Auto-psihologeală

Pentru că procesul de auto-cunoaștere nu se încheie niciodată, pentru că în ultima perioadă încerc să îmi explic rațional aproape tot ceea ce fac/simt/trăiesc și, nu în ultimul rând, pentru că m-a apucat setea de psihologie și n-am alt cobai înafară de mine, voi aborda astăzi subiectul afecțiune.

Am alternat între cele două tabere, cea emoțională și cea rațională. Recunosc, în tabara rațională nu mă simteam foarte în largul meu, dar în tabăra emoțională mă săturasem să tot fiu. Evident (ca o extremistă patentată) că n-am luat niciodată în calcul posibilitatea că pot să conviețuiesc cu amândouă. Am zis, Cristina, ori judeci, ori iubești, n-ai cum să le faci pe amândouă. Că vorba aia, dragostea e proastă și oarbă, alege și tu să fii deșteaptă și rațională.

În aceeași direcție, am avut recent extraordinara revelație cum că eu (habar n-aveți cam cât de greu îmi e să o admit) sunt...dependentă de afecțiune. Și DA, știu ca 90% dintre apropiații mei se tăvălesc pe jos de râs și știau deja asta. Dar n-aveți nicio scuză să nu mă fi tras de ureche atunci când băteam nervoasă din picior și urlam că eu n-am nevoie de nimeni și nimic, că mă auto-divinizez și așa mai departe. Deci niciun haha ți-am spus eu, că nu accept.

În acest moment, având în vedere că sunt suma tuturor întâmplărilor trăite până în prezent, văd această dependență ca fiind ceva rău. Și vrea să mă vindec. Știu că este imposibil ceea ce îmi propun, dar, pornind cu așa determinare, nu pot să sper decât că - lucrând la asta - voi ajunge la performanța de a nu mă lăsa manipulată cu și prin afecțiune.
Pentru că pot să o iau razna și să emit o teorie a conspirației care ar da bătaie de cap până și scenariștilor de film. Dar nu-nu-nu.
Văd această dependență ca o explicație pentru unele acțiuni ale mele. De ce am funcționat când am funcționat și de ce am făcut ce am făcut? Se spune că pentru droguri scormonești și în rahat fără nicio ezitare, dar, pentru afecțiune, oare ce poți să faci?
Saaau, dacă tot ajungi să îți injectezi doza zilnică necesară, cred că ar trebui măcar să fie "marfă de calitate".
Ce nu înțeleg eu încă: DACĂ întradevăr sunt dependentă, de unde mama mă'sii tendința masochistă de a-mi auto-sabota toate resursele de afecțiune? Teoretic ar trebui să vreau să fructific toate oportunitățile, nu să "închid robinetul". Ori eu, în repetate rânduri am alergat în același cerc. Dramă, masochism, iar și iar.

Nu era mai bine să am probleme mai simple, cum ar fi recolta de primăvara asta, săpatul câmpului sau mulsul vacii? Mă complic cu explicații psihologice :)

(...to be continued)