mi-au trecut prin taste zeci de Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, spiridusi si atat de multe urari frumos concepute incat ale mele pentru ai mei s-au epuizat.
E atat de comerciala aceasta sarbatoare incat am ajuns sa vreau un zid intre mine si "luna cadourilor" .
Vreau sa-mi tin oamenii dragi aproape, sa stam de vorba pe indelete, sa dorm pana ma satur (desi nu cred ca e posibil) si sa ma relaxez gatind mancaruri "de Craciun". Vreau sa fie totul simplu si linistit. Sa fie liniste.
Ne dam peste cap, ne depasim limitele si alergam turbati dupa cadouri, dupa bucate "imbelsugate" doar pentru a intra intr-un cliseu fericit "de reclame".
Pentru mine lucrurile incep sa devina din ce in ce mai (hmmm...cum sa spun...) putin complicate. Totul se reduce incet-incet la "vreau" , "nu vreau" , "simt" , "nu simt".
Sunt totusi fericita ca balanta dorintelor implinite inclina greu in favoarea mea. Va exista o retrospectiva a lui 2012, in curand, aici. Imi plac retrospectivele.
Dupa ce-mi odihnesc putin gandurile promit sa regasiti si metafore in coltul Sabbrei :)
marți, 4 decembrie 2012
Inevitabil
Am asteptat sa-mi treaca anii ca sa mi se stearga din gandire... Sa-mi treaca cheful de filosofat, sa-mi piara poezia din ganduri si pofta de tastat din degete. Degeaba. Creste.
Apoi, incarcata cu ale vietii lectii zilnice, ma contrazic adesea in oglinda spunandu-mi urmatoarele doua: ba ca totu-i predestinat si ca se va intampla la un moment dat indiferent ce facem noi ; ba ca nimic nu-i batut in cuie si ca avem liberul arbitru la indemana, sa dam vina pe el.
Ce sa faca omul bun? Sa astepte destinul sa-si faca norma sau sa incerce in zadar sa prinda sansa de coada? Sau, poate putin din amandoua?
Ne-am nascut fiinte incapatanate si ne hranim cu pofta ghicind viitorul in stele. Ne chinuim atat de tare sa-l ghicim incat uitam ca prezentul il construieste de fapt. Gandind asa, as indrazni sa cuget: pai, in acest caz viitorul nu-i deloc imprevizibil!
Dar, uite ca e imprevizibila ziua de maine pentru ca noi toti alegem sa dam cu fruntea in perete si sa invatam lectia proprie. N-as accepta nici eu, poate nici tu sa traiesti sau sa alegi in locul meu. Chiar daca ale noastre situatii seamana precum doua picaturi de apa. Nu vreau exemple vreau experienta. Sau, cel putin asta imi spune masochista din mine.
Si tot acest amalgam de vorbe are in spate o concluzie (pe care de altfel v-am mai spus-o si cu alte ocazii) : anume ca toate dorintele ni se implinesc cu conditia sa le dorim. Fie ca-ti doresti tigari de la chioscul din coltul strazii, sau, fie ca iti doresti ca intr-o zi sa incepi o noua viata, sa ai o noua sansa, sa traiesti inca o data :)
Apoi, incarcata cu ale vietii lectii zilnice, ma contrazic adesea in oglinda spunandu-mi urmatoarele doua: ba ca totu-i predestinat si ca se va intampla la un moment dat indiferent ce facem noi ; ba ca nimic nu-i batut in cuie si ca avem liberul arbitru la indemana, sa dam vina pe el.
Ce sa faca omul bun? Sa astepte destinul sa-si faca norma sau sa incerce in zadar sa prinda sansa de coada? Sau, poate putin din amandoua?
Ne-am nascut fiinte incapatanate si ne hranim cu pofta ghicind viitorul in stele. Ne chinuim atat de tare sa-l ghicim incat uitam ca prezentul il construieste de fapt. Gandind asa, as indrazni sa cuget: pai, in acest caz viitorul nu-i deloc imprevizibil!
Dar, uite ca e imprevizibila ziua de maine pentru ca noi toti alegem sa dam cu fruntea in perete si sa invatam lectia proprie. N-as accepta nici eu, poate nici tu sa traiesti sau sa alegi in locul meu. Chiar daca ale noastre situatii seamana precum doua picaturi de apa. Nu vreau exemple vreau experienta. Sau, cel putin asta imi spune masochista din mine.
Si tot acest amalgam de vorbe are in spate o concluzie (pe care de altfel v-am mai spus-o si cu alte ocazii) : anume ca toate dorintele ni se implinesc cu conditia sa le dorim. Fie ca-ti doresti tigari de la chioscul din coltul strazii, sau, fie ca iti doresti ca intr-o zi sa incepi o noua viata, sa ai o noua sansa, sa traiesti inca o data :)
miercuri, 21 noiembrie 2012
Scheleti, fantome si alte bagaje
Stii ca atunci cand mizezi pe cliseul "rezolvarii de la sine" si lasi porti deschise spre probleme nerezolvate...solutia nu apare niciodata. Pe bune. Nu poti astepta ca "timpul le rezolva pe toate"... nu chiar pe toate. Exista exceptii si de obicei exceptiile sunt cele mai importante.
