DE CE sa ucizi animale nevinovate?

...domnule prefect al capitalei Mihai Cristian Atănăsoaei?

Pana in momentul de fata autoritatile au privit de sus initiativele ONG-urilor de-a steriliza animalele fara stapan.
Adaposturile de animale apartin majoritatea tot ONG-urilor si voluntarilor iubitori de animale desi cu siguranta exista un buget dat de UE pentru astfel adaposturi.
In ultimii ani problema animalelor fara stapan care bantuie pe strazile capitalei (si nu numai) a devenit una tot mai dureroasa.
Pe de-o parte exista iubitorii de animale (CARE iau atitudine) si la celalalt capat de franghie stau autoritatile cu ghimpele in coaste.
Nu este estetic sa avem animale pe strazi.
Sunt periculoase, bolnave, agresive, imprastie microbi. Nu-i asa?

Eu personal nu sunt o fanatica, inteleg si aspectele negative ale animalelor fara stapan insa am tot sperat ca acel proiect de lege pentru infiintarea Politiei Animalelor (pe modelul americanilor) va fi aprobat si ca se vor lua masuri din "fruncea tarii" asa cum ar fi normal intr-o tara europeana.
E adevarat ca peste "7.000 de bucureşteni au fost muşcaţi de câini fără adăpost, în 2009" dar nu am gasit nici o statistica despre animalele ucise cu cruzime sau maltratate de cei ce se autodenumesc "specie superioara"...
N-ati vrea sa vedeti imagini nici voi cei ce nu iubiti animalele pentru ca nu sunt deloc placute.
Alegem sa privim in cealalta directie cand vine vorba de un caine batut, de o pisica ucisa (de niste progenituri de om!) de un cal infometat, pentru ca sunt PREA DURE PENTRU NOI CEI CU SUFLET MARE! Pentru ca ei nu pot sa vorbeasca, sa se roage pentru viata lor si pentru mila celor care POT face ceva!
Iar acum...ca o masura extrema...alege cineva (platit,votat de noi) calea drastica. De ce domnule prefect? Pentru ca vrei sa motivezi iubitorii de animale sa adopte cat mai mult?
E mult de discutat aici, despre cultura noastra ca romani, despre ce inseamna un animal in casa, despre CUM ar trebui sa ne comportam cu animalele, despre protectia lor, despre...offf... despre atat de multe incat poate abia generatiile viitoare (daca parintii vor educa!) vor putea sa puna in practica acest tip de comportament.
DAR pana atunci mie mi se va interzice sa ajut un biet animal fara adapost? Trebuie sa aleg intre a-l adopta si a-l ucide? Optiunile de A-L AJUTA, a-l hrani si A-L STERILIZA mi-au fost luate?
Pentru ca nu e estetic sa existe caini pe strada? Pentru ca vin oameni muscati de cainii pe care incearca sa-i bata? Pentru ca exista animale atat de traumatizate incat ataca ca metoda de supravietuire?
DA, stiu ce inseamna sa fi muscat de caine (de catea cu pui mai bine spus) dar totusi niciodata nu m-a muscat un caine vagabond...desi am circulat si noaptea, si prin locuri populate de maidanezi agresivi sau pasnici!
La arhicunoscuta intrebare "Daca copilul tau ar fi muscat de un caine?" voi raspunde : NU, copilul meu n-ar putea sa fie muscat de un caine, sunt absolut SIGURA! Pentru ca el VA FI EDUCAT sa nu puna mana pe animale, sa nu le mangaie, sa nu le traga de coada decat daca ii sunt colegi de camera :) Exista dispozitive de protectie, exista parinti care trebuie sa-si insoteasca copii (chiar si la joaca datorita societatii in care traim) asa ca un biet caine e ultima mea grija!

In alta ordine de idei, din simpatie pentru ideea care a stat la baza, m-am alaturat astazi celor ce s-au strans in fata prefecturii Bucuresti sa protesteze impotriva celor ce vor sa ucida:
"Maidanezii din adaposturile speciale ale Municipalitatii Bucuresti vor fi eutanasiati daca nu sint adoptati in termen de sapte zile, conform unui proiect de lege prezentat marti de prefectul Mihai Cristian Atanasoaie si inaintat saptamina trecuta Comisiei pentru Administratie Publica din Camera Deputatilor. Cainii bolnavi si agresivi vor fi eutanasiati imediat dupa ce ajung in adaposturile speciale, evaluarea urmind sa fie facuta de medicii veterinari de la adapost. In acest moment, ONG-urile sustin ca pe strazile din Bucuresti sint 40.000 de ciini maidanezi, in timp de Primaria sustine ca sint circa 100.000 de maidanezi."

Nu se va intampla asa ceva niciodata domnule prefect!

Un subiect tabu: sexul

Incepem saptamana vijelios-erotic-eroic fara nici un fel de inhibitii discutand de parca ne-am fi dat jos din pat, transpirati, cautand o tigara din care sa sugem cu pasiune?

Cei pudici sa se-ascunda in coltul rusinii. Cei ce arata cu degetul posibil sa ma creada deja vulgara sau exibitionista asa ca le sugerez o manichiura onorabila pentru ca urmeaza sa-si intinda degetele aratatoare.

De ce sexul este un subiect tabu cu preponderenta la noi, la romani? De ce n-aveam (pe vremea mea) ora de educatie sexuala ci doar o singura pagina in manualul de biologie cu organele "de reproducere ale barbatului si ale femeii"? Iar noi la cei 12 ani eram atat de speriati de batranul "prof de bio" care trasase cu creta intr-un colt al clasei "loc de dat cu capul" incat am memorat si pagina aceasta din carte, la fel ca orice poezie din alte pagini, fara sa punem intrebari, fara sa cautam raspunsuri.

Apoi, un coleg care ramase repetent si era cu un an mai mare decat noi, a venit la scoala cu o carte mare si cu muuulte pagini: "Ghid sexual". Aproape o luna, cartea a trecut din mana in mana, pe la toti cei 25 de colegi. Facusem grupuri de cate 3-4 cititori, ne sacrificam pauzele sau orele de sport pentru a devora capitolele educative si paginile cu desene explicative. In carte erau explicate toate procesele tinerilor; pubertate ; adolescenta ; procese psihice, excitatia, visul erotic, sexul, pozitii sexuale, precautii, boli cu transmitere sexuala, protejarea cu prezervativ, masturbarea, etc - etc.

Astazi consider respectiva carte ca fiind cea mai benefica experienta educativa prin care am trecut.

Parintii nostri (nu doar ai mei si ai colegilor si prietenilor) erau timorati cand de fiecare data cand odrasla deschidea un subiect atat de delicat precum sexul.

E drept, am discutat cu mama subiectul, chiar si cu tata insa detaliile erau stangace, ei emotionati, iar eu am devenit stinghera in a-i mai intreba.

Asta pana intr-o zi cand i-am spus mamei, brusc, la masa : "nu cred c-o sa ma marit virgina".

Mama s-a blocat pentru cateva secunde, apoi mi-a insirat cateva teorii extrem de ortodoxe pe care le stia evident de la bunica mea.

I-am spus ca-i respect convingerile si crezul puritatii femeii, dar ca alegerea imi apartine si i-am promis ca voi deschide bine ochii in momentul in care ma voi simti pregatita sa-mi incep viata sexuala.

Nu mi-am discutat alegerile sexuale cu mama decat poate in amanunte vagi lipsite de picanterii. Am simtit din partea ei o reticenta pe care n-am vrut s-o stimulez. Asa sunt eu,respect convingerile interlocutorului chiar daca acestea nu-mi apartin.

Am ajuns o persoana extrem de multumita de sexualitatea mea. Nu sunt o persoana vulgara, sunt o persoana deschisa. Nu rosesc daca vorbim de experiente sexuale ci iau in serios fiecare informatie.

Umorul sexual mi se pare aberant, barfele cu tenta sexuala mi se par mediocre iar picanteriile si palmaresul mi se par ca exprima intotdeauna frustrari.

Traim intr-o lume in care sexul vinde, conduce, schimba perceptii. Traim intr-o lume a sexului, care desi extrem de in libertate (in ultima perioada) a reusit sa frustreze sau sa subjuge vieti.

Din adolescenta curiozitatea sexuala se imprima in creierele umane si am senzatia ca nu le mai paraseste nici macar cand ne aflam in imposibilitatea de a practica.

Cine poate sa afirme ca nu exista instinct sexual inca de la primul contact intre doua persoane?

Eu nu cred in frigiditate, poate doar frigiditatea mentala explica comportamentului reticent la placerea sexuala.

Suntem creati pentru a avea orgasm. O viata sexuala sanatoasa stimuleaza mai departe un trai sanatos.

Nu trag concluzii pripite, ca si cu orice "bun de larg consum" consumul excesiv dauneaza, desi procentul de luciditate este inspre minimum el nu lipseste cu desavarsire asa ca propriul corp trebuie tratat ca atare.

Cred cu tarie in incompatibilitatea sexuala. Daca toti oamenii ar fi compatibili n-ar mai exista monogamie...am trai in haita precum sultanii care-si cresc haremul. Dar haremul nu conteaza. Haremul n-are constinta, vointa proprie si nici nu simte placerea sexuala.

Nu trebuie sa faci 1000 de incercari pentru a-ti gasi jumatatea compatibila. Dar trebuie SA STII ce sa cauti :)

Barbatii sunt vanatori. Ei vaneaza, ei supun, ei poseda. Incercati (macar ca experienta de viata) sa schimbati putin rolurile - sa deveniti vanatori. Femeile se comporta de parca ar fi fost intr-adevar haituite, vanate, supuse si mai apoi deposedate. De parca ar fi oferit acces intr-un loc nemaiintalnit iar specimenul masculin ii este dator cu o supunere vesnica.

Sa ne intelegem: placerea sexuala vine din ambele parti. Avem si noi (femeile) optiunea de-a utiliza un barbat.

Masculii au o predispozitie in a insamanta si a pleca mai departe spre o alta femela. Instinct animalic, nimic de compatimit.

In alta ordine de idei afirm cu sinceritate ca indiferent cat de mare e stolul de fluturasi din stomac daca in pat nu exista scantei...se complica situatia.

Traditionala monotonie ce "se instaleaza" intr-un cuplu in care femeia (in general) sau barbatul (uneori) percepe dormitorul ca o indatorire/obligatie este dupa parerea mea un mit creeat sa invinuiasca de fapt lipsa de comunicare.

Suntem supusi acestei placeri carnale care devine monotona doar in momentul in care nu-i mai acordam suficient de multa atentie.

Nu trebuie sa deschidem larg usile dormitorului, nici sa ne trambitam apetitul sexual, nici sa rescriu Kama Sutra pentru a ma simti confortabil cu faptul ca sunt o persoana sexuala.

Nu am nici un fel de inhibitii iar aspectul acesta al vietii mele devine cu atat mai privat cu cat nu am nici cea mai mica problema in a admite ca sunt o femeie satisfacuta.

Noi ca natie avem mari probleme de exprimare, de comunicare si de perceptie. Probleme care ne indobitocesc minte si asa fragila. Preferam sa catalogam, sa tragem concluzii pripite, sa facem sex dupa ora 22 cu lumina stinsa si "on silent mode" sa ne cultivam o frigiditate existentiala in loc sa dam frau liber unei personalitati GENETIC axata pe evolutie.

Da, omul este creeat pentru a evolua.

Asta daca nu si-ar pune singur bariere.

