New Template?!

Am nevoie de putin ajutor din partea voastra ;

Vreau sa schimb tapetul in coltul meu de internet, inca nu m-am decis cum renovez :)

Orice fel de sfaturi, sugestii si linkuri sunt binevenite.
E drept ca am inclinatii spre roz sau floral, insa e musai sa se pupe ceea ce scriu cu zugraveala de pe pereti, nu?

Calatorii in timp...

Am iesit si noi din Bucurestiul incins si prafuit...(cred ca toate articolele mele de calatorie incep asa)

Sambata pe la pranz, aerul conditionat cu filtrul schimbat, fara sa-mi bata totusi in fata (asta ca sa nu-mi stimulez nevralgiile contactate in ani de munca prin birourile autohtone), o ora de mers din semafor in semafor pana sa dam de "autostrada" ce duce spre Pitesti.

Despre soferi inconstienti cu permisul luat pe spagi...n-am sa vorbesc, am sa le urez doar viata lunga, indiferent de gradul de mutilare in care s-ar afla la finalul traseului de iad!

Well...revenind la tonul uman ; ne-am dat intalnire cu ai mei (mama&tata) la Caciulata.

Parintii mei frumosi si tineri isi fac concediul prin Romanica, cautand locuri deosebitein care sa poposeasca, batand tara in lung si-n lat, inca "turisti in Romania" (minunata campanie de outdoor by sweet MT).

Pentru ca erau la mai putin de 300 de km departare si nu in zona litoralului sau a hiper-populatului Brasov, am decis sa ne urnim noi inspre ei.

Caciulata desi o statiune ce pare uitata de timp/schimbari/evolutie s-a dovedit a fi neincapatoare pentru puhoiul de turisti.

Strandurile pline, pensiunile arhipline, terase, discoteci, buticuri, manastiri, ce mai...pana si la baile termale era coada...

Partea mai putin frumoasa (apropo de bai termale) era ca o data la jumatate de ora urla sirena de ambulanta. De ce? Cardiacii varstnici + apa termala (fara recomandare medicala ci la discretie) + temperaturile de afara.

Pentru mine a contat de fapt un singur lucru : ca i-am revazut pe ai mei (dupa cateva luni). Puteam sa fi fost in costum de cosmonaut pe Marte si tot m-as fi bucurat. Contextul a fost totusi favorabil, mai putin solicitant decat in cosmos :)

Sambata seara am alergat dupa licurici in parcul Caciulata, zona fantanii cu apa termala.

Nu eram singurii care au renuntat la zacutul pe terasa, sau la discotecile in aer liber.

Pe potecile intunecate ce margineau frumosul Olt misunau in bezna oameni, copii, animalute, si din loc in loc speriati si licuricii.

Am incercat sa pozam ganganiile fluorescente si la declansarea blitului s-au napustit spre noi in haita.

Am dedus de aici ca in starea lor de excitare licuricii clipesc repetat din...codite.

Departe de lumea mirifica din "povesti nemuritoare" in ramasitele de spatiu verde, facand abstractie de zgomotul muzicii house, exista INCA momente magice. Si licurici. Adevarati!

Duminica mi-am trait scurtul moment spiritual la manastirea Cozia, mai apoi la manastirea Turnu.

Spun scurtul moment deoarece l-am inghesuit in cateva secunde, suficiente cat sa aprind o lumanare pentru sufletul celor plecati dintre noi si o alta pentru sufletele ce-si cauta inca linistea pe pamant.

O revelatie nemaipomenita nu am avut oricat mi-as fi dorit. Dumnezeu salasuia in manastire, printre oamenii multi, unii faceau trafic cu bijuterii "sfintite", altii se spalau pe maini (sau isi racoreau pur si simplu cefele transpirate de multime) in fantana cu apa "Sfanta", altii cerseau (foarte multi), altii se inghionteau pur si simplu din curiozitatea de-al vedea pe preot...in cele din urma m-am scarbit cand am vazut cum se "sfinteste" un Logan, rosu (ca focu' , sa-i surada norocu'); parintele stropind motorul cu apa si busuioc iar proprietarii privind spasiti ritualul...

Aglomeratie si afaceri cu cele sfinte...in timp de criza. Caci Dumnezeu are taxa de protectie?!

Am decis sa vizitam imprejurimile, mai exact Voineasa, in speranta ca vom gasi un loc cu de-ale gurii.