De cate ori eviti sa vorbesti, sa gasesti o solutia, sa pui punctul pe i ... te rog din suflet NU ascunde "cadavrul" in dulap. Chiar daca ai sa reusesti sa eviti mirosul de "putred" o perioada, mai devreme sau mai tarziu vei deschide usa dulapului si ai sa descoperi un schelet ingrozitor.
Crezi ca vei uita? Crezi ca memoria te protejeaza si iti da solutii magice? Nu...
Ai sa traiesti iar si iar si iar aceleasi dezamagiri, frustrari si sentimente dureroase de cate ori "ies la suprafata" cadavre care au "murit" fara autopsie.
Si daca pana acum ti se pare ca sunt macabra si morbida...imagineaza-ti cum ar fi sa dormi in pat cu toate problemele tale nerezolvate iar si iar si iar doar pentru ca eviti sa accepti adevarul.
Da, fantomele, bagajele, scheletii sau cum altcumva mai denumesti aceste rani ale sufletului si ale mintii, exista pentru ca noi ori nu vrem sa acceptam rezolvarea ori preferam sa le amanam o vesnicie.
Uita-te in oglinda si incearca macar sa-ti raspunzi sincer la intrebarea : esti fericit/a?
Iar daca ai impresia ca asta e o intrebare grea...incearca sa-ti verifici "planul" pentru urmatorii...doi-trei ani. Stii concret ce vei face? Ai vreun plan? Este posibil?
Incearca sa intelegi ca orice frustrare, complex, contradictie nerezolvata este un impediment in viitorul tau. N-ai sa treci mai departe, nu poti sa ai un plan pana cand nu scapi de scheletii din dulap.
Poti sa-i ingropi in gradina, dar e doar o chestiune de timp pana sa te reintalnesti cu ei, sau poti sa gasesti...solutia... Eu nu o am, nu-ti stiu problemele, nu-ti cunosc fantomele.
Tine minte un singur lucru: rezolvarea/solutia potrivita e de cele mai multe ori si cea mai simpla.
Daca ai impresia ca tot ce-am scris mai sus se aseamana cu un motivational americanizat, inseamna ca nu stii sa citesti printre randuri. Mai tine cont si de faptul ca sunt suficient de egoista sa-mi scriu textele doar pentru a-mi analiza propriile trairi :)
S'auzim de bine!
De cate ori eviti sa vorbesti, sa gasesti o solutia, sa pui punctul pe i ... te rog din suflet NU ascunde "cadavrul" in dulap. Chiar daca ai sa reusesti sa eviti mirosul de "putred" o perioada, mai devreme sau mai tarziu vei deschide usa dulapului si ai sa descoperi un schelet ingrozitor.
Crezi ca vei uita? Crezi ca memoria te protejeaza si iti da solutii magice? Nu...
Ai sa traiesti iar si iar si iar aceleasi dezamagiri, frustrari si sentimente dureroase de cate ori "ies la suprafata" cadavre care au "murit" fara autopsie.
Si daca pana acum ti se pare ca sunt macabra si morbida...imagineaza-ti cum ar fi sa dormi in pat cu toate problemele tale nerezolvate iar si iar si iar doar pentru ca eviti sa accepti adevarul.
Da, fantomele, bagajele, scheletii sau cum altcumva mai denumesti aceste rani ale sufletului si ale mintii, exista pentru ca noi ori nu vrem sa acceptam rezolvarea ori preferam sa le amanam o vesnicie.
Uita-te in oglinda si incearca macar sa-ti raspunzi sincer la intrebarea : esti fericit/a?
Iar daca ai impresia ca asta e o intrebare grea...incearca sa-ti verifici "planul" pentru urmatorii...doi-trei ani. Stii concret ce vei face? Ai vreun plan? Este posibil?
Incearca sa intelegi ca orice frustrare, complex, contradictie nerezolvata este un impediment in viitorul tau. N-ai sa treci mai departe, nu poti sa ai un plan pana cand nu scapi de scheletii din dulap.
Poti sa-i ingropi in gradina, dar e doar o chestiune de timp pana sa te reintalnesti cu ei, sau poti sa gasesti...solutia... Eu nu o am, nu-ti stiu problemele, nu-ti cunosc fantomele.
Tine minte un singur lucru: rezolvarea/solutia potrivita e de cele mai multe ori si cea mai simpla.
Daca ai impresia ca tot ce-am scris mai sus se aseamana cu un motivational americanizat, inseamna ca nu stii sa citesti printre randuri. Mai tine cont si de faptul ca sunt suficient de egoista sa-mi scriu textele doar pentru a-mi analiza propriile trairi :)
S'auzim de bine!
luni, 19 noiembrie 2012
Ganduri multe, timp putin
Mi-am intrat intr-un ritm rapid. Imi place, il ador, alerg de dimineata pana seara, alerg chiar si-n somn, ma trezesc cu hainele ude, ca si cum tocmai as fi trecut de linia de sosire din vis.
Nu am intrat in hibernarea de toamna, din contra, simt ca traiesc cu toata fiinta mea, totul.
Nu inteleg de unde, sau de ce puseul asta de viata, imi trec zilele atat de repede, atat de usor si parca abia ajung sa implinesc jumatate din lucrurile pe care mi le propun.