Ca sa inchei frumos, in aproape aceeasi maniera in care am inceput, voi cita o persoana draga mie care mi-a urat : "Sa faci sex cat mai mult, cat mai des!Dar nu cu oricine! In cazuri extreme...chiar si cu tine" :)

Eu cu mine, fara oameni

Mi s-a spus in repetate randuri ca "sunt o persoana rece". Ca "nu se poate ajunge la mine" sub nici o forma sau mai mult : "ca sunt lipsita de suflet" , ca "sunt goala in interior".
As fi ipocrita sa spun ca nu m-au miscat aceste remarci insa tot la fel de ipocrita as fi sa spun ca o mica parte a sufletului meu colturos n-a fost flatata.
Blestemul meu e ca nu-mi prea plac oamenii.
Stiu ca "trebuie" sa comunicam intre noi, am prins repede mecanismul de functionare umana, cu atat mai mult cu cat meseria mea e una ce necesita interactiuni de acest gen.
Am invatat cel mai bine sa ma folosesc de oameni, de fapt, pentru a nu fi inteleasa gresit (sinceritatea nu e intotdeauna o virtute), am invatat sa-mi fac bine meseria, pentru bani si atat. A intra in amanunte mi se pare prea putin interesant.
"Small talk" e doar o expresie in care eu nu cred dar pe care pot sa o execut asa cum un caine bine dresat executa comanda "la pas!".
Pornind din "universul meu mic si rece" am invatat (e drept de la oameni) sa ma deschid treptat fara sa pun toate cartile pe masa, fara prea multa incredere in semeni, fara multe cuvinte si fara gura mare sau "bai de multime".
Am tinut mereu o distanta intre mine, restul lumii si sufletul ca posesiune a mea.

Poate din acest motiv nu mi-a placut niciodata sa fiu "fata populara din liceu" si-am preferat sa-mi ascund chipul sub aripi negre de liliac (pictate pe fata) sau sub tricouri cu Metallica.

N-am fost niciodata agatata intr-un club pentru ca nu se putea trece de un scut invizibil iar stupidele replici auzite m-au facut sa raspund taios ca un bisturiu. De fap intotdeauna m-am jucat cu oamenii care au incercat sa ma cucereasca. Asteptam un singur cuvant interesant/inteligent , o replica la tentativa mea de-ai reteza curajul. Replica a venit de prea putine ori dar intotdeauna am pastrat acei oameni langa mine.

Oamenii care au reusit "sa-mi dea peste nas" sau "sa ma puna cu botul pe labe" au fost cei de la care am avut de invatat.

Nu e o strategie ci pur si simplu un reflex de selectie.

In ultima perioada am incercat atat de mult sa retez acul scorpionului ( a scorpioancei mai bine spus) si sa-mi bag pe gat reguli de comunicare, de iubire de semeni, de acceptare si de deschidere incat ma regasesc un puzzle vulgar colorat.

Dovada vie a faptului ca nu-mi plac oamenii (si exceptia care-mi confirma regula) o reprezinta mana de oameni primiti in viata mea (iar eu primita-n lumea lor). Putini oameni dragi insa de calitate incontestabila.

Din dorinta mea de a ma deschide am dat poate (involuntar) impresia ca sunt permisiva. Este o diferenta de perceptie intre a accepta totul (asa cum este dat), a incerca sa intelegi oamenii, a incerca sa le accepti adevarata natura in raport cu ceea ce accept eu pentru mine.

As prefera cateodata sa nu acccept nimic ci sa-mi iau singura.

Asta pentru a ma proteja de acel gust amar pe care doar oamenii stiu sa-l serveasca. Nu neg nici ca eu am lasat aceeasi impresie caci nu port alt rang.

O sa-mi permit (asa cum mi-am permis si pana acum) sa am universul meu populat cu oamenii care-mi plac iar cand simt eu ca este prea aglomerat inauntru sa-i pun lacat.

