Maybe it's just today

I'm always looking for a song to start my day with and a song to end my day with. I really can't put my finger on it, but when I find the right music I get some kind of a mental comfort. Like they say "I can't really explain it, but I'll find a song that can" .
I've started my day with Common People and now I'm listening over and over again how someone is begging me to "useeeee him/her" and it's asking me if I am the Brutal Heart that breaks the night in two?
I feel a bit down today and usually when that happens I need to connect my emotions with song lyrics. Oh well, who doesn't, right? After all, it's a method of self therapy and, as long as it works, we should all do it.

But, my intention is not to talk about my music. I actually want to spot the reason of my mood. So, by connecting with the lyrics I get to analyse the song's meaning first and after that I might get an idea of what's bothering me on a subconscious level. Funny right? Even though I know myself pretty damn well, I have to apply all kinds of self-researching methods to interrogate my mind. And I do this because if I don't, it will only grow and get deeper. And we don't want a broken Cristina, do we? Nope, we don't.

Ha! See? While typing I got closer and closer, having no foking idea what I am going to write next about myself. And it turned out I ended the sentence with the "broken Cristina" conclusion. I love this game. To start talking about something and then just let things go with the flow until a revelation comes out. Now, it would be very easy to admit that I am broken and I have inexplicable mood swings. Nope, I wont allow myself to believe this. I am in a some kind of a healing process, or, as I call it "the reinvention of me". And this process, in order to take place and have results, it needs me to be aware of everything.
I might sound like a true passionate egocentric person with a narcissistic flavor, but,  honestly, I don't care what YOU think :) It's my process, it's my work, my thoughts and conclusions, so...it' about me, not about you reading and loving it :)
I know that being able to know myself and anticipate all my reactions to different situations its almost an impossible task, but hear my logic: You can never completely get to know someone right? You can never completely trust someone right?  You can never-ever get to own someone (unless it's your child, but that's a whole different situation). And, last but not least, you can never know for how long you will have that other someone in your life.
So, all the above being said, are you still judgemental about me wanting to explore and understand each of my thoughts, moods, smiles, dreams, desires? I will always have ME around, I CANT lie to myself, I can ONLY trust myself 100% and I can only own myself.
And, if you think that you already know yourself without the necessity of truly digging and researching, and studying yourself like a scientist...oh well...think again, you might have a surprise :)

One of my first conclusions, when I first decided to start this self-researching process, was that we are mirrors. We are our own reflection in the reactions of others when we interact. It's quite simple. If I yell at you, you yell back. If I kiss you, you might kiss back. If I have an open attitude, you will follow. That's not a mandatory rule to follow, but chances are higher that our interlocutor will copy our behavior rather than it will have a complete opposite attitude.
Again with the quotes (but I cant help myself): "If you want a change in the world you should first change yourself."
And HOW can you change if you don't know what needs to be changed?

And to think that all of this started from a song that expressed my mood, this morning :)

Momentul meu

Că iubesc Cișmigiul, se știe. Că-l ador primavara...iarăși nu e vreo surpriză.

Culmea, habar n-aveam că au înflorit pomii. Traversatul Cișmigiului nu mai face parte din traseul meu matinal, iar de câte ori îmi propun să dau o fugă să-l salut...mă iau cu altele și uit.
Evident că și momentul trebuie ales. Aș prefera să fie dimineața când nu e abuzat de vizitatori. În weekend nu mai e Cișmigiul meu, e parcul cel mai vânat, iar mie nu-mi prea place să-l împart.

Azi am reuşit să mă rup câteva minute de nebunia cotidiană şi să evadez în Cişmigiu. Încă reuşesc să-mi păstrez metafora în suflet. Încă nu mi se pare siropos să zâmbeşti ca prostul în faţa unui copac înflorit. Am câteva contradicţii atât de ale mele încât nimeni n-ar reuşi să le înţeleagă dacă eu aş încerca să le explic. Şi din acest motiv nu le împart. Aşa şi cu Cişmigiul. Nu-mi plac plimbările prin parc şi nu mă topesc după clişee romanticoase sub magnolii parfumate. Dar...locul ăsta are ceva ce nu am găsit în niciun altul. Mă pierd într-o poveste atunci când îl inspir şi am sute de idei aatunci când îl privesc. Ca să nu mai spun că, pentru mine primavara, atunci când închid ochii, înseamna toţi copacii din Cişmigiu, zugrăviţi în culori pastel, amestecându-şi mirosurile şi formele. Asta, plus zgomotul păsărilor. Şi spun zgomotul pentru că nici ciripitul păsărelelor nu mi se pare poetic până nu ajung în parcul lui Eminescu. Acolo însă devine tolerabil, ba chiar melodios.
Am o mie de trăiri legate de locul ăla şi n-am chef să le explic acum. Este timp.
Azi vă scriu despre azi.

Habar n-am când or fi înflorit copacii, cert e că nici unul nu mi-a ieşit în cale până acum. Aşa că, în momentul în care am intrat în parc şi am văzut nemernicii plini de graţie am...înlemnit. Şi îmi venea să îi inhalez şi să mă sufoc cu ei, toţi.
Ştiţi disperarea aia ce te cuprinde când vrei să faci cât mai multe lucruri în acelaşi timp, dar, cumva ai vrea să le şi faci pe toate bine? Aşa şi cu mine. Vroiam să vâd pomii, să îi respir, să mă zenific, să găsesc o bancă, să cuprind cât mai multe cu privirea, să fiu totuşi economă cu timpul şi...în acelaţi timp să ... (ciudat) împart momentul cu cineva.
Mă tot gândeam că n-are rost să sper că, cineva, mi-ar înţelege trăirile, mai mult, nimeni nu merită să fie pedepsit să-mi înţeleagă poezia atunci când vorbesc despre Cişmigiu. Dar... "Cristina, fă ce simţi, bla-bla-bla" (vocile alea enervante, v-am mai spus despre ele).

N-am împărţit momentul...pentru că...nu l-am împărţit. Nu despre asta vroiam să scriu :)

Am stat 5 minute în Cişmigiu pe o bancă, m-am uitat la norii gri, apoi m-am lăsat încălzită de soarele timid, apoi am făcut 2-3 poze. Am realizat că nu se despică pământul în două dacă nu împarţi ceva cu cineva. Ba mai mult, tot mi-am luat porţia de zen şi chiar aveam nevoie de asta.
Am realizat că există anumite momente de care te poţi bucura singura, fără absolut niciun regret. Am realizat că ştiu să fiu fericită simplu. M-am auto-flatat niţel spunându-mi că nimeni nu ştie să iubească Cişmigiul aşa cum o fac eu :)
Am realizat cât de repede a trecut timpul...
Şi, m-am convins din nou că dacă vrei ceva cu adevărat, îţi iei, fără să mai aştepţi.

Ah...şi încă ceva (dar asta v-am tot spus-o în fel şi chip, în diverse articole). Mi-am dat seama încă o dată că mie, de-a lungul timpului mi s-au împlinit absolut toate dorinţele, indiferent cât de ciudate au fost. Singurele momente liniştite au fost cele în care n-am ştiut ce să-mi doresc. Ca şi acesta, de azi, din Cişmigiu.

Urmează să-mi leg şnurul de mărţişor de un pom :)

Toți oamenii mint

E celebră replica asta din House MD "everybody lies" :)
Bă da' chiar toți? Da. Chiar toți.

Deși nu pot nega gustul amărui și dezamăgirea, încă mă amuză oamenii care se mândresc cu superficialitatea lor.
Și, așa cum am reușit să fac pace cu imprevizibilul și să accept că în orice moment se pot alinia planetele iar eu pot deveni (în cel mai bun caz) fosilă, tot la fel încerc să mă auto-educ că trăiesc înconjurată de oameni mincinoși.
Relaxați-vă, nu e încă un articol de citit printre rânduri și nici nu m-a supărat nimeni. Nu mai pot fi supărată :) de către nimeni. Pot, cel mult, să fiu dezamăgită și asta DOAR dacă am așteptări. Dar, de obicei nu prea am nici din astea.
Cu cât mai repede învăț și accept că toți oamenii mint, cu atât mă simt mai relaxată.
Ar fi ideal să nici nu am de-a face cu astfel de oameni, însă...nu le putem avea pe toate.

