În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă.