Adunate și înșirate, toate

Bine te-am regăsit dragă jurnal virtual, popă al confesiunilor mele instabile, exorcist al gândurilor umbrite de nori (vezi, încă îmi place metafora).

Mărturisesc că mi-e dor de tine zilnic. Dar că tot zilnic încerc să-mi fac ordine în gânduri ca mai apoi să ți le vărs frumos, liric, inspirațional.

Apoi, într-o zi ca azi, mă apucă nevroza (mă dau mare cu termenii din cărți, sâc!) și-mi spun că sunt de-a dreptul ipocrită dacă încerc să ordonez și să dau un sens logic unor gânduri. Păi...dacă era așa...mă făceam bloggeriță de succes, nu rămâneam la stadiul de ciudată neînțeleasă.

Să revenim. N-am o idee pe care să o dezvolt, cu tâlc, introducere, cuprins și încheiere. Sunt eu, compusă dintr-o mulțime de personalități dar, culmea, unite toate de dragostea pentru confesiunea scrisă.

Aș vrea să revin la înțelegerea pe care am făcut-o acum aproape...8 ani. Și anume că tu vei cunoște toate gândurile mele, oricât de anapoda ar fi ele scrise. Evident, ca să te transform într-un jurnal veritabil ar trebui să te fac și secret. Mizez totusi pe ignoranța omului de rând. Și-apoi, nu sunt eu oare exibiționistă? Câteodată când îți scriu și mai știu că există cutare sau cutare cititor, am senzația că-mi iau un angajament în ochii acestora pe care...trebuie (ar fi de preferat, na) să-l onorez. Deci n-o să te ascund de ochii lumii. Mizez și pe faptul că-s puțini oameni care mă deslușesc, deși, la o adică...ce-mi pasă mie cine ce crede?

Așadar, dragă jurnal, hai să-ți spun despre mine. Sunt obosită. Ceea ce mă enervează. Cum să fiu obosită?! Mă compar pe mine de azi cu mine cea de anul trecut. Și...am senzația că sunt o băbuță simpatică. Nu-mi place cum sună. Ștergem!

Anul trecut mi-am “obosit” corpul. Am dansat pe mese, pe sub mese, am pierdut nopți și-am descoperit despre mine că nu mă cunosc absolut deloc.

Anul acesta (de fac oare retrospectivă?!) îmi exploatez ” vreau-ul”  și ” nu vreau-ul”. Asta, plus tonele de informații noi pe care le ingurgitez de zici că-s la liceu. Și, dragă jurnal, crede-mă pe cuvânt când îți spun ca HABAR NU AM să învăț. Deci mai noua mea pasiune cu psihologia îmi este oarecum ucigașă de neuroni. Dar, mă știi. Nu mă potolesc până nu consum tot ce era de consumat.

Mi-e dor de Nemo. Nu mai vreau să vorbesc cu oamenii despre asta pentru că oricum nimeni nu înțelege și nimeni nu e dator să-i pese. Și …nici n-ar ajuta oricum. Dar îmi e. Zilnic. Un dor din ăla care mă face să zâmbesc dar mă și întristează în același timp. (dă-mi voie să visez puțin, da?) L-aș lua în brațe și aș dansa cu el prin casă, cu lăbuțele lui pe obrajii mei și pupându-l între urechi. Mă consolez cu ideea că am iubit cel mai tare motan al tuturor timpurilor. Mă bucură asta.

Mă simt ca un vulcan uneori. Am senzația că voi exploda. Și-o să țip la lume toate aberațiile de pe fața pământului și apoi o să-mi iau umbrela de Dublin și-o să plec în lume. Desigur, de cele mai multe ori îmi dau voie să am pusee din astea furioase pentru ca mai apoi tot eu să râd de mine și de ele.

M-am săturat de dramă. Știu că trăiesc în bula mea de plastic, nu mă uit la știri, nu dezbat pacea pământului, am o groaza de chestii în raport cu care sunt cea mai ignorantă dintre ignoranți. Pe de altă parte, am și o groază de chestii care mă intrigă, planuri, idei, întămplări, dorințe. Daaaar, m-am trezit eu de curând cu ideea înțepenită în cap, cum că am o predispoziție spre dramă și chestiuni dramatice. Și…nu mă mai coafează. Vreau pozitivism și chestii bune. Mda, nu-mi iese coerentă dorința asta, o s-o explic în alt articol.

Nu e dracul atât de negru. Ce vreau să zic, măi jurnalule măi? Că am început să mă simt bine în pielea mea. Să-mi văd calitățile, defectele, să nu mă mai judec atât de aspru dar să nici nu mă cred invincibilă. A funcționat bine jobul de Wonder Woman în perioada în care scopul meu era să supraviețuiesc întreagă la tărtăcuță. Azi, n-am nimic de dovedit nimănui. Poate de asta nici nu mai atribui emoții atât de puternice faptelor sau oamenilor. Mi-e bine cu mine și știu că, indiferent ce, aș putea să-mi fiu de ajuns.

Hai că e destul pentru azi. Te-ai prins tu cam cum stă treaba, ne citim curând cu vești noi :)

Hai, la luptă!

Am ajuns să mă cunosc atât de bine încât aproape pot prezice substanțele ce-mi vor invada creierul, în funcție de activitățile pe care mi le planific. 

