Am devenit "om mare"

adica din ala...care. ..ia decizii?!?

M-am trezit duminica dupa amiaza intr-o caldura insuportabila...
Chiar daca blocu-i racoros, la umbra soarelui de peste zi...deloc izolat fonic, asta in ceea ce privesc sutele de ciori ce-au poposit in copacii din cismigiu...eh, sa n-o lungesc, a venit vara, in toata puterea cuvatului!
Cum m-am trezit eu asa, jumate amortita, in bratele lui, destul de transpirati amandoi dupa somnicul de dupamiaza, aveam o pofta de inghetata...sa lesin nu alta!
"vreau inghetaaataaa" m-am smiorcait.
"hai sa luam"
L-am luat de mana, si-am iesit somnorosi sa cautam drogul arctic ne ne bantuia mintile, pesemne si lui ii era pofta!
Mi-am pus tricoul cu animalute ("feel free to be as you are"), pantalonii scurti, sandalutele rosii, si-mi tarsaiam picioarele agale, trasa de mana, ca un copchil tembel ce casca ochii minunandu-se iar si iar de fiece vietate din jur.
Trecand pe langa locul de joaca amenajat pentru copii...parcela de nisip cu tobogan, "casuta copiilor" , masinuta cu arc ; mi-am lipit privirea de toate acele minunatii imbietoare, si-am ramas o clipa pe ganduri...
O pofta tampita de joaca a pus stapanire pe mine, dar ca orice copil cuminte, am cerut mai intai voie : "Ce-as mai vrea si eu sa ma dau in masinuta...Oare as putea?"
"Pai...nu, masinutele sunt facute pentru copii, nu pentru oameni care se apropie de 30 de ani"
Asta mi-a spus el! El calm, dragut, tinandu-ma strans de mana, uitandu-se la mine cu cel mai mult drag posibil...
Iar mintea mea...a luat-o la goana, urland iar si iar si iar "Cristinaaaaa!!!Sa sti ca are dreptate!!!"
Sa ne intelegem ; nu-s absurda, nu ma victimizez, nu mi-am pierdut mintile, doar ca a fost PRIMA OARA cand am constientizat cu adevarat ca nu mai am deloc 17 ani!
E drept, pana spre 30 mai am ceva, cateva nopti de pierdut, cateva beri de baut, cateva veri de dansat! Si dupa 30 parca s-ar schimba ceva...inafara de mai multe amintiri, mai multa minte-n cap?
Daaaa, daaa... stiu toata filosofia din spatele povestii, si nu e nevoie sa radeti de-un biet copchil speriat!
De ce am ramas totusi atat de mirata, socata, stupefiata cand am aflat ca anul acesta trec de "my early 20's" si intru in "late 20's".
Daca eu am atat de multi ani asta inseamna ca si parintii mei au ceva mai multi nu? Ca si sora mea are mai multi, ca toti oamenii pe care-i stiu au mai multi ani si poate fiecare...alte prioritati?
E ca si cum mi s-ar fi parut brusc ridicol sa-mi port toate tricourile colorate, sa ma joc cu toate jucariile mele, sa port poseta in forma de vacuta, pijamalele roz cu pisici...inelul cu fluturas din cauciuc, papucii mei verzi cu sclipici???
Acum...ca sunt om mare, trebuie sa iau toate deciziile importante???
Si mai ales...daca am constientizat toate cele spuse mai sus, devin puerila?!
Toate aceste ganduri imi treceau prin cap in timp ce-l priveam tampa! Si mi-era dor de...casa!
Sa merg in spate, in masina alor mei, langa sora-mea, si sa ne maimutarim cantand toate cantecele de la radio, dansand si facand valuri in timp ce mama ne spune sa fim cuminti!
Sa vrem la pipi in plin traseu de serpentine, sa face picnic weekend de weekend, sa ne dam cu barca, sa pap ardei copti facuti de tata, sa dansam prin casa, sa ma prostesc in toate felurile si lor sa li se para normal, pentru ca SUNT (si n-au nici un drept sa ma refuze, sau sa conteste) COPILUL lor!
N-am inteles nici eu...de ce creierul meu tragediza...mi se zbatea sa-mi sara din cap, ochii musteau de lacrimi, fara motiv! N-am inteles de ce aceasta afirmatie facuta ironic/cald mi-ar fi dat peste cap gandurile jucause si le-ar fi innorat instantaneu...
Poate pentru ca suntem indoctrinati de conceptia conform careia "oamenii mari nu se joaca" , ei trebuie sa fie seriosi, calmi, rabdatori, sa ia decizii, sa munceasca, sa fie-n lumea lor de oameni mari remarcati si responsabili?





Sa ma lamureasca si pe mine cineva, fara insinuari sexuale, ironice, absurde, CUM se joaca oamenii mari, si cand stim sigur ca am devenit adulti?