Partea pozitivă e ca încep să am o părere din ce în ce mai bună despre mine. Din ce în ce mai des mă uit în oglindă și nu prea am nimic să-mi reproșez.

Nici măcar nu mai încerc să mă feresc de oamenii de acest gen. Interacționând cu ei și reușind să le accept acest handicap mă ajută să mă imunizez.
Posibil să-mi pierd din profunzime, însă, atât cât rămâne...măcar e autentică.

În rest...să fiți fericiți. Cu toții. Fie că e reală, fie că-i superficială, fericirea are farmecul ei :)

După ?

În timpul bătăliilor personale scopul principal este să îţi învingi demonii, să-ţi depăşeşti fricile, să te vindeci şi să mergi mai departe.
Ok, să zicem că mi-e familiară psihologia asta :) Daaaarrrr, ce naiba faci după?
Ţi-ai atins scopul, ţi-ai subjugat demonii, frica nu mai face parte din tine, cât despre vindecare, te simţi de parcă ţi-au crescut două perechi de aripi :)

Şi te uiţi în oglindă (narcisisto)...şi te simţi atât de confortabil cu noul tu încât ai senzaţia că orice e posibil. Şi chiar e!
Îmi aduc aminte, undeva în adolescenţa mea, după o perioadă de lungi restricţii şi "n-ai voie acolo" sau "nu trebuie să faci aia", când tata mi-a spus că am voie să fac "orice mă taie pe mine tărtăcuţa". Am intrat în panică. Adică...totul părea ATÂT de atractiv când îmi era interzis, încât, odată obţinută libertatea supremă...nu ştiam ce să mă fac cu ea :)

Acum nu mai vorbim însă despre libertate, sunt un cal nărăvaş, e clar că nu-mi place căpăstrul :) Acum vorbim despre omul care a învăţat clar să deosebească eşecul de succes, omul care simte că a renăscut din propria cenuşă, omul care se simte mai puternic ca niciodată şi totuşi...tânjeşte să fie puţin vulnerabil.

Mintea-mi deosebeşte raţional toate simţirile şi încearcă să analizeze oportunităţile. Am depăşit etapa curiozităţilor, mai mult, pot deduce care sunt riscurile. Am depăşit etapa îndrăgostitului orbeşte şi a prostiei din timpul pasiunilor de câte un sezon. Am depăşit etapa în care credeam în poveştile cu happy end şi a dăruitului total şi necondiţionat. 
Am depăşit chiar şi etapa în care credeam că e mai bine să NU, orice. Şi mă simt ca-n versurile Depeche Mode - Newborn :
"I'm not born again
I have never lived at all
I've opened up my eyes
Now I hear the world talking
Opened up my eyes
I've just started walking"

Deschid ochii leneş, mă uit la soarele ce-mi zâmbeşte prin geam şi zâmbesc. Îmi vine să o iau la fugă, să ţip cât ma ţin plămânii că sunt vie. Dar, mai există o altă Cristina, o cam ignor eu, însă ea tot apare din când în când în oglindă. Se uită la mine cu un ochi critic, mă analizează precis-precis, milimetru cu milimetru, îmi digeră rapid toate cugetările şi-mi spune pe un ton neutru : "Mai abţine-te!"

Despre oamenii cu ochii trişti

Îi recunosc pentru că am fost şi eu unul dintre ei. Mai păstrez câteva fotografii cu mine în care apar atât de superficială, zâmbind fals, pozând în ceva ce nu eram. Le păstrez pentru că vreau să mă văd aşa cum eram. Să-mi amintesc de mine de atunci ca să ştiu să nu mai fiu :) (altă dată vorbim despre modul meu de auto-educare).
N-o să vă spun oamenilor care sunteţi, vă ştiţi voi mai bine :) Oameni frumoşi fizic, oameni aparent împliniţi din punct de vedere profesional, oameni care-şi etalează " fericirea" pe Facebook pentru că trebuie. E o fericire din asta...hmm...nu pot spune de faţadă...pentru că ei chiar cred că trăiesc cât de cât frumos. O fericire ostentativă, ăsta-i cuvântul.

