Știi ce ți se potrivește?

În general (aproape) orice ne propunem are șansa să ni se și întâmple. Ok, nu vorbesc despre cazurile în care te încăpățânezi tu să rămâi închis în realitatea ta subiectivă.
Nu degeaba zice americanu că noi NU vedem lucrurile cum sunt ele (lucrurile) ci le vedem cum suntem noi (oamenii). E mai profundă vorba asta și vrea să ne spună că suntem orbi în fața propriilor emoții.
Ești furios, ai să vezi totul o catastrofă, esti amorezat, o să-ți zboare fluturași roz printre urechi. 
Dintr-un motiv sau altul, cu toții ne dorim partea aia cu fluturașii roz. Chiar și eu mi-am dorit-o, la un moment dat.
Din alte multe variate motive...avem tendința să considerăm ca tot ceea ce NU e fluturaș roz, e o catastrofă.
Cum ar zice românul, nu vrem jumătăți de măsură. Din nou, am trecut și eu pe aici.
Când voiam totul sau nimic, alb sau negru, moartă sau vie.
Între timp...m-am cam sucit :) .
Asta nu înseamnă nici că mă mulțumesc cu puțin și nici că voi face compromisuri. Înseamnă doar ca n-o să mă rezum la a căuta fericirea supremă, considerând că până acolo, nimic nu mă mulțumește. 

Și, ne întoarcem la partea cu ceea ce ne dorim, ni se și întâmplă. Nu pentru că ar exista un destin care lipește piese de puzzle în galaxie. Ci pentru că suntem înzestrați cu puterea de a schimba lucrurile în favoarea noastră. Pardon, în direcția în care ne dorim să mergem.
Mai rămâne ceva totuși...să știm ce vrem. Să ni se potrivească. Să se integreze în modul nostru de a fi.
De ce trebuie să existe dorințe comune de genul “vreau să fiu fericită”, ”vreau o familie”, ” vreau să câștig la loto” ?
Fericirea mea nu este a ta și vice-versa. Distracția care mie-mi crește pulsul s-ar putea ca pe tine să te oripileze iar familia stereotip din filme, n-are deloc de-a face cu familia pe care (POATE) o voi avea (sau nu) eu într-o bună zi.
Dar, pentru că nu vedem lucrurile cum sunt ele, ci cum suntem noi, avem tendința să ne supra-estimăm și să ne punem dorințe nerealiste.
Și nu e ca și cum dorința odată agățată în copac, înflorește și tu o culegi la toamnă.
E ca și cum, odată ce ȘTII (voi sublinia) ce vrei și analizezi CLAR ce poți, începi să lucrezi la tine astfel încât să fii în fiecare moment cu un pas mai aproape de planurile tale.

Poate ești un om norocos. Și, în acest caz vei avea parte doar de întâmplări satisfăcătoare.
Dar, dacă ești ca mine, un om veșnic neliniștit care îl are pe ” DE CE” în față…vei vrea mereu să știi mai mult, să poți mai mult, să simți mai mult, etc. Și atunci…fie te organizezi, fie te enervezi.

Evident, am trecut și eu pe-acolo. Prin nervi :)

