Octombrie are două zile. Prima e în a 11-a zi și e a TA

Daaa, știu că nu e primul articol de blog pe care ți-l dedic, dar...ce să-ți fac daca mama ta cea frumoasă a născut mai întâi un pui de drac cu mâncărimi în degete care se ocupă cu scrisul?

Așa că relaxează-te, râzi sau plângi, ai să mai auzi povestea cu cel mai cuminte copil cu păr țepos care s-a transformat în cel mai frumos îngeraș blond. Poate că nu chiar în fiecare an de ziua ta, dar, într-o formă sau alta o să-ți pun povestea în scris. Pentru că sunt mândră că te am și sunt sigură că o mie de alți frați (chiar mai puțin enervanți sau răsfățați) n-ar putea să mă facă mai fericită decât o faci tu.
Citește mai jos ce-ți dedic azi, de ziua ta.
Cândva, sper să-ți șadă în bibliotecă un exemplar. Tot cadou :)

"[...]
La doi ani după mine s-a născut sora mea. Ea la început de octombrie, eu în ultima zi a aceleiași luni. "Vlad" a venit pe lume cu un dezavantaj: era fată. Tata visa băiat. Și nu s-a sfiit să își arate nemulțumirea. Copila era aproape creolă ( habar nu am cu cine semăna) brunetă și cu părul țepos, zgriburit. Cuminte, calmă, tacută și vorbind pe dos toate cuvintele. Stâlcit, sâsâit, rârâit...totul anapoda.
[...]
Cu sora mea am început să comunic în urmă cu abia vreo doi ani. Până atunci am tratat-o cu o superioritate oarecum parentală, protectivă doar prin prisma faptului că mă așteptam ca ea să-mi fie supusă.
Nu îi câștigasem nici respectul și nici încrederea, dar aveam pretenția ca acestea să îmi fie oferite tacit din partea ei. Aveam senzația că ar trebui să-mi fie recunoscatoare, anticipat, pentru că mă are acolo, în cazul în care, printr-o minune, ar avea nevoie de cineva înțelept care să o ghideze în viață.
Abia după vreo două-trei altercații între orgoliile noastre mi-am dat seama că ea nu este surioara plăpândă și naivă pentru care trebuie să caftesc puștii din clasele vecine de la școală.
A devenit, intre timp, o femeie frumoasă și inteligentă, surprinzator de matură pentru cât de răsfățată mi s-a părut mie că a fost de-a lungul vieții. Cu trăirile ei, cu sentimente la fel de profunde ca și ale mele și cu o personalitate poate chiar mai puternică decât a mea. Și ținea doar de mine să mi-o fac prietenă, în loc să mă aștept ca asta să fie de la sine înțeles, din moment ce am împărțit același pat vreo 12-13 ani și aceeași cameră vreo 18 ani.
Am reușit, cumva, după multe mărturisiri și confesiuni. I-am arătat că sunt acolo, că vreau să o cunosc și că o respect. Iar dragostea frățească și lejeritatea familiară au fost un bonus, binevenit."

Mi-am încheiat citatul :)

Știu că nu îți spun niciodată că te iubesc, dar știu că tu știi că așa e. Nu înțeleg de ce, de fiecare dată când vreau să-ți fac vreo declarație frumoasă nu-mi vin în minte decât amenințări la adresa celor ce ar putea vreodată să îți facă chiar și cel mai mic rău. Pentru că mă pricep cel mai bine să tai capetele oamenilor și cel mai puțin să le spun celor dragi ce simt pentru ei.

La mulți ani azi! Să-mi fi TU oricând și să mai fim NOI de o mie de ori, că ne iese bine.

Poveste cu maci și suflet

Cu șapte ani în urmă, tot în octombrie, mi-am scrijelit cu tuș pe spate povestea hibridului Nymphetamine. Simbolului i-am adăugat câțiva spini, ca un avertisment, că mai sunt și țepoasă.
De șapte ani încoace, n-a existat nicio zi în care să-mi regret tatuajul. Are o valoare sentimentală mare, e parte din mine, indiferent dacă timpul l-a decolorat și i-a modificat foarte puțin forma.

Că iubesc tatuajele nu mai e niciun secret. N-am avut și nici nu voi avea niciodată prejudecăți vis a vis de oamenii tatuați, îi voi privi intotdeauna cu admirație, indiferent ce au ales să-și deseneze pe corp. Există oameni pentru care tatuajul este foarte intim și personal, oameni care așteaptă mult până decid ce își doresc să păstreze scris în pielea lor pentru restul vieții.
Există pasionați, pus și simplu, care adoră începând de la senzația din timpul tatuatului și până la opera finală.
Există chiar și colecționari de tatuaje. Aceștia păstrează în pielea lor opera și energia artistului fără să fie legați în vreun fel emoțional de tatuaj.

Cei mai mulți totuși sunt oamenii pentru care tatuajul are o poveste, o însemnătate. Tatuajul unește și inmagazinează în corpul tău ceva de care fie nu vrei să te desparți vreodată (amintiri, senzații, motto-uri, avertismente), fie ceva cu care vrei să te mândrești chiar și o viață mai târziu.

Acum un an, mi-am scris pe mână că n-am suflet. De ce am făcut-o, ați citit probabil aici. Ca o ironie a sorții, dintre toți curioșii care încercau să-mi descifreze "I have no soul"-ul de pe mână, mai toți citeau "I love my soul". Oricum mi se pare oarecum invazivă întrebarea "ce înseamnă tatuajul tau?".
Câți privitori atâtea concluzii, câți oameni atâtea preferințe, deci e lesne de înțeles că n-ai cum să înțelegi ce înseamnă pentru MINE tatuajul meu și, mai mult, nici măcar nu trebuie să îți placă.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, oricât de mult aș aprecia eu oamenii tatuați, chiar nu aș înțelege doi oameni cu tatuaje identice. Aș înțelege dacă doi oameni și-ar face tatuaje care să se completeze reciproc, chestie de emoții și cuplu, dar sub nicio formă tatuajele identice sau copiate.

Am simțit nevoia să-mi acopăr tatuajul fără de suflet. Nu simt însă nevoia să justific de-ce-ul. Și, chiar dacă pare la mintea cocoșului, pentru cei ce mă cunosc cât de cât, nu pot decât să zâmbesc și să vă spun că nu. Chiar nu e atât de ușor de înțeles. Nici de-ce-ul mesajului inițial și nici de-ce-ul deciziei de a-l înlătura.

Macii în schimb, îmi plac. Mi-au plăcut de când eram copil. Macii fragili, macii catifelați, macii atât de vii și sălbatici și frumoși. Știu că în unele culturi floarea de mac simbolizează moartea, dar chiar nu are nicio legătură cu tatuajul meu. La fel cum în alte culturi simbolizează pacea, liniștea și dulcea otravă a opiului. Pentru mine însă macii sunt florile care-mi plac și care mă fascinează și cu care mi-aș umple casa dacă ar rezista mai mult de o zi.
De câte ori trebuie să-mi ies din minți și să scap de demoni îmi imaginez că sunt într-un câmp cu maci.
Așa că...mi i-am pus pe mână. Atât.

Breaking point

...sau, mai pe românește, momentul ăla în care ies demonii din tine.

Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.

Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"

Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.

Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.

Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...

Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.

Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).

Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?

Statistic vorbind...

...suntem niste amarate de cifre care dau bine la matematica finala.
x% dinre noi suntem asa, y% dintre noi suntem altfel, z% suntem zodia varsator si q% suntem atei. Ce de explicatii si ce de ecuatii! Si daca y% prefera filmele romantice, iar x% prefera filmele SF, restul de 0,1% nu prea sunt relevanti daca tot nu si-au ales tabara. Ah, da, am uitat sa mentionz procentul alora care-s unici si irepetabili. Pentru ca fereasca sfantu' sa fim comuni si banali si anosti.
Exista atat de multe clisee incat mi se pare greu de crezut ca ar exista cineva care sa n-aiva sablon.
Sablon existential.

Daaar...cand vine vorba de impartasit experiente trebuie musai sa "faci ce simti, pentru ca...asa TREBUIE". Si, mai trebuie sa "iti asumi" pentru ca, altfel, esti mai putin om. Mai putin stereotip, mai putin cliseu. In rest...nu esti o enigma, esti doar ceva deja fumat, deja trait, deja invatat.
Culmea ca doar greselile sunt deja facute, lectiile ne apartin si sunt personalizate. Alea sunt unice.
Trebuie sa te ancorezi in moment, trebuie sa traiesti clipa, trebuie sa nu ai asteptari, trebuie sa nu existe reguli, trebuie sa cauti pozitivul in tot si in toate, trebuie sa iti asumi riscuri, trebuie sa...
Trebuie sa fii diferit si sa nu vrei sa fii diferit ci sa cauti sa fii NORMAL.
Normalul ala stabilit de statistici.

Perfect! Doar ca nu apartin niciunei reguli, nu ma regasesc in nicio statistica, nu inteleg normalul si, se pare, ca nu vreau sa-mi invat lectiile.
Izolati-ma pe o insula a celor care dau cu virgula. Va rog, nu-mi admirati anormalul fara sa il fi carat nitel in spate. Nu-mi invidiati fericirea inainte sa va fi bucurat putin si adevarat de ea.

Evident ca nu exista raspunsuri. Trebuie doar sa-mi castige curiozitatea sau sa-mi subjug lenea de a afla ce mama naibii se afla dincolo. Dincolo de CE Cristina? Dincolo de ...nu stiu. Dincolo de "te inteleg si te accept". Dincolo de oamenii care ti-au pus deja o stampila, de parca ai fi o bucata de carne acceptata de institutia sanitaro-veterinara. Vorba aia, esti proaspata si nu prezinti riscul de indigestie.
"Ba, da-s beteaga, nu ma consuma asa"
"Stai linistita...in cel mai rau caz te vomit sau te cac"

CLISEU

Parte din carte

[...]

Faptul ca am fost inzestrata si cu inteligenta este un bonus.
Eu as spune ca am mostenit nativ inteligenta, insa, sa nu crezi ca am stat cu mainile in san.
Cumva, mereu mi-am dorit sa fiu apreciata pentru istetime, nu pentru decolteu, asadar pe partea asta chiar am incercat sa fiu intr-o continua evolutie.
Am citit mult, am fost mereu curioasa sa invat ceva nou.
Aveam chiar un joc propriu ce consta in a poza intr-o fiinta naiva doar pentru a fi subestimata si pentru a-mi putea domina interlocutorul.
Si, sa te fereasca sfantul sa ajungi sa fii dominat de mine.
Aici intervine latura aia pe care imi doresc sa o tin sub control, cea malefica. Daca domin pot extrem de usor sa devin beata de putere.
Toate acestea fiind spuse, gandeste-te ca admit ca sunt narcisista. Si, tot eu admit ca am o predispozitie spre masochism si extremism. Da, n-am spus niciodata ca n-as fi complexa.
Iar in momentul in care incepe batalia...orgoliul, narcisismul, masochismul si extremismul, sunt toate in armuri si niciuna dintre aceste "calitati" nu se aliaza cu niciuna dintre celelalte.
Asadar...haosul predomina.
Orgoliul se lupta cu masochismul iar extremismul cu narcisismul. Fie orgoliul este rapus de masochism, fie extremismul ucide narcisismul luand cu el si ultima farama de incredere, fie orgoliul este dus la extrem, fie narcisismul viclean isi schimba strategia, ce mai, oricum ai intoarce-o nu este favorabil echilibrului care este asemeni unei printese aflata intr-un turn, pazita de un balaur.
N-as vrea sa fie salvata de orgoliu. Parca nici de masochism. Si cum printesele narcisiste nu saruta broscoi...cumva, din lipsa de altceva, printesa se multumeste cu extremismul.
Nu ca i-ar fi necesar, dar macar sa se aleaga totusi cu ceva.
Cu extremismul la brat, printesa este cand glorios de euforica, cand morbit de depresiva.

Asa ca am inceput dresajul. Prin doze mici de acceptare.
Ca sa nu ma dau cu capul de pereti incercand sa controlez totul, sa nu-mi sifonez orgoliul la cea mai mica rafala de vant, sa nu alerg intre alb si negru si nici sa cred ca simpla mea prezenta ar putea rezolva orice problema.
Inainte sa reusesc sa accept universul din care fac parte sau pe care-l completez, trebuie sa ma accept mai intai pe mine.
Revenim la partea cu privitul in oglinda. Aia in care nu stii cine naiba se uita la tine.
Am facut un exercitiu: mi-am imaginat ca stau la masa vecina de mine, la terasa mea favorita si sunt nevoita sa ma analizez. Obiectiv.
Cine este blonda galagioasa care rade, se maimutareste si gesticuleaza?
Oare mi-ar placea sa imi dea sfaturi crezand ca-i mai desteapta decat mine si cu atitudinea asta pedanta? Categoric nu.
Vocea imi spune "dar gandeste-te cat de mica si fragila si suferinda este ea seara cand cauta un umar pe care sa-si puna capul".
Iar eu i-o tai automat spunandu-i ca inainte sa-si aduca umarul in pat trebuie sa accepte ca umarul nu ii datoreaza nimic. Si trebuie sa accepte sa fie vulnerabila in prezenta umarului. Sa accepte ca daca umarul nu-i spune ce vrea ea sa auda este pentru ca si umarul are parere proprie si personalitate proprie. Ba mai mult, de personaliatea umarului ar putea fi chiar atasata, pe cand, de blonda galagioasa de la masa vecina nici macar nu ii place.

[...]

Fericirea are gust de cupcake

Sau de bere nefiltrată.
Sau de pastramă de oaie, uşor perpelită în jar.
Sau de ceapă coaptă pe grătar.
Sau de gulaş picant.
Sau de kurtos kolac.
Sau de vin alb, de Vrancea. Ştiu, aici veţi fi cu toţii de acord.
Sau de concertul de violoncel al lui Bach.
Sau de alune prăjite în prăjitorul de cafea dintr-o delicatiserie.

În fine, fericirea e simplă.
Şi, de obicei se împarte cu prietenii. Într-o pensiune, aiurea, într-un sătuc de munte.
Fericirea îţi aduce zâmbet în ochi şi îţi scoate curcubee din urechi.
Fericirea se ascultă la 1 noaptea, sub cerul aproape şi-o cânta un grec gay, cu ochi albaştri şi voce romantică.
Fericirea îţi rade pe pernă, în hohote, vreo 5 minute, cât stai în telefon bălmăjind cuvinte dulci înainte să adormi.
Fericirea nu se jenează să fie afişată pe ochii tăi umflaţi de somn când te trezeşte la 5 dimineaţă s-o iei în braţe pentru că are nevoie să fie ţinută în braţe.
Fericirea dansează prosteşte, căţărată sus pe scaune şi uneori alunecă aproape să cadă pe geam, noroc cu prietenii care-l închid.
Fericirea stă în cană cu lăptic călduţ, sorbit încet pe prispă în timp ce priveşti ceaţă ce acoperă muntele. Fericirea se caţără la 20 de metri şi îţi taie respiraţia câteva secunde, te face să-ţi vorbeşti singură şi să te rogi să ai răbdare cu tine.
Fericirea se vede printre urechile calului şi te doare când ţii genunchii strânşi pe şa, dar nu-ţi pasă. Fericirea are miros de cal şi îţi rămâne pe palme, aproape că nu mai vrei s-o speli.

Fericirea este opţională. Este frumoasă, calmă, caldă, te relaxează, nu te judecă, n-o şochezi cu sinceritatea ta, nu se supără că nu-ţi stă bine părul sau că-ţi lingi degetele în timp ce faci salată de roşii.
Fericirea îţi zâmbeşte sincer când îi zâmbeşti şi tu, nu te epuizează ci te energizează şi stă în atât de multe lucruri mărunte încât superficialitatea nu mai are loc.