Nu-mi ramane timp de gandire, totul mi se intampla acum, pe loc, trebuie sa stiu, sa fiu hotarata...sa nu ezit.
Ati citit deja cativa de "nu" toti inspre un pozitiv.
Gadurile sunt, din belsug, asezate gramada, unele mai linistite si rabdatoare, altele nebune si abia tinute in frau. Dar timpul, bata-l vina, timpul nu-i, sa le astern, sa le cuget, sa le scriu, sa le spun. Si uneori chiar raman cu gandul pe jumate...gandit :)
Imi promit ca las aici pe blog macar cate o propozitie scrisa, sa nu-mi pierd ideea...sa construiesc acest puzzle din ganduri si trairi, dar imi incalc promisiunea. Cu mine imi permit sa nu fiu respectabila, punctuala sau de cuvant :) Glumesc :)
Revin, curand, cu toate cuvintele la mine!
Nu am intrat in hibernarea de toamna, din contra, simt ca traiesc cu toata fiinta mea, totul.
Nu inteleg de unde, sau de ce puseul asta de viata, imi trec zilele atat de repede, atat de usor si parca abia ajung sa implinesc jumatate din lucrurile pe care mi le propun.
Nu-mi ramane timp de gandire, totul mi se intampla acum, pe loc, trebuie sa stiu, sa fiu hotarata...sa nu ezit.
Ati citit deja cativa de "nu" toti inspre un pozitiv.
Gadurile sunt, din belsug, asezate gramada, unele mai linistite si rabdatoare, altele nebune si abia tinute in frau. Dar timpul, bata-l vina, timpul nu-i, sa le astern, sa le cuget, sa le scriu, sa le spun. Si uneori chiar raman cu gandul pe jumate...gandit :)
Imi promit ca las aici pe blog macar cate o propozitie scrisa, sa nu-mi pierd ideea...sa construiesc acest puzzle din ganduri si trairi, dar imi incalc promisiunea. Cu mine imi permit sa nu fiu respectabila, punctuala sau de cuvant :) Glumesc :)
Revin, curand, cu toate cuvintele la mine!
miercuri, 7 noiembrie 2012
Special pentru tatal meu...
Despre tatal meu nu am vorbit prea des, nu-i asa? V-am vorbit despre familie, despre familia MEA de ardeleni-sicilieni care vorbesc mult, repede si toti deodata, despre cat de importanta este familia pentru mine, dar in afara de cateva povestioare amuzante despre copilarie nu m-am exteriorizat. Nu doar pe blog, ci si in general, in ceea ce il priveste pe tatal meu, relatia noastra a avut un fel de cod nescris prin care nu era nevoie sa fie spuse cuvinte. Exista profunzime, stim, simtim, vedem.
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.
Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.
Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!
Un castel din carti de joc
Increderea este asemeni unui castel din carti de joc. Putin au rabdare si pricepere sa-l construiasca, si mai putini isi asuma riscul ca o simpla rafala sa-l darame. La final, castelul din carti de joc, construit cu migala, reprezinta un peisaj frumos, admirat, iti ia ochii. Dar poate sa dispara intr-o secunda.
Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)
Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.
Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.
Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.
Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)
Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.
Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.
Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.
marți, 6 noiembrie 2012
Posibil si imposibil
Credeti ca oamenii se pot schimba? Eu nu.
Simt ca am mai dezbatut acest subiect...dar imi este lene sa caut printre articolele mai vechi. Poate repet: oamenii evolueaza, oamenii involueaza, invata, se adapteaza dar esenta ta de fiinta umana va ramane mereu aceeasi. Ai potential sau nu ai potential.
Poate ca de-a lungul timpului am crezut ca pot sa schimb oamenii. De putine ori insa. De cele mai multe ori am asteptat ca acestia sa-si auto-constientizeze capacitatea de a evolua de a se imbunatati.
Astazi insa n-as vrea sa fiu eu cea care schimba un om. Nici in bine, nici in rau. Cred cu tarie ca atata timp cat nu ai ajuns la concluzia schimbarii din proprie initiativa este doar o alarma falsa.
N-as putea sa duc o lupta de convingere pentru o cauza care intr-un final s-ar dovedi a fi pierduta.
Am incercat candva sa conving un prieten ca "stiu eu mai bine" desi nu daduse inca de pragul de sus. (asa numesc eu revelatia = a da cu capul de pragul de sus)
M-am zbatut in zadar sa conving cu argumente care de care mai puternice (in mintea mea) ca am dreptate, ca stiu despre ce vorbesc, ca nu sunt rau intentionata. Intr-un final am reusit intradevar sa-mi zugravesc o imagine de femeie cicalitoare, maniaca sa controleze. Atotstiutoare?
A venit si revelatia (a mea de data asta) : cu oamenii dragi sunt intotdeauna cel mai dura. De la ei am pretentii, soarta lor ma intereseaza si de cele mai multe ori dorinta apriga de a-i ridica ma face chiar si sa le dau un sut in fund.
Eu n-am stiut sa motivez oamenii cu minciuni de genul "o sa fie bine" . Eu n-am stiut sa sterg lacrimi de depresie prin complimente false. Eu am ridicat cu palme sau chiar cu dusuri reci oamenii ce au avut nevoie de mine. Am spus verde-n fata ce cred, oricat de amar ar fi fost verdictul.
