Despre doua carti

De curand am finalizat doua carti frumoase, de dragoste. Nu stiu cum de nu le-am citit mai devreme, poate asa ne sunt date toate - la timpul lor.

Sau poate n-as fi inteles ce sta in condeiul autorului, n-as fi simtit daruirea prin cuvinte si confesiunea sincera peste care au apus atatia ani.

In lumea de azi, dupa ani si ani de "evolutie" omenirea a invatat sa-si subjuge emotiile, sa fim cu adevarat miscati doar de fapte socante...mai putin de sentimente simple dar sincere.

Ei bine, am citit "Maitreyi" si mai apoi "Dama cu camelii".

Dupa cum imi spunea draga de Sonia, eu voi fi intotdeauna fascinata si indragostita de ultima carte citita. Uite ca de data asta au reusit sa ma emotioneze ambele carti. E drept, inclin balanta putin mai mult spre Dumas (fiul) fara sa am o afinitate fata de autor ci doar spre cuvintele tare frumos alese.

In ambele carti povestile de dragoste incep ca o gluma, personajele principale sunt in floarea tineretii, se indragostesc cum numai niste copii de 20 - 24 de ani stiu s-o faca crezand ca dragostea invinge orice fel de prejudecata si ca a lor mai cu seama va invinge si va fi nemuritoare.

Am zambit recunoscand patima care te transforma in scalvul sentimentelor. De cele mai multe ori indragostitul isi divinizeaza cele simtite. Te simti nobil prin simplu fapt ca ti-ai pus inima in mainile celui ce iti raspunde cu aceeasi moneda.

Vorbim de dragostea impartasita.

Este un microb inrobitor care se inmulteste cu o viteza incredibila iar efectul - o betie cerebrala - promite ca n-are sa te paraseasca niciodata.

Cu cat sentimentul este mai sincer, cu cat devotamentul si-a atins cota maxima momentului (caci cu cat alegem momente mai diferite cu atat maxim capata alt sens), cu atat un impediment cat de mic poate sa ia o amploare teatrala.

Din considerente de mediu inconjurator (n-o sa va dezvalui chiar tot) atat Eliade cat si Dumas isi despart tinerii amorezi si-i plaseaza in cealalta extrema - cea a suferintei.

Haosul se instaleaza cert mai repede decat divinul. Talentatii autori redau intocmai (de unde deduc ca si ale lor suflete au purtat cicatrici) nebunia unui suflet despartit de sufletul pereche.

Nu conteaza cand ati iubit, cat timp a durat iubirea, conteaza sa fi fost sincera, si la un moment dat (aproape de fiecare data) imposibila. Orice iubire pare la un moment dat imposibila.

Doza de nebunie, adrenalina, durerea arzatoare sunt descrise perfect, atat de viu incat m-am simtit brusc parasita si singura.

Mi-am amintit ca atunci cand il intalnesti pe el (sau pe ea) si simti, stii, ca altceva nu te va mai face niciodata sa te simti intreg, e inutil sa crezi ca timpul ar rezolva vreodata ceva. Nu intr-un astfel de caz, nu un astfel de sentiment.

Sunt emotionata, pe langa faptul ca e prima oara dupa un timp lung (pentru mine) cand pot sa scriu cu atata usurinta, aproape am plans cand am recunoscut in emotia personajelor din carti emotia mea si emotia lui din primele zile si din toate cele ce au urmat.

Va recomand si voua, celor ce ati fost la fel de lenesi cu lectura ca si mine (anul trecut - dar am o scuza) sa puneti mana pe macar una dintre aceste doua frumoase povesti (reale?).

P.S. Ce-mi mai recomandati de citit?