Fericirea nu aşteaptă nimic la schimb. Ţi se dăruieşte total şi necondiţionat atâta timp cât vrei s-o simţi, s-o miroşi, s-o gusti şi s-o râzi. Are timp pentru ţine şi rămâne pe buzele tale atâta timp cât vrei s-o păstrezi acolo. Nu e complicată şi nu-ţi cere explicaţii suplimentare. 
Fericirea...eşti tu. Când îţi dai voie să fii tu. Tu. În oglindă, în pat, pe mese, în copaci, cu gură plină, călare pe cal, cocoţată în copaci, în mijlocul oamenilor dragi, oriunde şi oricând.

Fericirea este o alegere. Chiar este. 

Mulţumesc :)

Atașament

Cu câțiva ani în urmă...intrasem într-o rutină casnică extrem de confortabilă.
Îmi intrase mie în cap ideea că sunt o gospodină perfectă și că scopul meu principal este acela de a "trage pentru casă". "Agoniseam" de toate. Îmi cumpărasem mobilă, colecționam veselă specială, aveam tone de lucrușoare pe care le idolatrizam, începand de la decorațiuni și terminând cu lenjerii de pat.
Și...după un an tumultos, cu o despărțire (tristă dar necesară), o alta perioadă nebună, cu haos emoțional și pasiune picantă (n-are rost să intru în detalii), cum ne-cum, am ajuns (că tot ziceam zilele trecute de trăit în cerc) să rămân în stradă - la propriu - fără nimic. Și...când spun nimic...înseamnă nimic. Bine, hainele de pe mine - tot la propriu - îmi aparțineau. Dar în rest, casă, job, lucrușoare, prieteni, iubit...ei bine, n-aveam.
Inițial am crezut că-mi pierd mințile. Refuzam să accept. Apoi - vârsta domle - are și ea avantajele ei în regenerarea emoțională - am decis că mă am pe mine și suficientă forță s-o iau de la capăt.
Daaar, cum toate renașterile mele din cenușă au venit cu câte o lecție/decizie/revelație, am decis că nu mai vreau să mă atașez niciodată de lucruri materiale. De niciun fel. Și că nu mai vreau să investesc în ele. Asta ca să-mi formez un fel de scut protector împotriva ideii că aș mai putea vreodată să pierd ceva și să mă trezesc iar în mijlocul lui nimic. Am zis că ce va vrea să-mi aparțină...o să găsească o cale.
Si, uite așa, eu tipicara ce agonisea, am ajuns să-mi spun că vreau ca toate lucrurile ce-mi vor aparține pe viitor să aivă o poveste și/sau să-mi fie dăruite. Începând de la decorațiuni și terminând cu cele mai uzuale lucruri, de genul pahare, vase, prosoape...etc.
Tot cum ne-cum...acest lucru a funcționat. Cam tot ce îmi aparține în acest moment, mai puțin Lenuț - că pe el l-am cumparat din maximă nevoie - sunt lucruri primite sau au ajuns să-mi aparțină fără ca eu să le "agonisesc".
Culmea, mă uit acum în jurul meu, prin casa-mi cea frumoasă și văd cât de mult mă reprezintă și vorbesc despre mine lucrurile mele. Când m-am mutat ultima oară, ca să nu înnebunesc în timp ce împachetam, am rugat o prietenă să mă asiste. I-am povestit o seară întreagă despre fiecare obiect pe care-l puneam în cutii.
Cărtile mi le mai cumpăr eu pentru că e guilty pleasure. În rest, cam totul are o poveste.
Și...deși nu așa ne-a fost înțelegerea, din păcate (sau din fericire) pentru mine, sunt extrem de atașată de tot ce mă înconjoară. Și am muuulte lucrușoare. Începând de la lada de zestre pe care o privesc cu drag de fiecare dată și terminând cu poșeta mea personalizată Depeche Mode, de care nu mă despart aproape niciodată pentru că mă simt incompletă.

Și, pentru că am nevoie de o morală înțeleasă târziu - în timp ce privesc la geamul decorat cu scoici culese de pe plajă - realizez că durerea pe care o trăim uneori ne face să devenim atât de precauți și să luăm măsuri atât de drastice în a o preveni pe viitor...încât omitem să realizăm cât de frumos poate să fie sentimentul la care renunțăm ca să ne protejăm. Sentiment care...in the end, nu costă nimic. Într-o altă renaștere, tot din dorința aprigă de-a mă proteja...am "decis" ceva similar hotărârii cu obiectele. Doar că...era vorba despre...oameni.
Sunt ambițioasă nu-i așa? Sunt, sau mă rog, eram, suficient de naivă să cred că ar putea să îmi iasă. Ca să nu uit asta niciodată mi-am scrijelit în carne un fel de...poruncă "I have no soul".
Și, de câte ori simțeam că alunec de pe potecă...mă uitam la tatuaj și îmi reaminteam că nu trebuie să mă atașez de oameni. Că doare. Stiu, sună siropos, dar credeți-mă, durerea n-are scrupule iar frica de ea nici atât.
Nu am concluzii mărețe și încă mi-e ciudă pe mine că "am eșuat". Nici măcar nu-mi pasă dacă...ceea ce simt (simt!) vis a vis de anumiți oameni îmi va fi vreodată împărtășit sau returnat.
Pentru că ȘTIU cât este de frumos CE dau. Mi-e de ajuns.
Unde mai pui că am și poveste :)

 Sunt bine :) Devin :)

Cristinele mele

Toate vocile din capul meu au luat-o razna. Și se contrazic și se ceartă iar eu...când mă satur să le ascult...îmi vine să-mi bag capul într-o groapă și să stau acolo... ascunsă.
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.

Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.

Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.

Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.

Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă! 
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.

Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.

Voi pe care o preferați? 

Trăiesc în cerc

Fie mi-am pierdut mințile, fie am început să vânez coincidențe, fie...am dreptate, fie...orice-o fi dar râd și analizez și...iar mai râd puțin.

N-o sa intru în detalii, că-s picante și-s ale mele :) Anyways, după luuuungi cugetări, am ajuns să am niște revelații deva-vu. Personale și nu numai.
Mi-am dat seama, cu exemplele de rigoare, că sunt cam în același loc - emoțional, psihic, bla-bla - în care eram anul trecut pe vremea asta. Evident că am și chestii noi, daaar, prea multe lucruri se pupă ca să le ignor.
Cum ne-cum, cu întâmplări similare dar personaje diferite...trăiesc cam aceleași povești. Ceea ce poate fi înfricoșător...Și, ca argument pro faptului că nu-s complet nebună, vreau să vă spun că trăiesc cam aceleași scenarii și coincid până și la felurile de mâncare. Anul trecut, exact în aceeași perioadă, plecată din localitate, am avut o revelație cu pâine de casă și mujdei de usturoi. Anul acesta, fix în aceeași perioadă, eram plecată din localitate (altundeva) și aveam aceeași revelație. Mi-am amintit după. Exemplele ar putea continua chiar și pe plan personal, dar n-am chef să intru in detalii.
Întâmplări cu prietenii, senzații, ce mai... Am început să-mi recitesc articolele de anul trecut ca să îmi amintesc cam ce făceam. Și coincid stări de spirit, coincid decizii, coincid...ce s-o mai lungim.
Anul trecut în perioada asta îmi plănuiam tatuajul pe mână. Anul acesta fac la fel, pe aceeași mână.

Se întâmplă chiar să interacționez cu oameni cu care n-am mai interacționat fix din aceeași perioadă. Și nu, nu am inițiat eu interacțiunile.