Cum spuneam, oamenii dragi ma fac sa ma dezlantui. In rest...recunosc, putin imi pasa, cine ce. Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi nu te aseza prea confortabil pe al meu, pentru ca voi incerca mereu sa te conving ca meriti, poti, stii mai mult decat sa plangi.
DAR (pentru ca intotdeauna exista un "dar")...metoda mea nu are intotdeauna rezultate si e foarte posibil sa nu fie cea mai buna. Eu sunt mult prea ambitioasa, orgolioasa si perfectionista. Pentru mine un tel nou (oricat de inalt ar fi) reprezinta mai mult decat o provocare. Orgoliul meu alearga intotdeauna dupa perfectiune si am impresia ca e loc de mai bine. Nu cred ca exista provocare careia sa nu-i fi dat curs...in felul meu. Chiar si atunci cand incerc sa ajut un om consider ca e o provocare...Ca POT , ca TREBUIE!
Lupt, lupt, lupt.
Ce-o fi mai bine? Sa traiesc intr-o continua lupta? Sa cedez? Sa abandonez? De ce trebuie eu sa vad mai mult atunci cand omul din fata mea nu vede, nu crede, nu stie?
M-am hotarat sa renunt in a transforma provocari pierdute in esecuri personale. Uneori, doar uneori, cand trebuie sa abandonez lupta nu inseamna ca am pierdut. Inseamna ca am pus eu mai mult suflet, am vazut eu mai mult potential decat exista.
Uneori luptele pierdute ma ranesc mai mult decat vreau sa recunosc. Obisnuiam sa consider ca nu sunt eu capabila sa motivez.
Si am ajuns la o concluzie (pe care v-o spuns si voua ):
Oricat de multa viata ai avea in tine sau ai insufla in jurul tau tot n-ai putea sa faci pe cineva sa fie viu.
E simplu. La fel ca toate celelalte concluzii :)
Simt ca am mai dezbatut acest subiect...dar imi este lene sa caut printre articolele mai vechi. Poate repet: oamenii evolueaza, oamenii involueaza, invata, se adapteaza dar esenta ta de fiinta umana va ramane mereu aceeasi. Ai potential sau nu ai potential.
Poate ca de-a lungul timpului am crezut ca pot sa schimb oamenii. De putine ori insa. De cele mai multe ori am asteptat ca acestia sa-si auto-constientizeze capacitatea de a evolua de a se imbunatati.
Astazi insa n-as vrea sa fiu eu cea care schimba un om. Nici in bine, nici in rau. Cred cu tarie ca atata timp cat nu ai ajuns la concluzia schimbarii din proprie initiativa este doar o alarma falsa.
N-as putea sa duc o lupta de convingere pentru o cauza care intr-un final s-ar dovedi a fi pierduta.
Am incercat candva sa conving un prieten ca "stiu eu mai bine" desi nu daduse inca de pragul de sus. (asa numesc eu revelatia = a da cu capul de pragul de sus)
M-am zbatut in zadar sa conving cu argumente care de care mai puternice (in mintea mea) ca am dreptate, ca stiu despre ce vorbesc, ca nu sunt rau intentionata. Intr-un final am reusit intradevar sa-mi zugravesc o imagine de femeie cicalitoare, maniaca sa controleze. Atotstiutoare?
A venit si revelatia (a mea de data asta) : cu oamenii dragi sunt intotdeauna cel mai dura. De la ei am pretentii, soarta lor ma intereseaza si de cele mai multe ori dorinta apriga de a-i ridica ma face chiar si sa le dau un sut in fund.
Eu n-am stiut sa motivez oamenii cu minciuni de genul "o sa fie bine" . Eu n-am stiut sa sterg lacrimi de depresie prin complimente false. Eu am ridicat cu palme sau chiar cu dusuri reci oamenii ce au avut nevoie de mine. Am spus verde-n fata ce cred, oricat de amar ar fi fost verdictul.
Cum spuneam, oamenii dragi ma fac sa ma dezlantui. In rest...recunosc, putin imi pasa, cine ce. Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi nu te aseza prea confortabil pe al meu, pentru ca voi incerca mereu sa te conving ca meriti, poti, stii mai mult decat sa plangi.
DAR (pentru ca intotdeauna exista un "dar")...metoda mea nu are intotdeauna rezultate si e foarte posibil sa nu fie cea mai buna. Eu sunt mult prea ambitioasa, orgolioasa si perfectionista. Pentru mine un tel nou (oricat de inalt ar fi) reprezinta mai mult decat o provocare. Orgoliul meu alearga intotdeauna dupa perfectiune si am impresia ca e loc de mai bine. Nu cred ca exista provocare careia sa nu-i fi dat curs...in felul meu. Chiar si atunci cand incerc sa ajut un om consider ca e o provocare...Ca POT , ca TREBUIE!
Lupt, lupt, lupt.
Ce-o fi mai bine? Sa traiesc intr-o continua lupta? Sa cedez? Sa abandonez? De ce trebuie eu sa vad mai mult atunci cand omul din fata mea nu vede, nu crede, nu stie?