Bărbați

E greu după aproape 7 ani de blog și o minte neliniștită să mai găsești un subiect despre care nu ai scris încă sau pe care nu l-ai dezbatut.
Dar, despre bărbați doamnelor și domnilor...n-am scris pana acum. Saaau, nu așa, să le dedic un întreg articol, fără să țintesc înspre bărbat anume.
Nu sunt o feministă. Din contră, nu-mi prea plac jocurile muierești. Nu suport femeile care-și leagă măgarul de gard, mă enerveza neajutoratele care depind de o relație sau care lasă o relație să le definească personalitatea.
Așa că, de cele mai multe ori îmi place judecata masculină. E simplă, are o logică mai puțin alambicată și o găsesc corectă.
Vorbesc aici despre bărbații care știu ce înseamnă onoarea, nu despre cocoșii care umblă cu listuță în portofel și scopul lor în viață e să mai bifeze ceva.
La bifat...putem face maratoane dragilor, atât noi cât și voi, mai ales în vremurile astea când trebuie să vă fim egale.
Nu sunt de acord cu egalitatea asta chiar din toate unghiurile. Și o spun eu, un cal rebel căruia nimeni n-a reușit vreodată să-i pună șaua.
Totuși, aflați că nu contează egalitatea asta, chiar dacă noi cotcodăcim sus și tare că ne trebuie.
Nu vă vom studia atât de mult când intrați în viețile noastre, însă puteți să fiți siguri că vă vom analiza molecular atunci când ieșiți.
Și...sper că știți că noi vă umplem de glorie sau de rahat. Ne rămâne responsabilitatea faimei voastre post-relație. Și nu vorbesc aici despre talentul vostru într-ale amorului, acela poate fi laudat sau anihilat dintr-un schimb simplu de priviri între noi, femeile. Vorbesc despre titlul pe care vi-l alocăm.
Vă numim bărbați. Dacă sunteți. Sau vă numim vibratoare umane. Sau vă numim băieței.
Vă numim bărbați atunci când ne-ați convins că egalitatea între sexe e un bullshit și ne-ați făcut să ne simțim protejate.
Vă numim bărbați atunci când ieșind dintr-o relație cu voi nu suntem un morman de complexe și n-avem nevoie de pansamente masculine care să ne facă să ne simțim frumoase.
Vă numim bărbați atunci când ne demonstrați că sunteți mai curajoși decât noi și că ne înțelegeți durerea sau furia sau confuzia dar asta nu vă sperie. Din contră, vă face să vă simțiți bine că ne puteți fi alături și chiar ne puteți vindeca. Fără să fie vina sau responsabilitatea voastră. O faceți pentru că sunteți bărbați.
Vă vom ține minte de câte ori ne oferiți scaunul, ne aduceți o floare, ne deschideți o ușă sau ne oferiți jacheta voastră. Și nu când o faceți ca să ne impresionați cu asta, ci când o faceți pentru că AȘA sunteți voi: bărbați.
Nu doar că vă vom ține minte, dar vom și spune prietenelor noastre despre voi și le vom ajuta să-și ridice standardele. Nu vă vom ține minte jocurile și flirturile gratuite.
Nu vom fi impresionate de listele voastre lungi de cuceriri. Nu vrem să vă convingem să vă asumați riscuri și nici să negociem o relație cu voi ca la piață, sperând că n-o sa existe nimic negativ. Nu vrem să vă fie frica de noi, nu dorim să vă sufocam sau să fim trofee de pus pe etajeră.
Suportam o sinceritate dureroasă mai bine decât o minciună frumoasă.

Acum depinde doar ce vreți voi. Sau, de la cine. Pentru că...așa cum există bărbați și băieți și vibratoare, există femei, fetițe sau cățelușe.
Poate vă plac fetițele. Sau poate cățelușele.
Voi știți.