Se întâmplă chiar să am același mood liniștit, să revin asupra unor concluzii și să îmi fac cumva cam aceleași planuri. E un sentiment tare ciudat, de involuție. Static. Încă încerc să-l definesc, ca să nu o iau pe arătură.
Daaaar știu că anul trecut, la un moment dat, am ajuns la o bifurcație decizională. Și am hotărât să mă arunc într-un vârtej nebun fără să am nici cea mai mică dorință de control.
Acum însă...am de gând să urmez sfatul ironic al tatălui meu: "Șezi blândă și be' pălincă"

Chiar cred că suntem predispuși să repetăm aceleași greșeli over and over again până le conștientizăm. Pentru că suntem sclavii tabieturilor. Pentru că, în esență, ne dorim aceleași lucruri, doar că de la oameni diferiți. Iar eu vreau să fac tot, complet diferit.

Tot!

Ce nu știam despre mine

Că sunt adrenalin junkie :) Adică dependentă de adrenalină. O fi bine, o fi rău, se pare că-mi place teama. Deci...partea aia cu "renunți la frică" trebuie ajustată...cumva...constructiv.

Și, ce nu mai știam despre mine? Că am o familie foarte-foarte-foarte faină. Și-am trăit destul de interesant până acum. Și că am o relație foarte-foarte-foarte mișto cu familionul meu. Și amintiri pe măsură.

Altceva, ce nu mai știam: că trebuie să trec mai ușor peste prejudecata aia cu prima impresie. Adică...să nu-mi fac nicio impresie. Să pun întrebări și să descopăr singură ce mă interesează.

Încă ceva: să fiu eu. Bun, habar n-am cine sunt eu în acest moment, daaaaar, ca să mă citez pe mine - după cum m-am prezentat unui om foarte fain întâlnit în weekendul ce tocmai a trecut: "Măi...nu știu ce să-ți spun despre mine...cred că îmi place să fac CE vreau, cum vreau și când vreau. Sună egoist?"

Ce-am re-concluzionat? Că lucrurile sunt simple întotdeauna. Cu da și cu nu. Fără poate, fără nu știu, fără cred, parcă și alte confuzii. Place, faci, nu place, nu faci/spui/poți. 

Ah...și mai e partea aia cu sinceritatea. Dar am zis-o de-atâtea ori că par obsedată. Dar tot e fain. Deci o mai zic: fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră. 

Cum am ajuns la revelațiile astea fără să stau 7 ani în Tibet? Am petrecut un weekend extraordinar de frumos și de activ alături de niște oameni despre care nu știam absolut nimic. Ba mai mult, am avut și câteva prejudecăți în ceea ce-i privește pe unii dintre ei. Să mă ierte omul zen că l-am amenințat că-l bat. Asta dacă-mi citește acest articol. Promit să nu-l mai ameninț pe nedrept :)

Am o sută de idei acum în minte și nu prea știu cum să le ordonez sau să le exprim. Aș vrea și să vă povestesc despre prima mea experiență într-un Aventura Park și cam cât de mândră sunt că am reușit să parcurg cel mai greu traseu de acolo după o lungăăă pauză de sport și fără antrenament în prealabil. Sună ca și cum m-aș lăuda? Păi...cam asta fac. Daaar înainte să-mi dați peste nas vă rog să parcurgeți Traseul Negru de la Aventura Park Brașov. Complet. Și apoi vorbim. 

Aș vrea și să vă descriu senzațiile noi pe care le am (și nu știam că sunt așa) atunci când accept provocări necunoscute pentru a-mi testa limitele fizice. Poate, pe larg, într-un alt articol. Dar...dacă aveți supărări sau melancolii...din nou, vă rog să încercați să vă epuizați fizic, constructiv. Vă garantez eu că vă faceți bine la cap :)

Și...ca să facem un final de articol frumușel, explicăm puțin latura nouă a sincerității: adică să fiu eu. Fără să pozez, fără să vreau să seduc, fără să vreau să cuceresc, fără să bravez. Fără să demonstrez ceva altcuiva decât mie. Cristina vrei? Da sau nu? Cristina poți? (aici avem voie să zicem nu știu) Hai să aflăm.
A fost primul weekend (după vacanța din Thassos) în care n-am simțit nicio secundă nevoia să impresionez pe nimeni. Nu mi-a păsat cum îmi stă părul, dacă-mi vin bine hainele, dacă mă consideră cineva nebună sau dacă vine prințul pe cal alb.
EVIDENT că am avut în minte - în permanență - dorința de a fi cat mai pozitivă și de învăța ce înseamnă calmul împăcării cu sinele.

Asta nu înseamnă că sunt acum alt om. Sau că am vreo concluzie copleșitoare. Asta înseamnă doar că (așa cum am spus mai sus) am petrecut un weekend extraordinar de frumos și de activ, care mi-a făcut bine.

Extrem de bine!

Ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Din belșug și cu sinceritate :)

Te rog să nu...

îmi fuți zen-ul!

Da, știu că e prima oară când vorbesc așa pe blogu-mi, dar, dacă vreau să fie un blog adevărat și real, trebuie să mă reflecte pe mine. Iar eu nu-s o prințesă virginală și neajutorată. Nu știu să dau din gene și nici n-am ochi de căprioară. Am limba ascuțită și afurisită. Și buze de femeie rea. Deși nu-s.
Îs genul ăla care-ți acorda o mie de șanse pentru că te crede de fiecare dată. Totuși, am să știu când e ultima.
Îs genul ăla care poate fi vrăjită cu poezii siropoase. Totuși, natura m-a blestemat cu o intuiție a naibii de încăpățânată. Așa că...lucrează la poezia ta pentru că nu accept orice rahat. Dacă tot mă minți, măcar hai s-o faci frumos.
N-am nevoie de tine, sper că știi. Și nu, nu vreau să-ți calc orgoliul în picioare sau să-ți mutilez bărbăția, dar e corect să fim sinceri unul cu celălalt. Înafară de vrăjitoriile tehnologice cu Lenuț și iPhonică cel Viteaz (laptopul si telefonul) cred că pot, fac sau învăt și voi face de toate.
Așadar, pornești (îmi pare rău) din start cu un dezavantaj.

Dacă n-aș vorbi despre mine și aș vorbi despre o cunoștință...ți-aș spune să-ți iei picioarele în spinare și să fugi. E o combinație pe care fie o stăpânești (da' bine!), fie te ucide (pe bune!). Femeia e clar ostentativă, o mai și duce capul, are și suficient de multă experiență încât nu te poți juca cu ea, a trăit destul de mult încât n-o mai schimbi acu la anii ăștia. În plus...hai să fim sinceri: o să-ți facă loc în viața ei fix când vrea ea. N-o să alerge după tine și nici n-o să ți se topească în brațe. Așa că mai bine încerci să modelezi una mică, poate chiar mai frumușică, fără stres, fără filozofie, fără bătaie de cap.

Dar, pentru că vorbesc despre mine, trebuie să vorbesc frumos si subiectiv :) (nu-mi vine să cred că mă gândesc de 5 minute și n-am nicio idee care să argumenteze DE CE aș fi eu o femeie mișto)

Ah, da! Ăsta nu e un articol matrimonial. Pentru că nu încerc să te conving de nimic, nici că-s bună, nici că-s rea, nici că merit, nici că nu merit atenția ta.
Încerc să mă conving pe mine că pot să mă detașez și să privesc obiectiv situația. Încerc să-mi explic niște "de-ce-uri" care chiar nu țin de tine. Încerc să gândesc matematic când eu urăsc matematica.

Iar tu - da, tu - deși ai fost avertizat, te încăpățânezi să mă contrazici exact în momentul în care (oricât de mult iubesc contradicțiile) am decis că nu mai vreau să fiu contrazisă.

Și uite așa mă silești să nu mai fiu obiectivă. Și să văd distorsionat situația.
Deci nu!

Te rog să nu-mi fuți zen-ul!

Încet, încet...