Impresionant peisaj, popasul turistic Voineasa isi are "cireasa de pe munte" in spatiul dintre cele doua hoteluri comuniste. Unul poarta numele de Hotel Lotrisor, celalalt...since nu-mi amintesc.

Doua cladiri gigant - timpul s-a oprit cu urale si inscrieri patriotice in perioada Ceausista.

La parterul hotelului era o alimentara, un magazin de cadouri si-o cofetarie. Marcate cu fontul clasic, litere mari lipite pe geamurile murdare.

Zona pustie!

Am intrat in cofetarie mai mult pentru a poza relicva ce tinea loc de cantar ; din acela triunghiular de la Gostat. Tovarasa vanzatoare ne-a intampinat irascibila spunandu-ne pe un ton pitigaiat ca i s-au terminat prajiturile de sambata si ca duminica nu aprovizioneaza. Poate vroiam un cico? Brifcor?

"Am vrut doar sa pozam"

"N-aveti voie!"

Asa ni s-a spus si la Alimentara dupa ce tovarasul vanzator ne-a chestionat.

Locul gemea de tristete, ruinile scaldate de soare lacrimau dupa o perioada de glorie apusa, astazi intr-un sistem turistic bolnav de cancer neputand sa ofere curiosilor altceva decat legenda tichetelor de vacanta oferite de impuscatu'.

Am aflat ca spre Petrosani, pe o alta culme de munte, in paragina domnesc alte doua viitoare-foste hoteluri comuniste. Au fost construite de raposatu' pentru lotul olimpic dar nu si-au implinit niciodata scopul maret.

Mi-am adus aminte de vecinii greci care isi valorifica si cea mai nesemnificativa pietricica facand din istorie un atuu si inventand legende ce atrag turistii.

Doar ca noua nu ne plac maslinele si Ion nu e Zorba, iar mioarele noastre sunt rahitice si nu dau un iaurt atat de cremos...

Dupa scurta excursie la Voineasa am gasit (cu greu) un hotel privat la care sa luam masa. Una copioasa.

Dupa-amiaza de duminica am petrecut-o la o terasa, inapoi in Caciulata, cu o cafea marea cu gheata in fata. Da, recunosc, a trebuit sa educam si trainuim chelnerul in spiritul "ice-coffee" , insa acum ca a invatat ce inseamna latte si ce inseamna ice, presupun c-o sa aiba clienti mai multumiti. Si bacsis mai gras.

Uite-asa s-a incheiat un ultim weekend de iulie... Linistit, frumos, alaturi de cei dragi, cu mintea odihnita, si cu multa multa ingaduinta fata de semeni.

Voi ce-ai facut in weekend?

Despre "pupincurism"

Este noul trend setat de criza financiara in piata de business.

Evident n-am inventat eu acum "gaura macaroanei", dar sunt inca ametita si clipesc delicat fiind pentru prima oara cand ma lovesc de sportul acesta atat de vulgar - acum practicat ostentativ in vazul meu de fata simpla.

In continuare voi incerca sa-mi raspund singura la cateva intrebari sau macar sa descriu in linii mari acest nou tip de cariera, in cazul in care anumiti cititori se gandesc serios sa se reprofileze.

Am delimitat in scrieri trecute categorii de oameni care mi-a fost dat sa-i intalnesc ; oameni frumosi, oameni malefici, oameni ignoranti, oameni fara personalitate si asa mai departe.

Cred ca pentru fiecare categorie ar merge o descriere care sa ne ajute sa-i identificam mai usor...dar as divaga de la subiect , n-as mai avea timp si spatiu sa corelez titlul articolului cu articolul in sine.

Ce inseamna "pupincurism"? Asa cum reiese din denumire, la figurat (daca s-ar putea la propriu as descrie orgii) arta de-a maguli dosuri superioare pentru beneficiile proprii.

E drept, uneori practica pupincurismului se manifesta pur si simplu fara motivatie/scop/mijloace, din simplul motiv ca practicantul nu dispune de alte tactici care sa-l reprezinte.

Cum recunoastem un practicant al pupincurismului? E simplu - daca nu iese in evidenta din prima datorita personalitatii infecte, frustrarii in ceea ce priveste aspectul exterior sau lipsei de bun simt, etica si profesionalism...un pupincurist va cauta in permanenta dosuri disponibile (asadar sta cu nasul pe sus, dosurile fiind la nivel superior si nu totdeauna accesibile) pe care sa le adulmece.