De dat oameni afara din sufletul meu...nu prea pot sa-i dau (oricat de veninoasa as fi) ; pe propria-mi piele am invatat ca daca renegi oamenii care odata ti-au fost dragi e ca si cum te-ai renega pe tine ca om. Daca drumurile nu mai sunt comune, daca ranile devin prea evidente, o sa accept/inteleg/admit o separare fara sa cracnesc insa n-o sa iau inapoi ce-am oferit candva...

Cam atat despre mine antisociala :)

La multi ani Nemo!

Azi e ziua lui, cel mai frumos motan din lume, cel mai iubit si cel mai snob :)

Acum cinci ani, intr-o seara de club A (revenim si cu istoria clubului) imi sarbatoream prietena (Adina la multi aaaaniii!!!) in gasca de fete iar Lia mi-a dat vestea ca o mamica-pisica are 4 pui pe care putem sa-i vedem de indata ce fac ochi (asta pentru ca stia ca-mi doresc o pisica alba).
N-am ales pisica alba, am ales motanul negru, cel mai slab si amarat, avea doar 3 saptamani dar era adorabil.
Asa a inceput viata noastra impreuna. Evident au urmat multe peripetii. Unele mi-au oprit inima-n loc, altele m-au facut sa-l iubesc si mai mult (daca o fi posibil).

Nemo este mai mult decat un motan destept si frumos, e un membru al familiei, un sufletel rasfatat, un motiv in plus sa zambesc seara sau dimineata cand ii vad pozitiile de somn...sau sa-l cert pentru nazbatiile lui caraghioase.
A invatat sa-si ia sigur de mancare (daca imi permit sa ajung mai tarziu acasa), a invatat sa dea pupici musafirilor, sa raspunda cand il certi, si mai ales a invatat cam cat poate sa intinda coarda pana sa devin furioasa de-adevaratelea.

Astazi implinim cinci ani si ne dorim sa ne bucuram de urmatorii ce vin in aceeasi formula, cocolosul de blanita urmand a fi rasfatat cum se cuvine diseara.



Va pupam pisiceste! (cu nasucul umed si cald)

Unde gasesti fericirea?

Unii cauta fericirea intr-un pahar cu alcool. O cauta zilnic si o gasesc aproape de fiecare data in fundul sticlei. Din acest motiv am o oarecare intelegere pentru cei ce sufera de alcoolism. Sunt cei ce gasesc exact ceea ce cauta, isi accepta conditia ,si-o utilizeaza pana la inconstienta. E trist dar este adevarat.

Exista oameni care-si cauta fericirea in cariera. Acestia sunt deseori cei mai flamanzi si isi ating cu greu momentul de apogeu. Chiar daca in cautarea lor ajung sa calce deseori in picioare alte fericiri, chiar daca alearga pe ultima suta de metri singuri, chiar daca ajung primii la birou si pleaca ultimii indepartand orice alta activitate... Pana la urma isi ating fericirea fie ca mai au doar o suflare pentru a se bucura de ea, fie ca odata dobandita nu mai are relevanta scontata.

Cei care-si cauta fericirea in propria persoana ii numim (noi ceilalti) nascisisti si/sau egoisti. De ce ar exista o regula pentru sensul si/sau scopul in viata? Poti sa dai si sa faci totul pentru a fi tu fericit, fara sa fie important daca iti savurez clipa singur, exibitionist ,sau alaturi de cineva. Nu sunt pro dintr-un singur motiv: omul este un animal obisnuit in haita. Aici trebuie sa-si traiasca si bunele si relele.
Cealalta extrema e reprezentata de oamenii care isi gasesc fericirea doar daca ii fac la randul lor fericiti pe cei din jur. Isi traiesc emotiile prin alti ochi, isi gusta clipa fara s-o simta de fapt. Altruistii fara limite sunt chiar mai tristi decat alcoolicii. Ei n-au de fapt personalitatea definitivata decat prin prisma omului de langa. Sunt cameleoni ai experientelor vii :)

