Atragi ceea ce ești

Aș fi vrut să-mi încep anul cu o postare energizantă, cu zâmbete largi și optimism sincer...însă...prefer o concluzie sinceră unui puseu de energie trecător.

Scriam mai demult că noi, oamenii, suntem reflexii ale propriei personalități în ochii celor ce interacționează cu noi. Am să primesc ceea ce ofer și voi atrage ceea ce sunt. Iar dacă nu sunt mulțumită de ceea ce mi se întâmplă...ei bine, trebuie să schimb ceva la MINE în primul rând.

Știu că este al naibii de confortabil să fim nemulțumiți și să găsim vinovați pentru orice nu merge bine sau corect  - bine/corect conform standardelor proprii...desigur.

Îmi explic dorința asta pregnantă de a-mi săpa o groapă și de a "hiberna o veșnicie" ca un fel de fugă de mine. Tot ce-mi rămâne de făcut este să mă psihanalizez, să-mi aloc și mai mult timp și să mă bucur de scurtele perioade de confort mental pe care le am. Pentru că în prezent, azi, acum, mă simt oarecum copleșită de nesiguranțe. Pe care nu prea le înțeleg. O fi normal, e un an nou, am o mulțime de planuri și undeva în sub-coștient mi-e teamă că nu voi fi capabilă să mi le îndeplinesc.
Doar ca nu prea vreau nici să "n-am planuri" și să "văd ce iese".

Hai să încerc să fiu coerentă: până acum am fost un om care-și plănuia și planifica totul meticulos. Până aici nimic ieșit din comun. Apoi, oarecum forțată de conjunctură am zis "fuck it", viața e imprevizibilă, hai să trăiesc pur și simplu. A mers, cât să mă regenerez emoțional. Iar acum aș vrea să echilibrez cumva balanța dintre previzibil și imprevizibil. Pentru că eu nu sunt mulțumită de mine în acest moment. Și nici nu-mi place să trăiesc nemulțumită.
Așa că...oricât de plăcută este lenea, oricât de confortabil este necunoscutul, cred că nu putem să "go with the flow" pe perioade nelimitate.

Planul meu să nu-mi fac planuri a funcționat cât să mă facă să-mi depășesc niște limite și să-mi dovedesc că pot. Vreau mai mult, trebuie să depun mai mult efort. Cum poți să retrăiești gloria unei ridicări fără să guști tristețea unei căderi? Pentru că nu am chef să fiu mereu cea care supraviețuiește și se descurcă de minune doar în ultimul moment.

Copilul răzgâiat din mine se simte amenințat. E minunat că l-am văzut azi dimineață în oglindă, rebel, cu mănuși cu scheleței și eșarfă pe măsură. Doar că prefer ca acestea să rămână pentru pauzele de joacă.
În rest, avem treabă Cristina. Și priorități.