Realitate subiectivă

Am cugetat puțin dacă să postez un status sarcastic pe Facebook saaau, să dezbat mai pe larg aci, la mine-n bătătură. A câștigat ograda proprie pentru că pot să fiu cât de sarcastică am io chef și, pentru că prefer să-mi vărs năduful rapid, fără să mă pierd în cometarii inutile cu cei ce mă contrazic.
Așadar:
Că oamenii văd lucrurile cum sunt EI, nu cum sunt lucrurile de fapt, știam deja. Suntem subiectivi, e normal.
Daaar anumite realități...sunt ridicole. Încep să-mi pun întrebări serioase. Să fii în halul acesta de orb să nu îți dai seama când ai depășit pragul normalului general valabil? Știu, îmi veți spune și că normalul e relativ.
Păi...într-o lume cu realitate subiectivă și cu normalitate relativă...ce mama mă'sii mai e palpabil?
Trebuie să existe un soi de ...unitate de măsură a realității și a normalității.
Am impresia că viteza cu care evoluăm e și viteza cu care involuăm. Sau, ca să fiu mai precisă, cu cât "the sky is the limit", cu atât...n-avem limite în prostime.
Deși de obicei trăiesc într-o ignoranță demnă de admirat, în ultima perioadă zenul meu e agasat de: frecvența cu care i se acordă importanță pe net băbuței ăleia de Răduleasca. Asta înseamnă că oamenii încă se uită la TV. Și...dacă am spus asta...e ca și cum aș fi spus că un virus letal ar ucide omenirea în următoarele 5 zile. Chiar cred că principalul motiv pentru viteza cu care ni se prostește neamul e teveul. Sorry, așa cred eu.
Apoi...a început să mă agaseze rețeaua asta socială. Pentru mine e un colțișor virtual în care mă prostesc, sunt superficială, mai văd poze ale prietenilor și mai râd la bancuri. Daaaar...pentru unii e site matrimonial și pentru alții e instrument de măsurat personalitatea. Refuz, refuz, refuz să cred că există cineva atât de imbecil încât să CREADĂ că poți detecta adevărata personalitate a unui om din pagina lui de Facebook. Sau că realitatea de pe wall-ul de Facebook are vreo legătură cu realitatea lui de zi cu zi. Pe Facebook ne hrănim orgoliul cu like-uri. Pe Facebook ne masturbăm virtual. Cam ca diferența dintre sex și uitat la filme porno. Unele le faci, altele le vezi. N-ai 800 de prieteni, nu te iubesc 167 de oameni pentru că ți-au scris "la mulți ani" de ziua ta.
Știu cine are o zi bună, știu cine e deprimat, știu cine s-a despărțit recent de partener, cât le-a mai crescut burțile graviduțelor din lista mea, cine cu cine s-a mai cuplat, pe la ce restaurante de fițe se mănâncă sau la ce concerte e musai să îmi "dau" check-in. Pentru că...dacă nu exist pe Facebook, nu prea exist în rest. Dacă nu sunt populară acolo, șansele mele de socializare scad. Vreau să fiu populară pe Facebook? Îmi pun o poză cu curul la profil, bag două-trei citate motivaționale și niște muzică clasică ca să "se vadă" cât de cultă sunt. Am 30 de ani, nici 50 de kilograme, încă nu-mi arăt vârsta și am unele poze în care dau bine de tot. Plus, sunt single și teribilistă. Sunt o celebritate într-un mediu virtual? Vă dați seama? Contez într-un spațiu FALS!
Care este realitatea? A mea, a voastră, a fiecăruia.

Partea cu adevărat tristă e că începem să devenim la fel de superficiali ca și mediile astea inexistente prin care ne facem veacul. S-a dus naibii profunzimea și...acum am ajuns să mă întreb dacă a existat vreodată ceva mai mult sau am vrut eu să văd lumea frumoasă și am ridicat-o eu pe un piedestal.
Am făcut parte dintre oamenii care își construiesc realități subiective? Categoric da.
Nu sunt eu excepția de dat exemplu, nici nu încerc să fac asta. Totuși, pentru că am ales să detaliez în grădina mea, îmi permit să atrag atenția aupra lucrurilor care mi se par false, aberante și ridicole.
Este aberant să alocăm atât de multă atenție unei pseudo-celebrități...care, dacă stau și mă gândesc pe ce criterii și-a construit faima...mă ia greața.
Este ridicol să trăim atât de real într-un univers virtual.
Este fals ceea ce devenim. Și eu nu îmi doresc să fac parte din gloata asta îndoctrinată care, la o adică, nu mai poate răspunde întrebării: CE e adevărat și CE e normal?

Lucrurile sunt simple, viața e frumoasă, civilizația nu e plictisitoare. Hai să ne uităm la cer. Fără like-uri, fără minciuni motivaționale.

Tudlu!

