vineri, 24 august 2012

Chef filosofic

Am citit azi dimineata un articol, habar n-am pe care site de stiri, insa era prezentat un studiu al cerceratorilor (nu americani) neuro-nu-mai-stiu-ce care sustin ca la 30 de ani creierul uman ajunge la deplina maturitate.
Desi suntem capabili sa luam decizii corecte chiar si inainte de minunata varsta (pe care n-o astept deloc, apropos) abia dupa 30 de ani suntem capabili sa ni le asumam 100%, sa le intelegem, etc. Asa sustin oamenii de stiinta :) Ah si tot ei spun ca dupa 40 de ani lucrurile devin si mai clare si mai simple :) Cred si eu :)
Mi-am amintit de un articol de-al meu din trecut in care sustineam ca n-as da voie nimanui sa ia decizii importante inainte de a implini 25 de ani :)Carevasazica sunt prevazatoare.
Bine, nu despre asta vreau sa vorbesc/filosofez eu azi... desi are o oarecare legatura.
Anume, ca in asteptarea asta inifinita a noastra, zilnic ma bazez pe domnul Timp sa-mi desluseasca noi mistere si sa ma invete noi lectii. Dar, pare-se ca uneori soarta devine a naibii de ironica si malitioasa. Se lasa ceata si peste dramul de constiinta sau luciditate aferenta anilor de tinut umbra (nu degeaba).
Daca astept cu ardoare revelatii raman cu asteptarea. Daca nu le astept simt stagnarea ca-mi sufla in ceafa. Daca ma bazez pe domnul Timp...sa-mi rezolve problemele sau sa raspunda intrebarilor...e ca si cum m-as intoarce in caverna asteptand evolutia sa-si faca datoria.
Nu, nu, nu, nu...
Nu trebuie sa fie atat de greu dar nici ireal de usor. Echilibrul,bata-l vina pe el, ca mult se vrea invatat, acceptat, descoperit... Caut a avea un echilibru in tot ceea ce fac, spun, cer, ofer. Si prefer sa controlez eu echilibrarea situatiei.
Unde vreau sa ajung? Desi cred ca "everything happens for a reason" nu mi se pare ca trisez atunci cand analizez, intre timp, de-ce-ul. In spatele unor evenimente personale se da o batalie apriga de intelegere a motivului si a temporizarii. Undeva si mai in spate sta o gelozie bine mascata si greu de recunoscut. Iar marturia de aici este fie o auto-pedeapsa ori o eliberare.
Da, am momente in care sunt geloasa pe fericirea ce sta in ochii altora. Ma pun in postura unei vesnice victime care asteapta Momentul.
Nu-mi plac victimele inchipuite, deci nu-mi place nici de mine in astfel de drame. Pentru ca am atat de multe motive sa rad sau sa fac orice altceva decat sa fiu geloasa.

Voi?

Un comentariu:

bluedrop spunea...

noi ?! pfff, greu :d
tocmai ce mi-a fost dat sa fiu pusa in situatia de a lua totul asa cum vine, fara intrebari ori raspunsuri, doar intamplarea in sine :p beautiful :))
recunosc, te racaie putintel, dar...precum spune si emilia in cantecul ei : "im a big big girl, in a big, big world " :) ori gloria gayner in al ei " i will survive " !
stay tooned :) hugs!
i.