Daca mai exista urma de indoiala, priviti, studiati mijloacele marsave prin care un asemenea specimen calca peste cadavre si invenineaza intreg mediul inconjurator pentru a se face remarcat.

La ce bun acest sport? Sincer...oricat mi-as chinui suvitele blonde tot nu gasesc un singur aspect pozitiv al pupincurismului. Amuzant ar fi daca as gasi; nimeni n-o sa recunoasca niciodata "da nene, asa ma manifest eu!"

Poate ca e singura sansa de "covor rosu" singura modalitate sa ajunga in "lumina reflectoarelor" si atunci n-o sa incerc sa inteleg visul celebritatii de acest gen...

Cum ne afecteaza pe noi, ceilalti pupincurismul? E ca o picatura chinezeasca ; o vezi, o recunosti ca metoda de tortura, cu toate acestea esti legat (de maini si de picioare) si nu prea ai remedii imediate. Exista tactici de preintampinare...sau de eliminare definitiva a celui infectat? Cred ca exista insa "nu te pui cu prostu oricum" , asadar inainte de-a incepe tratamentul e nevoie de studiu de caz. Studiem situatia, gasim solutii, cu timp si munca avem sanse sa devenim imuni.

Exista metode de anihilare? Eu cred ca daca intram in contact cu specimene predispuse la pupincurism trebuie sa dam dovada de ignoranta.

S-au intalnit cazuri in care personajele ingrate bolnave dupa atentie devin stimulate de ignoranta semenilor si persista in practicarea jalnica a pupincurismului.

Inteleg aceste cazuri, le compatimesc chiar, pentru ca in aceasta ultima situatie stiu ca nu mai este o etapa, o boala, o frustrare, este chiar un stil de viata...

Unul trist e drept, dar pentru ca n-am incercat , n-am degustat, n-am trait in felul acesta pana acum n-o sa-mi permit sa cataloghez.

Eu imi duc traiul nestingherita, in continuare, la adapost de astfel de oameni.

Ma intereseaza cati dintre voi, si in ce fel, ati avut de suferit sau v-ati intersectat cu pupincuristi?

Cea mai buna istorisire castiga un premiu :P (inca n-am decis premiul, dar nu-i bai)

Criza imobiliara - isterica!

Mi-am dorit mult sa ma pot abtine sa nu emit nici o parere referitoare la criza din piata imobiliara.

Imi doresc si-n acest moment sa ma cenzurez sa nu le-o dau prin... of...nu-mi iese.

Boon, putin putin tot tot sa rad, n-am avut o saptamana amuzanta pana sa intru pe az.ro si mai apoi pe imobiliare.ro .

Primii mentionati prezinta o situatie destul de tragica - apartamente de vanzare sub 100.000 euro, in scadere, oameni innebuniti sa vanda si la 55.000 euro.

Ei bine, cei din urma mentionati (va invit sa vizitazi linkul) raman pe pozitii cu preturi de milioane si sute de mii de euro.

Atunci am inceput sa rad.

Bai baieti! Veniti-va in fire!

Oricat de sufocat ar fi actualul guvern de situatia financiara absolut tragica...nici macar programul "prima casa" n-o sa salveze dosurile hienelor imobiliare.

Preturile de 55.000 de euro pentru un apartament de doua camere in stare jalnica este un pret absolut exagerat! Sa v-o luati in bot libidinosilor!

Chiriile sunt in scadere pentru ca potentialii chiriasi ar suporta conditii inumane pentru apartamente ieftine!

Cei ce inchiriaza n-au decat sa se sinucida cu facturile de la intretinere ale caselor lor goale!

Nu e bine sa te bucuri de necazul altuia...insa in cazul de fata ma bucur ca mor din cauza avarismului de care au dat dovada.

Nici un program imobiliar n-a fost construit niciodata in avantajul cumparatorului.

Oamenii care-si doresc o casa fac din asta stigmata si isi vad visul ca pe-o iluzie indepartata!

Acum as face dansul bucuriei cantand un cantecel : n-o sa vindeti ! n-o sa vindeti! veti da faliment pe capete si-o sa facem cripte si cavouri din ansamblurile voastre rezidentiale.

Daca s-or destepta in ultimul ceas cetatenii onorabili care-si vand casele pentru a platii ratele la banca si vor scadea preturile la un nivel decent - diferit de exemplu de preturile de case din Spania (care apropo, sunt mai mici decat la noi) - in acest caz vor vinde.

Atentie - guvernul garanteaza 60.000 de euro ptr PRIMA casa!

Oamenii care stau in chirii se orienteaza spre a cumpara o casa cu exact atatia bani.

Cei ce cresc preturile caselor si apartamentelor...gresesc, dar sunt liberi sa le pastreze...deoarece:

- cu cat mai multi cumparatori (ex chiriasi) de case au proprietati, cu atat mai mult o sa scada piata inchirierilor.

Asadar - cei ce n-au vandut initial pentru ca au avut preturi mai mari decat cel garantat de guvern...vor inchiria (in lipsa de altceva) la preturi mai mici.

VOILA!

Daca nu am ghicit intocmai mizeria in care se vor adancii proprietarii si patronii...imi cer scuze si astept sa fiu uimita!

Despre Michael Jackson

S-a scris mult despre Michael Jackson in ultima perioada...Au urlat toate blogurile, sa nu mai vorbesc despre reviste/tv, radio...

Cred ca zilele lui de glorie au inviat post-mortem.

Foarte multi oameni au plans, la fel de multi au ignorat, dar, mai multi au criticat.

Am vazut aseara un documentar - m-am uitat mai mult de curiozitate - care mi-a schimbat putin perceptia si stadiul de ignoranta in care ma aflam.

Sa fim seriosi...cu totii am fost fani Michael Jackson cel putin o data-n viata. E o zicala doar.

Am avut perioada de euforie de pe la 6 ani pana pe la 8 ani.

Mi-o amintesc atat de bine dintr-un singur motiv : Michael Jackson era prietenul meu imaginar.

Imi mai aduc aminte ca varul meu era adolescent, mergea pe la discoteci si uneori il vedeam "dansand Michael".

Ne uitam la video sau la tv la concerte, filme cu si despre el, atunci in Romania (in viziunea mea) toti erau Michael.

Eu vorbeam cu el in fiecare zi. N-am avut alt prieten imaginar, nu stiu de ce l-am ales pe el, dar eram fascinata de tot ceea ce insemna Michael, si-i povesteam in fiecare seara activitatile mele de peste zi.

Uneori spuneam cu voce tare "Tu ce crezi Michael?" si apoi ascultam pauza lungaaaa pana ce mintea-mi concepea un raspuns "pe masura".

A trecut perioada respectiva, cu toate etapele aferente fiecarei varsta a mea. A trecut si Michael si-mi aminteam amuzata de el, fara sa mai caut/ascult/studiez absolut nimic despre ce face.

Toate noutatile/stirile ajunse la mine au fost pur intamplatoare si nu le-am analizat in nici un fel.

De fapt...cred ca m-a intristat putin infatisarea lui din ultimii 7-8 ani. Mi s-a parut ca a exagerat.

Cand am aflat ca a...murit...am fost oarecum socata, mai apoi agasata de nebunia presei si in ultima instanta stupefiata de reactia si actiunile familiei lui.

Nu pot pleda in necunostinta de cauza nici pro nici contra Michael Jackson, pot sa-mi exprim o opinie in urma acestui documentar vazut, mentionat mai sus.

Ce-am inteles?

A fost un copil traumatizat. N-a avut copilarie. A trait ca o papusa in lumina reflectoarelor, o

mica masinarie de produs bani, coordonata sever de tatal inconstient.

Adolescenta i-a fost puternic marcata de o dorinta de libertate financiara...o independenta fata de o familie avara dupa faima.

El avea faima, avea banii insa nu cred ca stia ce sa faca cu ele...

Drama lui a fost aspectul exterior...motiv pentru care a incercat sa-l imbunatateasca constant dupa o perfectiune setata de mintea lui suferinda. Culoarea pielii, forma nasului, parul, fata...totul dus la extrem.

Tanjea dupa o copilarie, tocmai din acest motiv a creeat NeverLand.

Sunt convinsa ca era pueril si infantil si-am perceput asta simplu in urma reportajului : comunicarea cu realizatorul documentarului (adult) era una...sa-i zicem defensiva. Vorbea timid, usor speriat, parand chestionat, stanjenit dar totodata respectuos.

Comunicarea in NeverLand ,"domeniul lui" cu copii din jur...era un relaxata, mult mai in aria lui de intelegere, in largul lui, am perceput-o cam "la acelasi nivel cu ei".