În 2007 - 2008 am citit prima oară despre yoga și meditație și am fost extrem de atrasă de idee. N-o să vă descriu sau susțin nimic din ceea ce cred eu despre yoga sau meditație pentru că nu-mi doresc să conving pe nimeni. Ceea ce eu am încercat - foarte puțin de altfel - m-a ajutat într-o perioadă dificilă să revin cu mintea pe linia de plutire.
Noi oamenii avem tendința să căutam explicații iraționale și sprijin divin doar atunci când toate celelalte soluții eșuează. Avem senzația ca putem să-i spunem minții "meditează" și  sufletului "eliberează-te" și totul să fie luminos, să începem să vomităm curcubee și o să ne crească o aură deasupra capului.
Adevărul este că habar n-am cum se practică yoga corect. Din tot ceea ce am citit, cel mai util sfat mi-a fost acela al guru-ului indonezian care spunea că, dacă reușești să stai în liniște, tu cu tine și să-ți zâmbești sincer măcar 30 de minute pe zi, ești pe drumul cel bun. Și, credeți-mă, dacă ești vulcanul extremist, cum sunt eu, 30 de minute de STAT singură și în liniște...e o provocare. Să nu mai vorbim despre zâmbit. "Cum adică să zâmbesc? păi ce? am rictus sau ce?" Și după vreo 5 minute în care aștepți...să se întâmple ceva...să ai vreo revelație...să ...simți ceva, orice... îți dai seama că NU, nu se întâmplă nimic. Dar că e o gălăgie în capul tău...de n-ai aer. "Acum stai și meditezi, apoi duci gunoiul, vezi că ai uitat să-i iei lui Nemo mâncare, aaaa...ce melodie mișto era aia de pe facebook, vezi să nu uiți să-i duci lui friend aia de făcut țigări, dacă îmi sună telefonul, cu ce mă îmbrac mâine, eh, lasă că o să fii bine" și toooot așa până când începe să te doară curul cel operat. Și apoi începi să te foiești...și să te miști...
"TACI CRISTINA!T A C I ! Crezi că este posibil să nu te gândești la ABSOLUT NIMIC câteva minute?"
"?!?!"
....

Nu există mantre de rostit sau sfaturi de urmat cu sfințenie, nu există reguli de acceptat și nici pași de călcat. E un simplu exercițiu de a-ți educa mintea și corpul să nu facă nimic câteva momente. Este mai greu decât pare pentru că suntem într-o continuă forfotă, fie că o conștientizăm, fie nu.
Astăzi dimineață m-am trezit din nou în metrou cu respirația sacadată și cu amețeli. Nu suport locurile aglomerate, nu-mi place să merg cu mijlocul de transport în comun, mă simt extrem de închisă și uneori când durează prea mult...ajung la anxietate. Am așteptat numărând secundele să ajung la stația universitate și m-am trezit alergând pe scări, cotind în dreapta și în stânga să îmi fac loc, să ies și să respir aer. Când am văzut prima geană de lumină mă simțeam de parcă plutesc, nu mă mai săturam să inhalez și aveam o mie de șcenarii în cap despre cum o sa le spun prietenilor că eu nu mai merg cu metroul niciodată, despre cum o să mă trezesc mai devreme ca să merg pe jos, and so on, and so on.
"Cristina ce faci acum?"
"Mă bucur că respir aer și văd soare"
"Nu Cristina, nici măcar nu te bucuri...Te gândești la o mie de alte chestii. Oprește-te și bucură-te"
Abia atunci am reușit să simt momentul. Când nimic altceva nu a fost în capul meu.

Nu știu dacă e o altă etapă, nu știu ce voi face mâine, dacă voi fi tristă sau fericită, nu am niciun plan, în continuare am o mie de întrebări, în continuare sunt eu, nu înțeleg altă mie de chestii, n-am nicio soluție care să-mi relateze secretul fericirii și, din contră, încă nu mă pot declara o femeie fericită și încă îmi lipsesc multe până să ajung acolo.
Dar sunt mult-mult-mult-mult mai calmă și mai relaxată. Am un sentiment inexplicabil de bine. În acest moment sunt mulțumită de familia mea, cu singurătatea mea, de jobul, cu prietenii, cu timpul liber și cu lipsa totală de euforie. Poate-i de vină magneziul pe care îl iau în fiecare dimineață sau poate pur și simplu reușesc să mă simt din ce în ce mai confortabil cu mine.

N-am reușit încă să meditez. De asta nu vreau să dau o tentă spirituală acestui articol. Și nici nu e genul meu să mă retrag într-o lume mistică. Dar cred că fiecare om își are propria rețetă de fericire. Și n-o găsim decât dacă facem liniște în gălăgia ce-o purtăm pe umeri :)

Jumătăți de măsură

Cam întotdeauna am obținut exact ce mi-am dorit. Condiția primordială a fost să știu ce să-mi doresc. De cum am hotărât "eu vreau-ul"...devin mai rău decât un câine de vânătoare. Și nu renunț până nu epuizez toate modalitățile, explorez toate soluțiile, aliniez toate alternativele. Merg până la capătul pământului atunci când Cristina vrea ceva. Și n-am scrupule dacă cineva stă în calea mea.

Singurul om mai ambițios decât mine sunt eu. Și cel mai mult îmi plac competițiile cu mine. Așa că...dacă îmi setez vreo țintă...bătălia se duce în mintea mea și TREBUIE să o câștig.

Nu sunt mândră de aceste fixisme. 

Ca să înțelegeți mai bine cam cât de încăpățânată sunt când îmi propun ceva, cel mai la îndemână exemplu este primul meu post-negru-detoxifiant, din 2007. Am vrut rezultate, n-am vrut diete și am vrut să mă oblig să mă supun. Așa ca 10 zile am trăit doar cu apă și sport. Pentru că mintea mea ar fi trișat dacă aș fi ținut diete sau dacă m-aș fi dus la sală. Mi-am făcut exercițiile acasă, în fiecare zi, ca un soldățel și nu am mâncat absolut nimic, până am slăbit 15 kilograme. Deși fumam și eram pseudo-dependentă de cafea, în acele 10 zile nu am fumat și nici cafea n-am băut. Și mi-am atins scopul. Și nici probleme de sănătate nu am avut. 

Ar mai fi câteva exemple extreme despre ambiția mea prostească, dar deviem de la subiect. Voiam doar să subliniez că îmi place să-mi setez ținte și să fiu în competiție cu mine atunci când decid că vreau ceva. Tot sau nimic. Pentru că, din păcate, extremismul îmi poate funcționa și în dezavantaj. Dacă nu obțin tot, categoric nu mai obțin nimic.
Din acest motiv, sunt printre puținii oameni pe care îi cunosc care pot mânca același fel de mâncare, în fiecare zi, fără nicio problemă. La fel, n-am putut niciodată să iubesc doi bărbați în același timp. Dacă sunt îndrăgostită, el devine felul acela de mâncare pe care eu îl pot savura fără să poftesc la nimic altceva.
Știu din prima secundă dacă pot să te iubesc sau să te urăsc. Dacă este da, rămâne da, dacă este nu, rămâne nu, poți să stai în cap și n-am să-mi schimb părerea.
Am abilitatea să "miros" anumite situații și să știu pur și simplu ce se va întâmpla. Știu, se numește intuiție, dar eu mă refeream mai mult la soluțiile corecte. Știu cam care e soluția și, cumva, pot să o gândesc la rece, obiectiv, cu precizie de chirurg. De aici și discuțiile acelea cu mine, ce par schizofrenice. Îmi "prezint" întotdeauna situația, mi-o pun pe tapet și mă las sa decid. Am obiceiul prost de-a taragăna sau de-a mă juca. Dar...în momentul în care eu vreau-ul a fost rostit, gata, there's no way back.
Partea proastă e că eu, ca o visătoare melancolică ce sunt, alerg mereu după echilibru și soluții de mijloc. Și aici călcăm în plin război. Extremismul și echilibrul nu se prea suportă. Pot accepta că n-o să fiu niciodată echilibrată sau pot să-mi reneg extremismul.