Ține-mă legată de calorifer și mă voi obișnui cu somnul în cele din urmă. Aruncă-mă de pe un vârf de munte și sigur îmi cresc aripi, până ajung jos. Sau, dacă mor, tot voi gusta adrenalina ultimelor secunde. Mă cameleonizez eu cumva.

Am o zi bună. Nu euforică, dar bună. E și normal, mă re-activez cu sportul, îmi revine zâmbetul.

Și, dacă tot n-am reușit să scot ceva pozitiv din degete în ultima perioadă, am zis să împărtășesc și gândurile unei zile bune, versus cele unei zile nebune.

Am tot vărsat venin în scris, mă ajută să-mi temperez demonii, n-are o țintă anume veninul meu, ceea ce e chiar de bine. Că dacă mi-aș fixa o țintă, sigur nu m-aș lăsa până n-aș distruge-o.

Azi mă simt pregătită de război. Nu e rău, vă jur. Pentru mine războiul e o stare de normalitate: a lupta pentru ceva în permanență. Pacea mi se pare o stare latentă. Războiul are un scop, o țintă, se întâmplă CEVA după ce are loc. Pe când pacea...e ce? O perioadă nedefinită de zâmbete?

Războiul meu n-are neaparat victime ci e starea în care eu mă pregătesc pentru orice și mă împac cu tot ceea ce vreau să fac. Îmi asum. Conștientizez și îmi asum. Iau totul ca o luptă. 

Luptă = provocare. Provocări cărora trebuie să le fac față.

Știu că pare ca și cum aș avea prea mult timp de filosofat, însă...dacă tot avem o minte neliniștită, obișnuită să rumege, să disece, să caute răspunsuri și să fabrice scenarii, de ce nu i-am da material nelimitat?

Nu vreau să fiu obișnuită cu situațiile roz, vreau să mă surprindă atunci când se întâmplă. Lupta nu mă poate epuiza atâta timp cât e modul meu de a exista.

Cred că a fost mai obositoare perioada în care am încercat să mă acomodez cu ideea că sunt defectă pentru nu sunt calmă precum restul, sufletistă precum unii și drăgălașă precum alții. Am încercat să mă țin într-o lesă pentru a mă adapta unei majorități. Și de câte ori rupeam lesa...eram dezamagită și o luam ca un eșec.

Poate binele și bunul meu este diferit de al majorității. Așa cum ție îți place pacea, pe mine mă face să simt că trăiesc războiul. Război = scop.

Mi-au trebuit ceva ani să reușesc să mă elucidez. Să renunț să-mi pese de judecăți și prejudecăți. Să accept că nu am același scop și nici nu mă mulțumesc aceleași lucruri ca pe alții. Dar nu-i judec. Și nu mă compar.

E ca și cum ai compara un cal cu o pisică. Iubesc leneveala pisicească dar și galopul sălbatic. Asta nu mă face nici cal și nici pisică.

Sunt eu. Atât.

Înapoi în peșteră

Am scris, șters și re-scris aproape zilnic. Nu am putut să rămân chitită pe un singur articol, pe o singură idee. Le am pe toate, nu se așează nici măcar una.

Mai am doar două modalități prin care îmi pot exorciza demonii: scrisul și sportul. În rest...sunt exact în momentul acela în care arunci bricheta în benzinărie. Știu ce a fost, știu ce va fi. Acum știu și teoria.

E riscant să ajungi în pragul nebuniei nemaiavând nimic de pierdut. Fără să iubești, fără să urăști, fără să-ți pese.

Știu, pentru voi n-are nicio logică ce scriu eu aici. Așa și trebuie. Are pentru mine. E scrierea mea, confesiunea mea pe care n-aveți cum s-o înțelegeți nici măcar cei ce mă cunoașteți. Și-mi pare bine. Pentru că nu mai vreau sa împart nimic și nici să fiu citită și nici înțeleasă.

Mi-aș scrie pe frunte, mare, “nu-mi pasă”, dar ar fi o ipocrizie. Îmi pasă. Ar fi orgasmic să mă fi robotizat. Dar nu-s robot, deci nu e orgasmic.

Am simțit iar azi că mă sufoc. N-aveam aer. Cunosc senzația, cunosc cauza știu cum s-o trăiesc și nu pot s-o reprim.

Așa începe orice atac de panică: te sufoci, ai frisoane, se micșorează lumea. Dar la dracu’ cu panica! De ce să-mi fie teamă? De câte ori am un moment mai fragil, în capul meu răsună următoarea întrebare: ”Care e cel mai negru scenariu?” Și, aveam un răspuns. Acum nu mai am. Mă am pe mine și curiozitatea de a merge înainte. Curiozitate, atât.

Sunt și am fost mereu sclava cuvintelor. A poeziei. Aș vrea să fie toate născute pentru mine. Să nu existe repetiție în cuvinte. Să mă îmbrac cu ele. Să îmi aparțină. Dar nu se poate. Pentru că oamenii mint. Și mint și spun aceleași cuvinte iar și iar și iar.

Așa că renunț la metaforă. Și nu mai vreau cuvinte.

De fapt, nu mai vreau nici oameni.

Nu mai vreau nimic și mi-e bine că aleg așa. Vreau în peștera mea. Eu cu mine.

Și atât.