Se simtea in siguranta doar in preajma celor inocenti pe care-i percepea ca fiind lumea lui. Lumea unui copil.

A vazut cineva filmul I am Sam? Acesta ar explica oarecum stadiul intelectual al lui Michael.

Nu, nu cred ca era retardat mintal! Cred doar ca isi creease un scut "anti-omenire" si din intamplare avea si resursele financiare pentru a-l dezvolta pana la nivelul ridicolului.

Tot din acest documentar am inteles abordarea lui paterna neobisnuita. Mastile pentru copii pentru a-i tine departe de hienele paparazzi... Lipsa prezentei materne; odata pentru a oferi el toata dragostea (din ambele puncte de vedere, atat al mamei cat si al tatalui) si nu in ultimul rand negatia unei autoritati si responsabilitati.

Admitand ca e parinte ar fi trebuit sa imparta aceasta sarcina cu o jumatate feminina. In cazul lui Michael, o sotie, o mama, ar fi fost perceputa ca o maturizare, ca o injumatatire a sarcinilor si deciziilor, iar el isi DOREA sa "do it all by himself" in cazul in care ceva ar fi mers prost "to have noone else to blame it on".

Dependenta de pastile - cert a fost una - am dedus-o din comportamentul lui schimbator in functie de situatie. In lumina reflectoarelor devenea robotelul fara personalitate care stie sa cante si sa danseze, iar acasa era (asa cum si el era convins ca e) Peter Pan.

Nu cred ca Michael Jackson s-a drogat constient. Cred doar c-a vrut sa poata mai mult. Stiu, nu e o scuza, insa n-a fost nimeni care sa-l ajute! Asta e dovedit.

Imi mentin pana in panzele albe parerea ca nimanui nu i-a pasat de omul, de sufletul, de fiinta Michael Jackson! Exista starul, exista excentricul, exista macho Michael.

Mai cred ceva...referitor la ignoranta maselor: Michael Jackson a crescut o generatie. A vandut muzica pentru copii/adolescenti/tineri, a vandut o imagine, un stil de viata care prinde o audienta cu o anumita mentalitate. Ei bine, in momentul in care natura a depasit bariera adolescentina...Michael a fost uitat.

A urmat scandalul si acuzatiile de pedofilie si-atunci nici un parinte n-a mai educat in spiritul muzical Michael...

NU CRED ca a abuzat vreun copil!

Caracteristic noua, oamenilor, am invatat ce insemna omul acesta, abia dupa ce el nu mai exista.

Avem vreo certitudine ca soarta lui ar fi fost altfel daca noi ne-am fi aratat sufletele, fara sa ne hranim urechile si-atat? Nu stiu.

Stiu ca e trist.

Odihneste-te in pace Michael!