Exista cautari echilibrate, gasim fericirea in viata de cuplu, intr-o familie, in intemeierea unei familii, intr-o fapta buna facuta zilnic, in mentinerea umanitatii si pastrarea animaleor din noi sub control. Fericirea extrasa din lucrurile mici, simple, care pare uneori o himera. A sustine ca iti gasesti fericirea in maruntisurile vietii denota ca esti un optimist incurabil sau un inconstient prea optimist :)

Din ce in ce mai multi sunt ce ce nu (mai) cred in fericire sau nu (mai) cauta s-o dobandeasca. Din ce in ce mai multi cetateni uita ce inseamna un zambet sincer...

De fapt n-am enumerat toate cele de mai sus pentru a-mi cataloga semenii, poate pentru a intelege si a admite ca a fi diferit nu e neaparat un motiv pentru a fi condamnat. Sunt intr-o continua lupta pentru acceptare, a mea si-a tuturor celor din jur. Sunt intr-o continua intelegere a faptului ca ceea ce ma face pe mine fericita, cel mai probabil este total irelevant pentru tine...mai ales daca intre noi nu este aparent nici o legatura.

Nu ma mai surprind nici macar actele de violenta in cautarea fericirii. Sunt convinsa ca si cei ce se autodeclara necredinciosi intr-ale fericirii de fapt o fac tot pentru satisfactia proprie.Vedeti ? E un cerc vicios.

Aproape totul e un cerc vicios...

Nu v-am vorbit deloc despre fericirea mea (nu in acest articol) pentru ca azi ea este irelevanta. As vrea sa stiu, poate ma ajutati voi (cei ce ma cititi), unde gasiti fericirea?
Am facut candva o paralela intre un geniu stresat si-un prost fericit fara sa intru totusi in prea multe amanunte...

Avem o definitie a fericirii?

Dor de...

...o ploaie torentiala de vara, pe campul noroios din apropierea casei bunicii. Picaturi mari ce se sparg furioase si copii bezmetici ce alearga desculti stropindu-se pana in dinti cu noroi. Hotote de ras si-un curcubeu ce incheie recitalul atat de glorios.

...un drum de-ntoarcere din ceea ce candva s-a numit Vama Veche. Oboseala placuta, soarele arzandu-mi mana dreapta care sta tolanita pe geam sa-si fluture degetele in vant. Piele usor arsa si inca sarata asteptand sa fie rasfatata cu unt de cacao.

...pagini de carte devorate intr-o cada cu apa fierbinte. Spuma cu aroma de zmeura, betisoare parfumate de meditatie, buddha bar molcom in fundal, un pahar de vin rosu rece-rece. Masaj la picioare dupa ce s-a incretit pielea, parul meu spalat usor, pupici in ceafa.

...o seara cu greieri ascunsi in copaci. Un "cer aproape" cu milioane de stele intepenite privind de la distanta omenirea. Vant racoros de vara, miros de iarba usor uscata. Chiar si bazait de tantari rautaciosi ce tanjesc dupa piele parfumata.

...omleta cu jumari si o lingura de smantana preparata intr-o dimineata de weekend. Salata de rosii mici dulci-acrisoare si-un ceai negru c-o lingura de lapte. Micul dejun lenes intre 11 si 13 cu soarele batand zgomotos in geam si patul imbietor la inca o ora de imbratisari si soapte.

...plimbare nocturna cu barca pe semi-lacul din Cismigiu. Priviri emotionate, rasete si balansari in ritmul vaslelor obosite.

...vata de zahar si dans pe role in parc.

...toti caii de la Danes!

...terasa din Grecia

...cules de floricele din padurea Baneasa

...gulasul din weekendurile cu familia. Cel mai bun gulas din lume, cei mai dragi oameni.

Voua de ce anume va e dor-dor?

Cand viata se joaca

...poti sa te trezesti batran si sa intineresti cu fiecare zi trecuta.

Din ce in ce mai des ma inclin in fata ideii cum ca norocul este un personaj cat se poate de viu care face amor pe rand cu fiecare dintre noi si apoi ne paraseste pentru ca nu i-am acordat nici o sansa pana acum.

Apoi ma mai bantuie un gand: echilibrul din tot si toate fie ca-l dirijam noi fie ca-si gaseste singur drumul in vietile noastre.

Cei mai sceptici ar putea sa spuna (asa cum de altfel spuneam si eu) : "nu poti sa le ai pe toate"!

E adevarat, nici nu-mi doresc sa le am pe toate si nici sa le stiu pe toate.

Imi doresc doar ca echilibrul sa nu fie viclean cu mine iar norocul sa nu ma fi parasit de tot caci desi sunt un personaj cinic promit sa ma revansez.

Acestea sunt cugetari de vreme rea dragii mei, de primavara plangatoare care-mi increteste fruntea si-mi incetoseaza privirea.

Sa revenim: cand viata ne joaca feste?

Cand credem ca putem sa o controlam deplin?

Cand n-am invatat suficient de mult lectia care ne era indicata?

Cand platim greseli trecute?

Ca sa evitam esecuri viitoare?

Sunt din ce in ce mai multe motive sa cred ca nu voi da de capat complexitatii existentei umane. Avem o inteligenta educabila si potenta pentru depasi orice obstacol si totusi preferam sa ne odihnim neuronii sa cautam solutiile cele mai simple si lipsite de riscuri.

Ma dau exemplu pe mine ; cu ochii privind in gol pana la ceasuri in sir necutezand sa tastez ceva de teama ca inspiratia mi-a scapat printre degete. Apoi...cand momentul "vine" parca am intrat in transa si nu-mi pasa de frazele ce se astern aici, eu imi dau pur si simplu drumul la ganduri asemeni romanilor antici ce-si dadeau drumul venelor intr-o cada cu apa calda pentru a avea o moarte orgasmica, o eliberare deloc cruda.

Exista apoi pauze destul de lungi in care incerc sa fac cuvintele sa insemne ceva si pentru alti ochi pentru ca nu toti cititorii au cultura cititului printre randuri. Ori gandurile mele intortocheate trebuie deslusite pentru ca altfel nu se poate.

Imi uit ideile, poate apar ca paragrafe scrise fara sens, din dorinta mea de-a pune toate gandurile (fie ca se leaga intre ele, fie ca nu) aici in coltul meu de lume.

De o buna perioada de timp simt nevoia sa-mi pun amprenta pe ceva concret. Sa realizez ceva palpabil, sa ma identific cu ceva care sa-mi solicite mintea si s-o scoata din starea de dospire.

Pedeapsa faptului ca viata se joaca si a echilibrului pe care trebuie sa-l instraureze aceasta e aceea ca eu sunt intangibila. Am o stare de vid, cum spuneam anterior intr-o scriere ; "GRI". Nu alba, nu neagra.

Nu primim fara sa daruim, nu ni se ia fara sa ni se dea si asa mai departe. Separat de actiunile noastre umane, de gandurile, dorintele si energia exprimata de noi ca organisme vii, exista un joc pe care nu-l putem controla si uneori nici chiar nu-i putem da un nume.

Cine-a spus : cand viata iti da lamai, faci o limonada? Eu as spune: cand viata se joaca cu tine, intra in joc, nu te lasa mai prejos!

