Toate-s vechi și noi sunt toate

Poate mi-o fi crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos – alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste 100 se luptă să trăiască.

Acesta nu (mai) este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l retrăiesc de câte ori recitesc.

Am fost un suflet neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.

Aiurea! Pentru toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.

Mi-au trebuit 28 de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.

Pur și simplu refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție. Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche, karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.

Aveam vreo...4-5 ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei – m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a fugit. A evadat.

Ce vreau să spun cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.

Și acum, să ne întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să fii om.

Nu există o soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși. Cam asta înseamnă fericirea.

Însă viața e imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare. Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.

Închei cu un clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.