Ganduri...cu nori

Nu pot sa va mint, nici sa va ascund...voua, celor ce uneori va sunt de folos cuvintele mele, celor ce le cititi din pura curiozitate, celor dragi ce ma citesc pentru ca ma iubesc, celor ce vin aici pentru noutati/curiozitati, de orice fel ...trebuie sa va marturisesc ceva:
ma gandesc la viitor!
La viitorul meu, la viitorul nostru, la sufletul meu, la linistea mea, la o lume mai buna, la ceva stabil, la o casa, peste timpuri lungi la un el - mic, Victor...
Asa cum toate constatarile destepte vin greu, aceasta a mea s-a lasat indelung asteptata. Am renuntat la limitarile de genul "niciodata", mi-am intrebat sufletul si mi-am raspuns sincer, acum iata-ma cu un motiv in plus sa privesc optimista spre un viitor ce am posibilitatea sa mi-l construiesc si pe care nu-l mai vreau lasat la voia intamplarii.
Insa cel mai dureros lucru pe care mi l-am recunoscut in acest moment de sinceritate...a fost ca viitorul meu/nostru nu-si prea are locul aici.
Daca doar constientizez fara sa si pun in practica voi tinde spre o viata ce acumuleaza frustrari...
Azi de exemplu m-am saturat, ma doare capul, mi-e sila, de tot ceea ce ma inconjoara.
O tara ce involueaza, o natie ce-si pierde sufletul in fiecare moment, un sistem corupt si prost, o situatie economica jalnica, oameni rai...(aici vroiam sa ajung), multi oameni rai, malefici chiar.
Falsitate, minciuna, coruptie, prostie, mizerie...
Putinele sanse cu care ne nastem pe lumea asta ajung sa fie faramitate daca nu tinem cu dintii de ele...
Ma intreb: chiar nu exista un loc mai bun? Chiar nu exista o lume mai buna care sa-mi zambeasca, unde sa pot sa exist si sa nu am tendinta sa ma otravesc?
Sunt putin obosita sa fiu optimista, sunt putin dezamagita sa cultiv speranta, sa ma prefac ca lumea e roz, sa cred mai mult intr-un univers imaginar...Sa caut cu forta bunatatea din sufletele oamenilor (acele suflete ce nu s-au pierdut inca), sa incerc sa cred in CEVA-ul himeric...
Au disparut mainile intinse, intentiile bune, prietenia, socializarea, bunul simt...
Strang din dinti, imi pacalesc mintea ca de fapt am eu o zi mai proasta si o tendinta spre macabru...dar azi spun STOP!
In afara de un om minunat cu care-mi impart si bune si rele, ajung sa constat ca nimic nu-mi mai smulge un zambet...
Am tras pentru "o cariera" de cand am ajuns in Bucuresti. Acum imi spun..."de ce cariera?"
Pentru a-mi permite un trai pe care il detest?!?
Cariera care sa imi umple viata de sedinte si intalniri, un program care-mi permite 4 ore pe seara cu familia mea (adica el) , timp pe care realmente NU stiu cum sa-l impart astfel incat sa fie de calitate.
Astept weekend-urile cu sete ca sa...dorm...si sunt atat de avida dupa "good quality time" cu el incat prefer sa nu-mi vad prietenii/amicii, sa renunt la cluburi doar pentru a petrece mai mult timp in doi!
Pentru ceea ce IMI DORESC cu adevarat sa fac...nu am timp; sa-i vad pe ai mei, sa iesim la taclale lungi cu amicii, sa ne apucam de pictura, de cursuri foto, de calatorit...
Vreau sa-l fac pe el fericit, sa-i ofer o femeie frumoasa, deschisa, alaturi, care sa-l umple de pofta de viata.
Si in loc de asta ma transform intr-un carierista, cu "Dress-code", obosita, si neimplinita...cu prea multe regrete...astenii si oscilatii de comportament.
Sa presupunem c-as vrea un copil da? Imi spun "il faci cand ai sa poti sa-i oferi ceva" Si de fapt ce ma sperie, de ce nu-l fac, ce vreau sa-i ofer? Suficienti bani sa-i angajez o bona? Bani sa-l trimit in vacante? Bani sa-i iau jucarii care sa-l tina ocupat cand eu NU sunt acasa? Asta vreau? NU! Ajung asadar sa concluzionez "nu ai timp sa te gandesti la asa ceva"
Asta daca stilul de viata, poluarea, alimentele si toti ceilalti factori externi vor permite organismului meu sa procreeze...cand..."o sa am timp sa ma gandesc la asa ceva".
Stiu ca bunatatea sta in adancul nostru, frumusetea in ochii privitorului, dar lumea de azi iti ucide pana si irealul.
Imi fura visele!
Ajung sa-mi spun "cel mai mult iti doresti o casa" ... si posibilitatile sa o cumpar sunt acelea de "profita de criza financiara si de colapsul imobiliar".
Dar "voi avea stabilitate financiara, acum cu toate disponibilizarile?"
O privesc pe femeia aceasta in oglinda si-i spun "TRAIESTE!", iar ea imi raspunde: "caut o solutie si te anunt".
Astept acel "maine" idilic de-atatea zile incat numar un an prin articole de blog, fara alte amintiri.
Dar...cu toate acestea, sunt optimista, cred, iubesc, traiesc.
Optimista ca pot sa-mi aleg un viitor mai bun, pot sa-l gandesc si nu renunt la el.
Cred ca nu toti oamenii isi pierd sufletele si n-o sa ma tem (prea tare) de semenii mei.
Traiesc, asa cum pot, uneori euforic, alteori chinuit.
Faptul ca iubesc e poate motivatia pentru care toate devin suportabile, tolerez si trec peste impedimente, am acel refugiu personal, sanctuarul meu...raiul din iad...