M-am hotarat sa renunt in a transforma provocari pierdute in esecuri personale. Uneori, doar uneori, cand trebuie sa abandonez lupta nu inseamna ca am pierdut. Inseamna ca am pus eu mai mult suflet, am vazut eu mai mult potential decat exista.
Uneori luptele pierdute ma ranesc mai mult decat vreau sa recunosc. Obisnuiam sa consider ca nu sunt eu capabila sa motivez.
Si am ajuns la o concluzie (pe care v-o spuns si voua ):
Oricat de multa viata ai avea in tine sau ai insufla in jurul tau tot n-ai putea sa faci pe cineva sa fie viu.
E simplu. La fel ca toate celelalte concluzii :)
marți, 30 octombrie 2012
Cu si despre...
... mine.
Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.
Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...
Ei bine...n-am :)
Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.
Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...
Ei bine...n-am :)
marți, 23 octombrie 2012
Devotata, din nou!
In 2008, tot cam pe vremea asta, urlam pe blog ca vreau sa primesc de ziua mea bilete la concertul Depeche Mode din 16.05.2009.
Am plans de fericire, i-am asteptam cu emotie si am suferit o dezamagire profunda cand au anulat concertele din Bucuresti si Sofia pentru ca aveam bilete la ambele show-uri.
Azi, marti, singura zi din saptamana in care eu sunt superstitioasa datorita celor "3 ceasuri rele" am aflat ca ei, David Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher, adica Depeche Mode concerteaza pe 15 mai 2013 in Bucuresti. Sa descriu momentul si euforia cu care am primit vestea...ar fi de prisos. Dar mi-ar placea la nebunie sa-mi incep fiecare zi cu asemenea vesti bune!
Apoi, pe la pranz, cand am iesit sa-mi iau ceva de mancare, am vazut ceva incredibil :un fluture! La o trecere de pietoni pe Calea Victoriei, in orasul asta aglomerat si poluat fara pic de verdeata in jur, la final de octombrie, un fluture maaaare si colorat, ca si cei de la tara de la bunica mea, de cand eram mica, zbura vesel si aproape ca s-a asezat pe umarul unei femei ce astepta culoarea verde....
A fost atat de frumos momentul incat am inceput sa tip catre colegii mei "un fluture, un fluturas!" mai mult sa ma conving ca nu am vedenii, sa sa-i am "de martori" in cazul in care nu ma crede cineva...
ca...de laudat, m-am laudat apoi peste tot :)
E un semn bun, cred eu!
Am plans de fericire, i-am asteptam cu emotie si am suferit o dezamagire profunda cand au anulat concertele din Bucuresti si Sofia pentru ca aveam bilete la ambele show-uri.
Azi, marti, singura zi din saptamana in care eu sunt superstitioasa datorita celor "3 ceasuri rele" am aflat ca ei, David Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher, adica Depeche Mode concerteaza pe 15 mai 2013 in Bucuresti. Sa descriu momentul si euforia cu care am primit vestea...ar fi de prisos. Dar mi-ar placea la nebunie sa-mi incep fiecare zi cu asemenea vesti bune!
Apoi, pe la pranz, cand am iesit sa-mi iau ceva de mancare, am vazut ceva incredibil :un fluture! La o trecere de pietoni pe Calea Victoriei, in orasul asta aglomerat si poluat fara pic de verdeata in jur, la final de octombrie, un fluture maaaare si colorat, ca si cei de la tara de la bunica mea, de cand eram mica, zbura vesel si aproape ca s-a asezat pe umarul unei femei ce astepta culoarea verde....
A fost atat de frumos momentul incat am inceput sa tip catre colegii mei "un fluture, un fluturas!" mai mult sa ma conving ca nu am vedenii, sa sa-i am "de martori" in cazul in care nu ma crede cineva...
ca...de laudat, m-am laudat apoi peste tot :)
E un semn bun, cred eu!
joi, 18 octombrie 2012
Despre reguli
Stiti despre mine ca sunt maniaca, da? Alba, neagra, niciodata gri. Tabieturi, reguli si iar reguli.
Usor obsesiva - compulsiva, perfectionista pana la capatul pamantului, prea punctuala si incredibil de competitiva. Nu ma laud, din contra.
Zilele trecute ii spuneam omului meu ca am gasit un nou regim alimentar (nu dieta) pe care as vrea sa il respect, ca m-ar obliga sa incep sa mananc micul-dejun (ca toti oamenii normali) in loc sa-l sar cu regularitate. Iar el, amuzat de mine si de modul meu de-a cauta o noua regula in tot si-n toate, mi-a spus (mi in gluma, mai in serios) ca nu-s in toate mintile.
I-am raspuns aproape instantaneu, instinctiv, fara sa-mi dau seama, ca mi se pare firesc sa fiu mereu ordonata, sa am reguli care sa-mi ghideze viata, sa ma supun unor obiceiuri care ma ajuta sa duc o viata mai organizata. Iar in final am adaugat ... "si, bineinteles, cu cat am mai multe reguli, cu atat am mai multe reguli de incalcat".
A fost un "Act ratat" ? Imi reprim oare trairile si imi doresc in subconstient sa incalc mai multe reguli?