De curând...m-am luptat oarecum cu o perioadă confuză. Și cum nu sunt genul de om care să se suporte (prea mult) în letargie... m-au auto-provocat. Nu sunt omul care să-și accepte (sau să-și acorde) prea mult timp de gândire și răsfăț. Dacă, de exemplu, trec printr-o etapă tristă, întotdeauna mi-am spus "OK Cristina, te înțeleg, ai voie să fii tristă o zi, să nu faci nimic, mănânci ce vrei, te îmbeți, îți pierzi capul, dar, O ZI". Și de obicei îmi respect dead-line-urile cu sfințenie.
Milităria asta m-a ajutat mereu să (cum zice americanul) get my shit right.
Din acest motiv nu tolerez jumătățile de măsură. Poate tot din acest motiv n-o să fiu niciodată un bun jucător de pocker. Nu-mi place să merg la cacialma. Pierd sau câștig, o fac pe mâna mea. N-am încredere că dacă am 2 cărți bune "există șansa" să-mi "cadă din cer" alte cărți bune. Dacă n-am cărțile bune prefer să "stau o tură".
Alb, negru, niciodată gri. Nu pot să mă implic în ceva "puțin", la fel cum aș prefera să înnebunesc decât să accept o "cale de mijloc".
Și...uneori e a naibii de greu. Mintea mea caută soluții alternative, mă chinui și trag de mine în toate direcțiile luând în calcul zeci de posibilități care să nu fie albe sau negre. Și nu renunț...până nu epuizez toate ideile din galaxie.
Dar...cumva, nici nu pot fi altcineva decât ceea ce sunt. 
Iar atunci, știu că singurul mod de a-mi regăsi entuziasmul e să "dau milităria jos din pod". Și să-mi setez o nouă țintă.
Să spună Cristina un nou "eu vreau". 

E septembrie

"Trezește-te Cristina!"
"Nu vreau!"
"Trebuie!"
"Nu mă trezesc!"
"Fă bine și te ridică din pat Cristina. E septembrie!"
"Alt motiv mai bun n-ai?Nu vreau!"
"Te ridici acum!"
Și m-am ridicat de pe pernă. Și m-am uitat cu ciudă la mine în oglindă. Și aceeași voce care mă trezea militărește mai devreme încerca acum să-mi spună că arăt ca naiba.
"Ia mai taci și lasă-mă în pace!"
Și a tăcut.
Mi-am urmat ritualul matinal: m-am dus cu ochii mijiți de somn și părul vâlvoi în cap până la magazinul din fața blocului, să-mi iau lapte. Băiatul care vinde deja nu mai e uimit de fața mea de la ora 8. Îmi dă rest, nici nu ne salutăm, știe că-l respect, e furnizorul meu de lapte, iar laptele e drogul pentru care ucid.
Fac cafea, pun laptele la încălzit, iau halba, jumate lapte, jumate cafea, scorțișoară...bun.
Mă așez la geam, Nemo vrea iubire.
"N-avem azi"
Deschid cartea. "Azi ce învățăm?" Azi învățăm că noi, oamenii, suntem rezultatul tuturor interacțiunilor noastre de până acum. Că, azi putem fi glorificați iar mâine putem fi uitați. Totul depinde de cei din jurul tău.
"Pe bune? Totul?!"
Nu mai am chef să citesc.Îmi beau hapsână ultimele înghițituri de cafea și încep să mă gândesc cum să fac o magie și să mă transform din monstrulețul cu păr vâlvoi și ochi umflați într-o femeie cât de cât acceptabilă.
"Habar n-ai ce-ți aduce ziua. Pune mâna și fă-te frumoasă"
"Taci odată!Fac ce vreau!"
"Pe bune Cristina?Goth?!"
"Aham!"
De câteva zile am o senzație de deja-vu extrem de puternică. Și nu-mi place. Așa că, de curiozitate, am recitit scrierile mele de anul trecut, din aceeași perioadă. Pfffff... deja-vu, deja-vu, deja-vu! Cu detalii demne de luat în seamă.
Optimista din mine își face planuri.
Pesimista vrea să își bage capul în nisip și să stea acolo.
Iar eu vreau să mă uit la cer și să mă dau cu bicicleta. Nu în același timp, desigur. Vreau la sală. Vreau să vorbesc chestii interesante, vreau să dispară senzația asta de deja-vu, vreau să nu mai interpretez totul din punctul meu de vedere pentru că nu sunt obiectivă. Vreau să accept explicația cea mai simplă, deși nu-mi place, trebuie să o accept.
Vreau să mă ignor o vreme. Vreau să nu fiu nevoită să vorbesc cu nimeni, dar nici nu vreau să tac.
Și, cu toate aceste contradicții în minte, plus vocile mele nebune din cap, ajung la o concluzie. E un challange.
N-o împărtășesc cu voi, dar eu voi ști despre ce este vorba.
"Ce spui Cristina?"
"E septembrie"

Bilețel către Cristina din viitor

Dragă Cristina,

Respiră, calmează-te și fii fericită ca ai trecut razant pe lângă încă o chestie nasoală care ți se putea întâmpla. Singurul lucru care te-a salvat a fost că ți-ai amintit la timp cât de important este să fii sinceră 100% și să te exprimi EXACT AȘA CUM SIMȚI!
Trebuie să ții minte asta! Exprimă-te cum simți și NICIODATĂ nu mai face nimic de complezență, indiferent cât de bine ar da în ochii celorlalți. Înainte să faci orice - orice, te rog să te gândești măcar un minut. Nu la consecințe, nu la impresia pe care o faci, ci la CE naiba SIMȚI! Dacă îți poți spune 100% sincer că aia vrei să faci, fă-o. Dacă există cel mai mic dubiu în mintea și/sau în sufletul tău (da, da, ăla inexistent), atunci nu o face pentru că nu îți va aduce nimic bun.
Din toate experiențele tale de până acum, în cazul în care nu ești sigură ce ai învățat și ce nu, gândește-te și respectă o singură regulă. O știi prea bine. Ține-te departe, indiferent ce. Sună aiurea, dar știi că am dreptate.
Tu, care ceri dovezi și certitudini și chestii palpabile, ai avut și dovezi și certitudini și cel mai palpabil exemplu de până acum. Ia partea bună a situației și bucură-te de asta. Uneori toate drumurile duc într-un anumit loc. Tu ai fost deja în locul acela și ți-a ajuns.
Ca să înțelegi cât de mult ai crescut și cât de mult te-ai schimbat ai reușit să fii cu totul și cu totul o altă Cristina decât ai fost în trecut. Ai reușit asta doar pentru că nu ai cedat impulsului de moment, acela de a te lasa condusă. Acum știi. Tu nu ești făcută să fii condusă. Ai o certitudine în plus în dulapul tău cu certitudini. Există demență plăcută și există demență nocivă. Dacă ești sinceră cu tine vei ajunge să te bucuri de cea plăcută.
Ești singurul om care te poate proteja. Și cu cât ești mai deschisă cu tine și cu ceea ce îți dorești, cu atât vei ști mai bine ce să faci. Important este să te întrebi înainte și să-ți răspunzi ție, nu celorlalți.
Vreau să citești această postare de câte ori ești confuză și să-ți aduci aminte de ziua asta de câte ori ai nevoie să faci ceea ce este corect. Sună ca un americănism, însa ai scris aici pentru că asta ai vrut tu să faci. Nimic altceva nu mai contează.
Ești bine și ești pe cale să te faci complet bine.
Te plac. Încă nu te iubesc, dar o voi face și pe asta :)

Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!

N-ai cum să-mi înțelegi poezia

N-ai cum să înțelegi de ce scriu...și poate nici măcar ce scriu. Dar e bine că-mi citești metaforele. N-ai cum să înțelegi că eu respir cuvinte și că sunt compusă din ele, oricât de mici sau mari ar fi.

N-ai cum să înțelegi de ce uneori dimineața sau seara îmi dau jos toate hainele, dau muzica la maximum și dansez până obosesc, râzând sau plângând. Și că nu-mi împart acest ritual.