Am nevoie de cei ce sunt sinceri, darnici cu un sfat si care stiu sa citeasca printre randuri.
Va intreb acum ; sunteti complet multumiti de vietile voastre?(da stiu, nimeni nu e multumit, cu totii luptam pentru mai bine, asta o fac DEJA)
Aveti vre un regret, o reprimare o frustrare care va apasa de ceva vreme?
Ce ati vrea sa schimbati?
Va ganditi la viitor?Si daca da, cum arata el?

Am devenit "om mare"

adica din ala...care. ..ia decizii?!?

M-am trezit duminica dupa amiaza intr-o caldura insuportabila...
Chiar daca blocu-i racoros, la umbra soarelui de peste zi...deloc izolat fonic, asta in ceea ce privesc sutele de ciori ce-au poposit in copacii din cismigiu...eh, sa n-o lungesc, a venit vara, in toata puterea cuvatului!
Cum m-am trezit eu asa, jumate amortita, in bratele lui, destul de transpirati amandoi dupa somnicul de dupamiaza, aveam o pofta de inghetata...sa lesin nu alta!
"vreau inghetaaataaa" m-am smiorcait.
"hai sa luam"
L-am luat de mana, si-am iesit somnorosi sa cautam drogul arctic ne ne bantuia mintile, pesemne si lui ii era pofta!
Mi-am pus tricoul cu animalute ("feel free to be as you are"), pantalonii scurti, sandalutele rosii, si-mi tarsaiam picioarele agale, trasa de mana, ca un copchil tembel ce casca ochii minunandu-se iar si iar de fiece vietate din jur.
Trecand pe langa locul de joaca amenajat pentru copii...parcela de nisip cu tobogan, "casuta copiilor" , masinuta cu arc ; mi-am lipit privirea de toate acele minunatii imbietoare, si-am ramas o clipa pe ganduri...
O pofta tampita de joaca a pus stapanire pe mine, dar ca orice copil cuminte, am cerut mai intai voie : "Ce-as mai vrea si eu sa ma dau in masinuta...Oare as putea?"
"Pai...nu, masinutele sunt facute pentru copii, nu pentru oameni care se apropie de 30 de ani"
Asta mi-a spus el! El calm, dragut, tinandu-ma strans de mana, uitandu-se la mine cu cel mai mult drag posibil...
Iar mintea mea...a luat-o la goana, urland iar si iar si iar "Cristinaaaaa!!!Sa sti ca are dreptate!!!"
Sa ne intelegem ; nu-s absurda, nu ma victimizez, nu mi-am pierdut mintile, doar ca a fost PRIMA OARA cand am constientizat cu adevarat ca nu mai am deloc 17 ani!
E drept, pana spre 30 mai am ceva, cateva nopti de pierdut, cateva beri de baut, cateva veri de dansat! Si dupa 30 parca s-ar schimba ceva...inafara de mai multe amintiri, mai multa minte-n cap?
Daaaa, daaa... stiu toata filosofia din spatele povestii, si nu e nevoie sa radeti de-un biet copchil speriat!
De ce am ramas totusi atat de mirata, socata, stupefiata cand am aflat ca anul acesta trec de "my early 20's" si intru in "late 20's".
Daca eu am atat de multi ani asta inseamna ca si parintii mei au ceva mai multi nu? Ca si sora mea are mai multi, ca toti oamenii pe care-i stiu au mai multi ani si poate fiecare...alte prioritati?
E ca si cum mi s-ar fi parut brusc ridicol sa-mi port toate tricourile colorate, sa ma joc cu toate jucariile mele, sa port poseta in forma de vacuta, pijamalele roz cu pisici...inelul cu fluturas din cauciuc, papucii mei verzi cu sclipici???
Acum...ca sunt om mare, trebuie sa iau toate deciziile importante???
Si mai ales...daca am constientizat toate cele spuse mai sus, devin puerila?!
Toate aceste ganduri imi treceau prin cap in timp ce-l priveam tampa! Si mi-era dor de...casa!
Sa merg in spate, in masina alor mei, langa sora-mea, si sa ne maimutarim cantand toate cantecele de la radio, dansand si facand valuri in timp ce mama ne spune sa fim cuminti!
Sa vrem la pipi in plin traseu de serpentine, sa face picnic weekend de weekend, sa ne dam cu barca, sa pap ardei copti facuti de tata, sa dansam prin casa, sa ma prostesc in toate felurile si lor sa li se para normal, pentru ca SUNT (si n-au nici un drept sa ma refuze, sau sa conteste) COPILUL lor!
N-am inteles nici eu...de ce creierul meu tragediza...mi se zbatea sa-mi sara din cap, ochii musteau de lacrimi, fara motiv! N-am inteles de ce aceasta afirmatie facuta ironic/cald mi-ar fi dat peste cap gandurile jucause si le-ar fi innorat instantaneu...
Poate pentru ca suntem indoctrinati de conceptia conform careia "oamenii mari nu se joaca" , ei trebuie sa fie seriosi, calmi, rabdatori, sa ia decizii, sa munceasca, sa fie-n lumea lor de oameni mari remarcati si responsabili?