Closure

Nu știu cum funcționați voi, oamenii fără voci, oamenii normali, oamenii diferiți de mine, însă eu...am pentru toate câte o definiție. O fi bine, o fi rău, însă doar așa funcționez.
Astăzi vorbim despre closure. Nu i-aș spune încheiere, în dulcele grai, pentru că nu mă identific cu acest cuvânt.
Closure pentru mine e ceva pozitiv. Closure înseamnă atunci când eu fac pace cu mine, cu o situație, cu o întâmplare sau chiar cu o persoană. Closure înseamnă ca eu să zâmbesc, să trag o concluzie, să învăț o lecție și să-mi elucidez un mister. Closure e modalitatea mea de a accepta ceva fără să-mi mai pun întrebări.
Și, în general, acceptarea începe cu mine. Pornește din mine. Când sunt eu pregătită să înțeleg și să accept, o fac. Pentru că...oricât am încercat să mă dresez și să-mi impun/induc anumite emoții sau raționamente...closure vine când vine, nu când VREAU eu.
Nu-mi plac incertitudinile deși masochismul meu mă obligă uneori să mă complac în situații incerte. Însă, ca de fiecare dată, ajung mereu într-o situație în care fie trebuie să mă neg pe mine, să fac abstracție de convingerile mele, fie ajung la acest closure.
Și vine ca o revelație. Ca și cum m-aș trezi dimineața și aș fi pur și simplu într-o dispoziție bună, fără explicație, fără motiv. Lucrurile îmi par clare, nu mă mai bântuie nimic, nu mă întristează, nici nu mă înveselesc, pur și simplu sunt eu.
Prima oară când mi s-a întâmplat (acum mulți ani) să am sentimentul că am închis un capitol, mi s-a părut tare ciudat. Pentru că nici măcar nu îmi propusesem. Asta e interesant. Senzația vine (pentru mine cel puțin) fără avertisment, fără premeditare. Atunci încercam să identific de ce simt ce simt. Era o emoție nouă chiar și asta, erau sentimente noi, era o detașare deloc forțată, era o indiferență atât de naturală încât nu înțelegeam CUM de ți se întâmplă așa, peste noapte. Creierașul nostru uimitor are capacitatea de a procesa și procesa și procesa și...într-un final, ca un roboțel harnic, reușește să repare cam tot ce trebuie reparat. N-o face chiar peste noapte, evident, însă atunci când simți ceea ce descriu eu mai sus, știi că procesul s-a încheiat și "scoți mașina din service".
E ușor frustrant să știi că poți să ajungi în această stare însă să nu știi când. Poți și vrei, dar nu ai control.
Stați liniștiți, senzația de după compensează. E aproape la fel de bună ca un orgasm.
Dar...nu e orgasm. E closure :)

Da măi, sunt bine, dă-mă naibii!

În ultima perioadă...când mă întreabă cineva dacă sunt bine, dacă sunt ok, mă pufneşte râsul.
Şi...din păcate, sau din fericire, mă tot întreabă oamenii (curioşi sau politicoşi) dacă eu sunt bine. 

Normal că sunt bine!
Am două mâini, două picioare, ochi frumoşi şi cur tare. Plus nişte creier pe care mulţi şi l-ar dori, dar cei ce-l posedă şi-l blestemă.
Dacă nu sunt bine, devin sau mă fac. Că ştiu cum. Şi pot. Mă pricep.
Oamenii care se pricep să fie bine sunt totuşi cei mai singuri. Pentru că ei n-au nevoie de ajutor.
Îşi cos şi vindecă şi poartă rănile că nişte medalii de război.
Oamenii care sunt bine sunt de evitat. Pentru că au resurse şi nu vor întinde mâna niciodată.
Unde mai pui că i-au obişnuit pe toţi ceilalţi să îi privească ca pe nişte supereroi. Imuni şi imbatabili.
Oamenii care sunt bine nu dorm, nu suferă, nu plâng, nu se hrănesc, ei pur şi simplu sunt într-o continuă stare de revenire şi de evoluţie.
Hai să facem secta oamenilor care sunt bine. Fără să definim ce înseamnă acest bine.
Fără să ne dorim invidia celor ce nu sunt bine şi fără să sperăm că vom fi vreodată înţeleşi.
Noi suntem...bine. Că nu avem încotro. Că eşecul nu e o opţiune, că ajutorul nu există, că nu ne place să fim victime şi că ne place să facem din căcat bici. Cu care, culmea, tot pe noi înşine ne bicium.
De ce? Pentru că putem. Pentru că dacă noi nu am fi bine, atunci s-ar duce naibii specia şi speranţa de fericire a celor ce se hrănesc cu "succesul" nostru.
Aşa că...dragilor, eu sunt bine. Devin, îmi revin, mă strădui sau pur şi simplu mi se întâmplă să fiu. 

Nu mă mai întrebaţi. E un chestionar cu o singură varianta de răspuns: eşti bine?

Da, sunt, da-mă naibii!