Sau, poate tot subconstient imi place sa-mi pavez viata cu zeci si zeci de noi reguli pe care sa le incalc in mod constant pentru a hrani rebelul din mine?
Oricum ar fi mi se pare extrem de interesant.
Am citit candva ca omul, in caz de pericol, reuseste uneori sa isi declanseze un instinct de supravietuire aproape paranormal. Ca animalul invinge ratiunea cu conditia sa ne continuam existenta. Ca in filmul acela in care omul blocat intre stanci a supravietuit hranindu-se cu propria lui carne.
Terifiant? Real?
In cazul meu nu este chiar atat de grav :) Am incalcat atat de multe reguli de-a lungul timpului incat le-am pierdut sirul.
Dar...pe toate in mod constient :)
Usor obsesiva - compulsiva, perfectionista pana la capatul pamantului, prea punctuala si incredibil de competitiva. Nu ma laud, din contra.
Zilele trecute ii spuneam omului meu ca am gasit un nou regim alimentar (nu dieta) pe care as vrea sa il respect, ca m-ar obliga sa incep sa mananc micul-dejun (ca toti oamenii normali) in loc sa-l sar cu regularitate. Iar el, amuzat de mine si de modul meu de-a cauta o noua regula in tot si-n toate, mi-a spus (mi in gluma, mai in serios) ca nu-s in toate mintile.
I-am raspuns aproape instantaneu, instinctiv, fara sa-mi dau seama, ca mi se pare firesc sa fiu mereu ordonata, sa am reguli care sa-mi ghideze viata, sa ma supun unor obiceiuri care ma ajuta sa duc o viata mai organizata. Iar in final am adaugat ... "si, bineinteles, cu cat am mai multe reguli, cu atat am mai multe reguli de incalcat".
A fost un "Act ratat" ? Imi reprim oare trairile si imi doresc in subconstient sa incalc mai multe reguli?
Sau, poate tot subconstient imi place sa-mi pavez viata cu zeci si zeci de noi reguli pe care sa le incalc in mod constant pentru a hrani rebelul din mine?
Oricum ar fi mi se pare extrem de interesant.
Am citit candva ca omul, in caz de pericol, reuseste uneori sa isi declanseze un instinct de supravietuire aproape paranormal. Ca animalul invinge ratiunea cu conditia sa ne continuam existenta. Ca in filmul acela in care omul blocat intre stanci a supravietuit hranindu-se cu propria lui carne.
Terifiant? Real?
In cazul meu nu este chiar atat de grav :) Am incalcat atat de multe reguli de-a lungul timpului incat le-am pierdut sirul.
Dar...pe toate in mod constient :)
joi, 11 octombrie 2012
pur si simplu...viata
Dimineata, ador sa caut bucatile insorite de trotuar in drumul meu spre birou. Chiar daca-mi transform intreg traseul intr-un zig-zag continuu, prefer sa profit de soarele diminetii cat pot de mult.
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.
Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.
Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva. Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".
Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.
Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.
Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.
Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva. Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".
Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.
Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"
vineri, 5 octombrie 2012
Corect sau nu?
De-a lungul anilor mei am invatat sa fiu foarte deschisa...maleabila, uneori toleranta, alteori intelegatoare...nu toate deodata, desigur, sa nu exageram :) Ideea e ca am invatat sa cred ca totul e posibil si nimic nu-i imposibil.
Asa ca...de FOARTE putine ori am strigat la viata ca "nu-i corect!" Indiferent ce mi-a fost dat sa traiesc am privit spre cer si mi-am spus ca exista un motiv : din gama "for a reason, for a season, for a lifetime".
Din acest motiv, atunci cand i-am reprosat sortii ca nu-i drept, nu-i corect, am facut-o numai in momentul in care nu am gasit nici o alta explicatie sau m-am stiut complet nevinovata.
Si, daca primul lucru care va vine acum in minte este ca "in viata multe nu-s corecte" v-as ruga sa va ganditi bine inainte sa faceti aceasta afirmatie. Aproape tot ceea ce ni se intampla ni se datoreaza, sau are menirea sa ne faca mai puternici, mai intelepti, mai buni. Aproape.
Pentru ca exact atunci cand crezi ca ai inteles lectia vietii, atunci cand iti deschizi sufletul si vrei sa propovaduiesti bunatatea absoluta, atunci, o palma gigantica de nicaieri se lipeste aspru de obrazul tau si te propulseaza printre celebrele stele verzi.
Iti ia ceva timp sa te dezmeticesti si instinctiv privesti in sus intreband "Asta pentru ce a fost?" Intreaba-te tu asta mult si bine, fa-ti inventarul faptelor bune, aminteste-ti greselile de acum ani si ani in ideea ca poate iti iei o intarziata pedeapsa?
De doua ori am urlat ca nu-i corect si tot de doua ori n-a fost corect!
Prima oara atunci cand toti cei sfinti mi-au luat-o pe ea, pe draga mea bunica, fara sa tina cont de mine, de sufletul meu gol si trist. N-a fost corect.