Da, da, da, ştiu că şi eu postez mai mereu pozioare şi cugetări, melodii şi gânduri de Sabbra cea rebelă şi mereu reinventată. Şi...cu tot poker-face-ul din lume, dacă eu sunt tristă... se vede. Clar. Sau încep să mă plâng şi, în cazul acesta, se aude :) Pentru că eu nu ştiu să mă ascund. Şi nu cred că pot să mă prefac (prea mult timp, în orice caz).

Mă întristează faptul că pe unii dintre aceşti oameni îi cunosc...destul de bine. Le ştiu poveştile. Unii aleg să se mintă şi să-şi repete zilnic cât sunt de fericiţi sperând că se va întâmpla...cândva...cumva.
Alţii sunt de-a dreptul isteric de ostentativi. Genul de oameni al căror căcat iese direct bici. Şi clar jobul lor e cel mai cool, iubitul/iubita e cea mai frumoasă, viaţa lor e peste măsură de interesantă, dar, cu toate astea, unele lucruri nu pot fi ascunse.
Mai există şi genul de oameni "care ţin la intimitatea lor". Ăştia sunt de obicei urâţi fizic sau complexaţi maxim :) Îmi pare rău că o spun. Cei frumoşi sunt deseori şi narcisişti...aşa că e foarte simplu să îmi dau seama :) (da, ştiu, sunt o veninoasă narcisistă şi scorpie fără de suflet)

Daaaar...mai există şi oamenii care, aparent, n-au niciun motiv să fie nefericiţi. Şi totuşi...totuşi...dacă le priveşti atent zâmbetul perfect sau pozele cu zeci de ""like-uri" ale celor aproape geloşi pe viaţa "ideală" ... ai să remarci că sunt atât de goi...încât şi o reclamă la Dero are mai multă profunzime (vaaiii ce banner şi slogan drăcesc au mai nou ăştia de la Dero).
De ce am ales eu să scriu despre ei? De ce îmi ocup timpul, şi aşa exagerat de puţin, pe care-l am eu cu mine, scriind despre voi, oamenilor cu ochii trişti?

Pe de-o parte mă frustraţi. Da! Aş vrea să vă apuc de guler şi să vă ţip în ureche: Te văd, te cunosc, ştiu că eşti fals până în măduva oaselor, ştiu că eşti ostentativ, ştiu că te minţi, ştiu că poţi mai mult, vrei mai mult, dar n-ai curaj. Nu, nu vreau să vă dau eu soluţii de descoperit fericirea, că n-am. Dar, ceva din mine îmi spune că uneori o zguduială de genul ăsta ajută.

Şi...pe de altă parte mă intrigaţi. Zău dacă înţeleg DE CE atâţia oameni cu potenţial aleg să fie subjugaţi de compromisuri doar de dragul societăţii. Şi n-o să încep să vorbesc despre societatea bolnavă în care trăim.
Ok, am înţeles şi că oamenii sunt sclavii fricii şi ai statutului social. Bă, da' oboseşti... Şi viaţa e a naibii de scurtă. Eu am început să mă cert chiar şi pentru scurtele momente de tristeţe pe care le mai am. NU am timp să fiu tristă. Am miliarde de alte senzaţii de încercat. Senzaţiile de teamă sau de tristeţe nu-s tocmai de păstrat pe termen lung.

E păcat. Şi aiurea. N-am legi sau religie pe lumea asta însă mă ghidez după două principii simple: lucrurile corecte şi bune atrag alte lucruri corecte şi bune. Şi viceversa. Apoi, indiferent care-i adevărul, are avantajul de-a ramâne veşnic la fel. O minciună...ramâne valabilă doar până când adevărul iese la iveală.

Acum vă las să-mi studiaţi fericirea din priviri :) Asta dacă ştiţi să-mi deosebiţi ochii trişti de ochii veseli :)