In familie, de Paste

Acum, eu am doua familii: una la Baia Mare si una la Bucuresti :)
Iar Dumnezeu a fost atat de bun cu mine incat mi-a dat doua familii frumoase pline de suflet si de bucurie, tot El a facut ca timpul petrecut cu oricare din aceste familii sa fie unul de neinlocuit.
Pentru mine exista doua momente iubite, admise si sarbatorite ale anului - Craciunul si Pastele - poate marea majoritate a cititorilor sunt de acord cu mine ca acestea sunt cele mai semnificative si pline de emotie sarbatori crestine de pe mapamond.
E drept, am spus-o demult ca desi parintii mi-au ales religia cand eram in fasa (ortodoxa) n-as fi un exemplu de dat intr-ale bisericilor sau docmelor crestine...
Am luat cate ceva din fiecare religie a lumii ; catolicismul are misterele lui, ortodoxismul m-a ales la botez, dar in egala masura am studiat iudaismul, hinduismul si budismul.
Pana la urma admit ca Dumnezeu e unul, in toate cele inconjuratoare, cred in bine si in rau, in echilibru, armonie perfecta cu sinele, iubirea neconditionata dar n-am putut niciodata sa ma inchin la icoane saau sa ma inchin cu semnul crucii - fara sa am vreo doctrina a ceea ce simt.
Uite-ma totusi ca sarbatoresc Pastele si Craciunul conform traditiei crestine ortodoxe - uneori as vrea sa tin si Hanuka pentru ca este o sarbatoare in care cred si care-mi place (fara sa vorbesc aici de posibilele mele radacini).
Cand vine vorba de Craciun, ma stiti cu totii cat de euforica si plina de idei zglobii sunt. Goana dupa cadouri si murmur de "jingle bells" ; traditii de impodobire a bradului, colinde in surdina, privit melancolic pe fereastra si daruit putin din bucuria mea catre ceilalti mai nevoiasi...
Pastele nu face nota discordanta, desi mi se pare ca trece mai repede iar piosenia e putin trasa de par.
Ador sa gatesc, toate specialitatile culinare ale evenimentului ma incanta si aproape in fiecare an am o zi planificata pentru aceasta activitate.

N-am petrecut niciodata Pastele altfel decat in familie, alaturi de cei dragi si nici nu il pot percepe altfel decat cu o incarcatura sentimentala considerabila.

Este singura noapte din an in care eu/noi merg(em) la biserica ; "iau lumina" , am pielea de gaina si gatul uscat (nu stiu de ce), ma uit spre cer, multumesc pentru tot, ma las in voia sufletului cateva momente pentru ca stiu ca viata, sentimentele, si constiinta ne sunt lasate cu un scop anume.

Poate ca evolutia umana din ultimii zeci de ani a facut ca aceste traditii sa isi piarda din valoare, sa nu mai aiba insemnatate spirituala, sa fie comercializate la maximum (nu va intrebati ce legatura are iepurasul cu mielul si cu ouale de gaina, toate fiind de ciocolata si extrem de colorat ambalate?) dar daca raspundem pozitiv la acel indemn interior de-a simtii aproape oamenii dragi , va asigur ca veti fi complet impliniti si veti regasi macar particule dintr-o traditie aproape uitata.
Anul acesta voi petrece sarbatorile pascale acasa in Bucuresti alaturi de noua mea familie :)Mi-am programat diverse activitati toate zilele viitoare ( ca o persoana extrem de organizata ce sunt) si cred ca n-o sa mai am timp sa va urez toate cele caracteristice perioadei...

De fapt, caracteristic mie, ma astept sa cititi (iar) printre randuri, sa-mi deslusiti pilda de azi, s-aveti suficient de mult suflet incat sa fiti capabili sa simtiti tot ceea ce vi se transmite in fiecare zi, sa inmagazinati toate energiile pozitive ale vietii, sa iubiti din toata inima si sa fiti iubiti pe masura, sa etichetati unele momente ca fiind mai pline de magie decat altele (iar duminica nu face exceptie), sa va doriti orice iar dorintele sa vi se implineasca (pentru ca mereu se implinesc) si sa incercam sa fim mai buni macar pentru o zi...

P.S. Aseara mi-am lasat o dorinta si snurul de martisor intr-un copac-magnolie deosebit de frumos din Cismigiu :)