Apoi a doua oara cand am urlat ca nu e corect am facut-o pentru ca nu mai eram proprietarul vietii mele. Mi s-a luat dreptul la o decizie, la o viata normala, dreptul de a vrea, de a nu vrea, de a putea de a nu putea, de a face pasii firesti intr-o viata...sau de a nu-i face. Dreptul de a alege, de a nu alege. Si, oricine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu sunt genul de om care sa fie pus in fata faptului implinit si sa se multumeasca cu putin.
Si in primul caz si in al doilea caz am fost ca un peste pe uscat ; m-am zbatut pana am ramas fara aer, pana la durere fizica, pana la amortirea sufletului, pana la epuizarea mentala. Am despicat firul in 4000, am urlat "de-ce-uri" noaptea in somn.
Cred ca durerea unei nedreptati nu trece niciodata, mai degraba invatam noi sa traim cu ea. E o rana, nu o cicatrice, o rana mereu vie, devine punctul nostru sensibil. Si, ati observat cum atunci cand avem o rana deschisa o bandajam si o protejam? Ei bine, la fel si in partea emotionala, daca ne sunt lezate sufletul, sau mintea, le protejam, le bandajam. Bine de tot.
Da, asa vroiam sa concluzionez, in viata exista si nedreptati. Nu atat de multe cum am vrea noi sa credem, omul are tendinta sa se victimizeze. Atunci cand explicatiile sincere, cu sinele in oglinda esueaza, atunci cand durerea nu dispare ci sta ascunsa dupa ureche soptindu-ti tandru "aici sunt", atunci ....inveti sa te adaptezi situatiei. Mergi inainte?
Da, poti spune si asa...inainte...
Asa ca...de FOARTE putine ori am strigat la viata ca "nu-i corect!" Indiferent ce mi-a fost dat sa traiesc am privit spre cer si mi-am spus ca exista un motiv : din gama "for a reason, for a season, for a lifetime".
Din acest motiv, atunci cand i-am reprosat sortii ca nu-i drept, nu-i corect, am facut-o numai in momentul in care nu am gasit nici o alta explicatie sau m-am stiut complet nevinovata.
Si, daca primul lucru care va vine acum in minte este ca "in viata multe nu-s corecte" v-as ruga sa va ganditi bine inainte sa faceti aceasta afirmatie. Aproape tot ceea ce ni se intampla ni se datoreaza, sau are menirea sa ne faca mai puternici, mai intelepti, mai buni. Aproape.
Pentru ca exact atunci cand crezi ca ai inteles lectia vietii, atunci cand iti deschizi sufletul si vrei sa propovaduiesti bunatatea absoluta, atunci, o palma gigantica de nicaieri se lipeste aspru de obrazul tau si te propulseaza printre celebrele stele verzi.
Iti ia ceva timp sa te dezmeticesti si instinctiv privesti in sus intreband "Asta pentru ce a fost?" Intreaba-te tu asta mult si bine, fa-ti inventarul faptelor bune, aminteste-ti greselile de acum ani si ani in ideea ca poate iti iei o intarziata pedeapsa?
De doua ori am urlat ca nu-i corect si tot de doua ori n-a fost corect!
Prima oara atunci cand toti cei sfinti mi-au luat-o pe ea, pe draga mea bunica, fara sa tina cont de mine, de sufletul meu gol si trist. N-a fost corect.
Apoi a doua oara cand am urlat ca nu e corect am facut-o pentru ca nu mai eram proprietarul vietii mele. Mi s-a luat dreptul la o decizie, la o viata normala, dreptul de a vrea, de a nu vrea, de a putea de a nu putea, de a face pasii firesti intr-o viata...sau de a nu-i face. Dreptul de a alege, de a nu alege. Si, oricine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu sunt genul de om care sa fie pus in fata faptului implinit si sa se multumeasca cu putin.
Si in primul caz si in al doilea caz am fost ca un peste pe uscat ; m-am zbatut pana am ramas fara aer, pana la durere fizica, pana la amortirea sufletului, pana la epuizarea mentala. Am despicat firul in 4000, am urlat "de-ce-uri" noaptea in somn.
Cred ca durerea unei nedreptati nu trece niciodata, mai degraba invatam noi sa traim cu ea. E o rana, nu o cicatrice, o rana mereu vie, devine punctul nostru sensibil. Si, ati observat cum atunci cand avem o rana deschisa o bandajam si o protejam? Ei bine, la fel si in partea emotionala, daca ne sunt lezate sufletul, sau mintea, le protejam, le bandajam. Bine de tot.
Da, asa vroiam sa concluzionez, in viata exista si nedreptati. Nu atat de multe cum am vrea noi sa credem, omul are tendinta sa se victimizeze. Atunci cand explicatiile sincere, cu sinele in oglinda esueaza, atunci cand durerea nu dispare ci sta ascunsa dupa ureche soptindu-ti tandru "aici sunt", atunci ....inveti sa te adaptezi situatiei. Mergi inainte?
Da, poti spune si asa...inainte...
miercuri, 3 octombrie 2012
Fara titlu
Cred ca aproape zilnic imi deschid blogul si incep cate o postare apoi o sterg, sau scriu doua trei randuri si nu mai sunt de acord cu mine.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine. Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.
Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine. Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.
Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.
vineri, 21 septembrie 2012
Despre suflet
Atunci cand te uiti in oglinda si nu stii daca sa fii puternic sau trist cred ca e cazul sa-ti amintesti ca oamenii se dreseaza prin cuvinte.Dar, tot cuvintele pot lasa rani ce nu pot fi spalate nici de soare, nici de vant, nici de valuri, nici zapada nu le sterge dintr-un suflet pustiit de speranta.
Poate, noi oamenii am fost construiti ca un fel de experiment divin si ne zbatem de-a lungul unei vieti sa ne gasim rostul, sa ne gasim un suflet pereche, sa traim iubirea absoluta, sa simtim mai mult...sa nu fim niciodata linistiti.
Sau oare, odata cu trecerea anilor nostri...inocenta care ne face sa credem in povesti perfecte se pierde... Visele raman doar pe perna si sufletul o chestie abstracta?
Nu mai gasesc raspunsurile potrivite si parca nici nu-mi doresc sa lupt pentru a schimba lumea.
Ce stiu si simt 100% e ca nu asa mi-am imaginat eu ca o sa fie...
Era o vreme cand CREDEAM atat de mult in totul incat aproape ca aveam puterea sa transform imposibilul in posibil si palpabil. Atunci mi s-a cerut sa fiu mai...logica si mai rationala. Asa ca am invatat sa fiu logica. Sa imi argumentez si sa incep sa vad viata in cifre, fara sa mai cred ca "orice este posibil". Daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as pastra copilarismul si toate visele acelea ilogice sau puerile. Pentru ca ele imi dadeau puterea sa cred in basme si-n roz, si-n printese atotiubite.
Visam ca zbor, ca dau din maini si ma inalt deasupra cerului, ca strabat pamantul calare pe un cal inaripat, ca am puteri supraomenesti, ca e indeajuns sa ma dezbrac de haine si prin pielea mea straluceste din interior sufletul meu. Visam...
Aveam propriul meu univers aglomerat de ganduri, cuvinte, poezii, povesti, intamplari, amintiri...o lume atat de maaaaare si de plina de libertatea scrisului incat parea ca pot pune pe o coala de hartie un infinit de trairi...
In fine. Nu este important sa privesc in trecut. Intotdeauna mi-a placut sa vad trecutul ca o lectie, un motiv sa privesti inainte. Sa vrei mai mult, sa poti mai mult, sa crezi ca nu ai aripile legate.
Las in urma copilul tembel cu multe vise in ochi. Ii spun ca realitatea e alta...sa nu-si piarda timpul desenand ...cai verzi...pe pereti!
Sa accepte tot ceea ce i se intampla ca fiind o lectie. Sa nu se mai uite nicicand in oglinda. Sa nu se mandreasca cu faptul ca este puternic... Sa isi urasca unicitatea si sa dezbrace hainele de "om special". Sa intre in normalitate. Sa se integreze in societate...
Poate, noi oamenii am fost construiti ca un fel de experiment divin si ne zbatem de-a lungul unei vieti sa ne gasim rostul, sa ne gasim un suflet pereche, sa traim iubirea absoluta, sa simtim mai mult...sa nu fim niciodata linistiti.
Sau oare, odata cu trecerea anilor nostri...inocenta care ne face sa credem in povesti perfecte se pierde... Visele raman doar pe perna si sufletul o chestie abstracta?
Nu mai gasesc raspunsurile potrivite si parca nici nu-mi doresc sa lupt pentru a schimba lumea.
Ce stiu si simt 100% e ca nu asa mi-am imaginat eu ca o sa fie...
Era o vreme cand CREDEAM atat de mult in totul incat aproape ca aveam puterea sa transform imposibilul in posibil si palpabil. Atunci mi s-a cerut sa fiu mai...logica si mai rationala. Asa ca am invatat sa fiu logica. Sa imi argumentez si sa incep sa vad viata in cifre, fara sa mai cred ca "orice este posibil". Daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as pastra copilarismul si toate visele acelea ilogice sau puerile. Pentru ca ele imi dadeau puterea sa cred in basme si-n roz, si-n printese atotiubite.
Visam ca zbor, ca dau din maini si ma inalt deasupra cerului, ca strabat pamantul calare pe un cal inaripat, ca am puteri supraomenesti, ca e indeajuns sa ma dezbrac de haine si prin pielea mea straluceste din interior sufletul meu. Visam...
Aveam propriul meu univers aglomerat de ganduri, cuvinte, poezii, povesti, intamplari, amintiri...o lume atat de maaaaare si de plina de libertatea scrisului incat parea ca pot pune pe o coala de hartie un infinit de trairi...
In fine. Nu este important sa privesc in trecut. Intotdeauna mi-a placut sa vad trecutul ca o lectie, un motiv sa privesti inainte. Sa vrei mai mult, sa poti mai mult, sa crezi ca nu ai aripile legate.
Las in urma copilul tembel cu multe vise in ochi. Ii spun ca realitatea e alta...sa nu-si piarda timpul desenand ...cai verzi...pe pereti!
Sa accepte tot ceea ce i se intampla ca fiind o lectie. Sa nu se mai uite nicicand in oglinda. Sa nu se mandreasca cu faptul ca este puternic... Sa isi urasca unicitatea si sa dezbrace hainele de "om special". Sa intre in normalitate. Sa se integreze in societate...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii