Hai, la luptă!

Am ajuns să mă cunosc atât de bine încât aproape pot prezice substanțele ce-mi vor invada creierul, în funcție de activitățile pe care mi le planific. 

Ține-mă legată de calorifer și mă voi obișnui cu somnul în cele din urmă. Aruncă-mă de pe un vârf de munte și sigur îmi cresc aripi, până ajung jos. Sau, dacă mor, tot voi gusta adrenalina ultimelor secunde. Mă cameleonizez eu cumva.

Am o zi bună. Nu euforică, dar bună. E și normal, mă re-activez cu sportul, îmi revine zâmbetul.

Și, dacă tot n-am reușit să scot ceva pozitiv din degete în ultima perioadă, am zis să împărtășesc și gândurile unei zile bune, versus cele unei zile nebune.

Am tot vărsat venin în scris, mă ajută să-mi temperez demonii, n-are o țintă anume veninul meu, ceea ce e chiar de bine. Că dacă mi-aș fixa o țintă, sigur nu m-aș lăsa până n-aș distruge-o.

Azi mă simt pregătită de război. Nu e rău, vă jur. Pentru mine războiul e o stare de normalitate: a lupta pentru ceva în permanență. Pacea mi se pare o stare latentă. Războiul are un scop, o țintă, se întâmplă CEVA după ce are loc. Pe când pacea...e ce? O perioadă nedefinită de zâmbete?

Războiul meu n-are neaparat victime ci e starea în care eu mă pregătesc pentru orice și mă împac cu tot ceea ce vreau să fac. Îmi asum. Conștientizez și îmi asum. Iau totul ca o luptă. 

Luptă = provocare. Provocări cărora trebuie să le fac față.

Știu că pare ca și cum aș avea prea mult timp de filosofat, însă...dacă tot avem o minte neliniștită, obișnuită să rumege, să disece, să caute răspunsuri și să fabrice scenarii, de ce nu i-am da material nelimitat?

Nu vreau să fiu obișnuită cu situațiile roz, vreau să mă surprindă atunci când se întâmplă. Lupta nu mă poate epuiza atâta timp cât e modul meu de a exista.

Cred că a fost mai obositoare perioada în care am încercat să mă acomodez cu ideea că sunt defectă pentru nu sunt calmă precum restul, sufletistă precum unii și drăgălașă precum alții. Am încercat să mă țin într-o lesă pentru a mă adapta unei majorități. Și de câte ori rupeam lesa...eram dezamagită și o luam ca un eșec.

Poate binele și bunul meu este diferit de al majorității. Așa cum ție îți place pacea, pe mine mă face să simt că trăiesc războiul. Război = scop.

Mi-au trebuit ceva ani să reușesc să mă elucidez. Să renunț să-mi pese de judecăți și prejudecăți. Să accept că nu am același scop și nici nu mă mulțumesc aceleași lucruri ca pe alții. Dar nu-i judec. Și nu mă compar.

E ca și cum ai compara un cal cu o pisică. Iubesc leneveala pisicească dar și galopul sălbatic. Asta nu mă face nici cal și nici pisică.

Sunt eu. Atât.