Sa ma lamureasca si pe mine cineva, fara insinuari sexuale, ironice, absurde, CUM se joaca oamenii mari, si cand stim sigur ca am devenit adulti?

Niciodata sau intotdeauna?

Pentru ca sunt alb sau negru, niciodata gri, pentru ca merg orbeste dintr-un capat in celalalt, am scos din "tolba de ganduri" o lista de do's and dont's...

Teoretic...nu fac altceva decat sa ma ingradesc singura, sa-mi pun calus, si sa devin sclava lui "eu niciodata..." sau "eu intotdeauna...".

Si cum concorda asemenea expresii cu cineva care (citez) "respira independenta"? Mentala evident! Nu-mi plac astfel de stereotipisme care ne ingradesc personalitatea si ne leaga mintea in lanturi... Nu ne putem defini exitenta prin fraze de genul "eu NICIODATA" , "eu nu" , "eu intotdeauna".

Cat de mult ne limitam orizontul afirmand asa ceva? Totusi, ma regasesc spunand pateticele cuvinte si apoi in cel din urma ceas corectez expresia cu un pansament: "niciodata nu spune niciodata".

Pana la urma jocul din cuvinte n-ar valora nimic daca nu s-ar transpune in actiuni, iar uneori actiunile acestor exprimari prohibitorii devin ireversibile pentru initiatorii lor.

Pe romaneste?

Daca intradevar suntem convinsi ca "noi niciodata" sau "noi intotdeauna" , actiunile noastre se restrang intr-un cerc bolnavicios. De ce? Pentru ca aceste statusuri creeaza dependenta existentiala.

Nu fac nota discordanta de semenii mei, ma incadrez la randu-mi in gloata ce poarta ochelari de cal.

Recent mi-am dat seama ca am vederea incetosata datorita acestor reprimari succesive.

Alta denumire chiar nu gasesc pentru aceste afirmatii. Primul pas, de altfel, a fost sa constientiez ca aceste doua afirmatii in taie brusc din raza existentiala multe posibilitati.

Doar GANDIND ca "eu niciodata" sau ca "eu intotdeauna" starpesc mentalitatea de "om deschis" la care aspir de o buna perioada.

Asadar elimin initial din modul de gandire aceste doua expresii.

Incepand cu o regula stupida (e prima care-mi vine in minte) ; "eu niciodata nu mananc verdeata" si finalizand cu o afirmatie apocaliptica ; "eu intotdeauna dau gres" las la latitudinea voastra sa alcatuiti compozitia de reprimari ce sta intre aceste extreme de care am abuzat intens.

De-a lungul timpul am ridicat la rang de lege aceste doua liste de "do's and dont's". M-am incadrat cu buna stiinta intre barierele regulilor impuse chiar de mine, crezand ca ma definesc, ca imi intaresc personalitatea, ca ma ajuta sa par concisa.

Cand am ajuns sa ma sufoc intre fapte pe care mi le interzic si fapte carora ma supun mi-am propus sa elimin una cate una aceste reguli si tot ceea ce vizeaza ele.

Carpe Omnius (traieste totul)!

Odata cu moartea lor se sting alte rani cum ar fi "a judeca" , "a cataloga" , "a condamna" , "a suporta"...

Curatenia mentala e de fapt o lunga experienta a carei rezultate se vad rar de cei din jur...

Eu va propun sa incercati sa numarati cati de "niciodata" si cati de "intotdeauna" va ingradesc si va ingreuneaza modalitatea de perceptie.

P.S. Stiu ca am abuzat poate de un "limbaj de lemn" trantand de fapt o teorie... In general descrierea unei stari psihice este altfel decat descrierea unei intamplari, a unei emotii sau a unui obiect.

Experimentul meu este acela de-a testa bariere :)