N-ai cum să înțelegi când ies din mine și privesc în gol fără să am niciun gând, fără să clipesc, fără să te vad, fără să mă intereseze dacă ma vezi. Pentru că atunci sunt departe, în altă lume

N-ai cum să înțelegi de ce-mi plac fluturii...cum îi caut în tot și în toate, cum le ador aripile și visez să mă îmbrac cu ei, să mă colorez cu ei, să-i înghit și să-i simt în mine invadându-mă. Sau cât de mult vreau să-i simt...

N-ai cum să înțelegi de ce iubesc greierii și atunci când îi aud parcă toate celelalte zgomote dispar iar ei îmi vibrează în creier cu sunetul lor de împerechere. Pentru că de asta cântă. Își cheamă partenerii...

N-ai cum să înțelegi de ce ador caii. Le ador mirosul, le ador ochii, le ador pielea, le ador frumusețea, le ador sălbăticia și puterea, le divinizez eleganța, aș vrea să fiu cal și să alerg până mor.

N-ai cum să înțelegi de ce îmi place cerul aproape...și cât aș sta să-l privesc într-o noapte de vară, în tăcere, cu o respirație călduță în ceafă. Fără să fac amor. Pentru că vreau să privesc cerul.

N-ai cum să înțelegi că pentru mine tot înseamnă vreo 3 galaxii și nimic înseamnă un singur univers. Și dacă ai tot, n-ai avea timp în viața asta să te bucuri de el. Dar ar merita.

N-ai cum să înțelegi aproape nimic din ce spun sau din ce fac și asta mă bucură. Pentru că n-am timp să-ți explic. E poezia mea. 

Emotii...emoootiiiii!!!

Azi noapte am plâns. Am plâns până la sufocare, până la epuizare, până când am obosit și mi se împleticeau picioarele în drum spre pat.
După cum știți, sau nu, de o bună bucată de vreme n-am mai reușit să-mi exprim emoțiile. În niciun fel.
Extremistă cum sunt, ori simt tot, ori simt nimic. Și nimic a tot fost de mi-a ajuns, m-am săturat.

Concluzia la care am ajuns, alături de prietenele care mă resuscitează în momente de criză, a fost că am nevoie de niște timp singură, eu cu mine. Aparent nu mă plac. Eu pe mine. Credeam că sunt îndrăgostită de mine...dar aparent tot ce-am făcut a fost să încerc să mulțumesc pe oricine altcineva înafară de mine. Psihologia nu-și are rostul...așa cum spuneam, cred că pot scrie o carte.

Totuși, mi-au fost servite pe tavă exemple concludente despre cam cât de puțin timp am petrecut eu cu mine. Deloc. Mi-am ocupat fiecare minut făcând ceva și am luat fiecare decizie în funcție de părerea oamenilor din jurul meu. Dacă mă întrebam eu pe mine, oricât de hotărâtă aș fi fost în alte direcții, întotdeauna răspunsul era: "nu știu ce simt". Înafară de cele 3-4 ore de somn, în fiecare secundă a existat câte un om lângă mine. Sau, vorbind cu mine la telefon. Ceea ce nu e rău deloc, însă...poate Cristina să gândească singură ceva?

Evident că nu vă anunț acum despre cum mă retrag eu în pustietate și nici nu mă refugiez în vreo mănăstire. În continuare am ieșit zilnic cu câte cineva, până mă refac fizic și am voie la sală îmi ocup timpul cu tot felul de activități...sociale...
Doar ca am decis să-mi acord ceva mai mult timp mie. Să am timpul meu, cu gândurile mele și...toate emoțiile pe care încerc să mi le descopăr. Cred că din acest motiv n-am putut să investesc nicio emoție reală în altcineva. Saaaau, mai rău, să am impresia că am investit emoții, când, de fapt erau doar himere.
A fost o vreme când dăruisem tot devotamentul, atașamentul emoțional și orice vă mai trece vouă prin cap, cuiva. Apoi a venit vremea în care n-am avut cui să le ofer. Apoi am împietrit și n-am mai știut ce sau dacă pot să ofer.
De vreo două săptămâni încoace am un altfel de ritual. Stau la geamul meu, îmi beau cafeaua, citesc 4-5 pagini din cartea mea de suflet. Este emoțională și siropoasă, dar...asta simt ca am nevoie. Încerc pe cât posibil să nu mai consiliez pe nimeni și să nu-mi mai împărtășesc fiecare gând căutând soluțiile altora. Iar seara, oricât de distractiv ar fi să hălădui cu prietenii pe la terase, ajung acasă mai devreme și stau eu cu mine. Mi-am propus inclusiv să am o zi pe săptămână cu telefoanele închise.

Da, știu, veți spune că am luat-o razna și că mă ascund de lume. Nu e așa pentru că n-am cum să mă ascund de lume. Am prea mulți oameni cărora le pasă de mine și care m-ar lua de păr dacă mi-aș face rău.

Daaar...uite că rezultatele încep să apară. Demonii ies. Întrebările pe care am refuzat să mi le pun, gândurile pe care am refuzat să le am și emoțiile pe care am refuzat să le simt apar. Muzica pe care am refuzat să o ascult...îmi face pielea de găină și mă face să visez.

N-am cum să mă transform într-un personaj trist, pentru că am prea multă viață în mine. Și chiar nu mi-am propus vreun rezultat sau vreo țintă pe care să o ating. Pur și simplu vreau să mă cunosc înainte să mă împart. Știu doar că sunt în etapa în care nu mă mai interesează cum mă văd oamenii din jurul meu și nici nu vreau să le arăt o altă imagine decât ceea sunt acum. Bună, rea, urâtă, frumoasă, habar n-am. Îmi plac emoțiile mele...așa știrbe cum sunt.
Poate că asta-i lecția mea. Să devin mai întâi vulnerabilă în oglindă. Am fost mereu soldățel războinic. Lupta e acolo, luptătoarea încă nu s-a predat. Doar că și-a schimbat tactica :)

Despre timing

Undeva prin 2010...doi oameni între care exista o chimie incredibilă și-au lăsat orgoliile să vorbească între ele.
"Și, ești fericit?"
"Da, sunt! Tu?"
"Și eu sunt, totul e așa cum îmi doresc"
S-au întrecut în lăudăroșenii vreo câteva minute, care mai de care, iar apoi și-au spus la revedere fără să știe că erau amandoi niște mincinoși nefericiți.
Acela a fost momentul lor. Singurul. Și l-au ratat.

Se spune că niciodată nu e prea târziu așa cum se spune că pentru toate există timpul potrivit. Se mai spune și că uneori mai bine mai târziu decât niciodată. Și aș mai putea înșira vreo o mie de chestii despre momente potrivite, sincronizare perfectă sau toate la timpul lor. Până la urmă sunt niște metafore și fiecare se potrivește anumitor clipe.
Nu știu să vă spun despre timpul perfect dar știu sigur că n-avem timp de pierdut. Și vă vorbește omul care a trăit o bucată bună de vreme așteptând ceva ce nu se mai întâmpla sau punându-și dorințe atât de îndepărtate încât nu trăia nimic până nu ajungea la acel "atunci".
Hai să ne înțelegem, momentul perfect chiar nu cred că există. Noi facem să conteze acel moment prin ceea ce spunem, prin cum îl valorificăm, prin cum îl conștientizăm, etc.
Daar...chiar cred că oamenii pot trece unul pe lângă celălalt precum trenurile în gară. Și, dacă nu ești decis în ce direcție vrei să călătorești...ei bine, există întotdeauna auto-stop-ul. Doar că acolo...depinde și cine "te ia".
Nu sunt genul de om care să plângă prea mult după momentul ratat. Culmea. Dățile în care am conștientizat că mi-am ratat momentul m-au iritat cumva, însă întotdeauna am vrut (ca o consolare) să trec imediat la următorul moment, ca să nu-l ratez și pe acela. Mereu mi-am spus că "data viitoare am să știu ce am de făcut". Uneori am știut, alteori nu.
Ce am învățat totuși din toate aceste experiențe ale mele? Că timpul tău este cel mai valoros lucru pe care i-l oferi unui om. Că nu-i corect să irosești timpul nimanui dacă nu știi cum să-l folosești pe al tău. Că NU suntem în contratimp decât atunci când credem că avem timp de pierdut. Și că...lucrurile făcute pe ultima sută de metri aduc rezultate de aceeași valoare.

A trecut și vara asta. Habar n-am când. Dar a fost atât de plină de lucruri trăite încât simt c-a durat vreo 3 ani. Simt c-am valorificat bine timpul. Ceea ce îmi doresc în continuare. Nu știu exact ce se va întâmpla în "următorul sezon" dar știu că nu vreau să ratez niciun moment.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

Attraversiamo!

Eu cu mine

Mama îmi spunea azi dimineață la telefon că sunt puternică. O cred :) Dar, na, ce să zică și ea...e datoria ei să mă încurajeze de câte ori trebuie.
Friend îmi spunea că sunt ca o vijelie...gură spartă, zid înalt.
Eu mă bucur că sunt. Pur și simplu. Și că încă pot să vad partea pozitivă a lucrurilor. Un alt bun-bun prieten îmi spunea că e încântat că, în loc să devin o acritură meschină, în urma tuturor experiențelor prin care am trecut de-a lungul timpului, am devenit un om atât de pozitiv.
Ce să zic...am prieteni care știu cum să mă gâdile în orgoliu. Și asta e drept, dar chiar sunt înconjurată de oameni foarte foarte sinceri. Asta a fost condiția primordială. Și lecția mea din ultimul an. Să fiu supărător de sinceră.

Și, dacă tot vorbim despre sinceritate...iar e momentul confesiunilor în scris. Și mărturisesc că sunt tristă. Și că...am emoții. Că tot rămăsesem cu impresia că n-am suflet și/sau sentimente. Iaca am.
Și e ok să fii vulnerabil. Și e normal să nu fiu WonderWoman. Și uneori am voie să fiu patetică și siropoasă. Pentru că toți ceilalți sunt ironici și acizi. Și, atâta timp cât îmi impun ce să simt și ce să nu simt...se pare că nu-mi iese nimic.

Reguli, reguli, reguli. M-am săturat de reguli.

Sunt atât de bună la teorie...dar sunt catastrofă la practică :) Totuși, ce știu eu bine să fac, e să-mi revin. Din orice. Și să mă ridic. Și să fac mișto de mine și să aștept mâinele când sigur o să fie mai bine.
Cunosc toți pașii, toate etapele, cred că trebuie să mă apuc de o carte (asta mi-a venit acum, pe moment) despre cum să te scuturi de praf și să mergi mai departe. Dar, zău că nu mai dau sfaturi. N-are rost.
Ce mă bucură e că am reușit să dobândesc un calm ucigător și o răbdare de care sunt mândră. Știu, știu, știu că e ceva ce mă așteaptă.

Iar îmi vine în minte citatul guru-ului indonezian "Între rai și iad nu-i nicio diferență. Contează totuși care-i drumul până acolo". Așa că habar n-am dacă voi ajunge în rai sau în iad (metaforic vorbind, dragi oameni de știință) DAR vreau să fac drumul până acolo fain. Să-l simt în fiecare moment.
Nu știu să trăiesc altfel decât cu poezie. Și suflet. Ha! Da, știu ce-mi scrie pe mână, dar în aproximativ două luni veți avea o surpriză colorată.
Până atunci însăăă...hai să fie mâine. Hai să fie mai bine, că merit.

Să vă bântuie fluturii măăă!

Thassos, revelatii, raspunsuri si vacanta

(ganduri scrise in autocar)
E aproape 8 ceasul. Si nu credeam ca sunt capabila sa ma bucur in halul asta ca mai am putin si ajung acasa. Acasa fiind acolo unde e si Nemo, ca, daca ar fi langa mine acum, acasa ar fi oriunde as vedea cu ochii.
Incerc sa caut in mine niste bucurie. Aceea pe care o simteam atat de natural chiar si ieri dimineata la 09:31 cand deschideam ochii. Cand ieseam in balcon si priveam casutele grecesti cum zambesc sub soare. Cand ma lasam topita de raze si-mi sorbeam incet cafeaua cu muuult lapte. Cand lenea ma imbratisa exact cum visez eu sa fiu imbratisata: cald, dragastos, deloc invaziv. Natural.
Nu pentru ca a fost concediu, nu pentru ca a fost Grecia, nu pentru ca am zacut intr-un dolce far niente permanent. Ci pentru ca n-a trecut o zi fara o revelatie sau fara un raspuns. Si pentru ca am primit, sau mi-am gasit singura multe raspunsuri. Pe intelesul meu.
Cu 3 zile inainte sa plec am avut (din nou) un accident. De data asta cusatura, 5 copcii si o buca de protejat vreo 14 zile. Eram isterica. Pe 2 noiembrie am cazut in cada si si mi-am traumatizat muschiul intercostal, pe 2 iunie am cazut pe scari si mi-am intins ligamentele de la cot, iar pe 2 august am cazut in baie si m-am taiat nasol intr-o bucata de gresie. De ceee?!?!?
Si, dupa 5 ani, am revenit in Thassos.

(ganduri scrise acasa cu mintea odihnita)

De cum am pus piciorul pe insula am inceput sa am remuscari. Pentru ca ultima (si prima) data cand fusesem acolo...a fost cea mai frumoasa vacanta a mea. 10 zile... Iar acum eram in autocar si nu intelegeam de ce n-aud muzica greceasca umplandu-mi urechile. Fiecare loc pe care-l recunosteam imi alimenta niste melancolii carora incercam sa nu le permit sa ma invadeze.
Acelasi Thassos minunat, aceeasi greci cu zambet larg si pofticios, aceeasi turisti relaxati, aceleasi ape clare...dar eu...eu altcineva.
Am plecat din Bucuresti cu niste decizii triste, cu o incarcatura emotionala foarte puternica, epuizata si fizic si psihic, agitata si satula pana peste cap de problemele oamenilor din jurul meu. Ale mele fiind...in stand-by.
Mi-am dorit foarte tare sa ma pot rupe de tot si toate, sa reusesc sa-mi adun putin gandurile si neaparat sa ma relaxez, sa ma odihnesc, sa DORM!
Punctul culminant a fost dupa vreo 3 zile deja petrecute in Thassos cand, intr-o dimineata in timp ce-mi aranjam prosopul pe sezlong...am dat cu ochii de...cineva... mort si ingropat pentru mine. Impactul a fost atat de puternic incat am avut senzatia ca ma scufund in nisip, ca ma sufoc, m-a apucat tremuratul si panica. TOTUSI...un minut mai tarziu am realizat ca facusem o confuzie. Cam greu sa confunzi in halul acesta...asemanarea era uimitoare. Am petrecut o zi intreaga certandu-ma in minte pentru confuzie si pentru reactie. Nu intelegeam de ce mama naibii m-a zguduit in halul acela. Cu toate astea...pana cand am plecat de-acolo eram complet calma, fara niciun fel de remuscari. Acela a fost punctul pus peste melancoliile mele vis a vis de concediul din 2009. A fost DOAR un concediu frumos. A FOST!
In ultimele mele doua zile de Thassos am cunoscut doi oameni frumosi. Doi greci dementi, doi hipioti cu suflet tanar.
Nu vreau sa impart cu voi revelatiile mele din ultimele doua zile. Vreau sa le las sa ma bantuie, sa retraiesc iar si iar si iar senzatiile acelea incredibil de fericite, sa imi simt mintea pentru prima oara, dupa foarte mult timp, goala de tot ce doare si plina de tot ce inseamna ZEN. Cautam zen-ul si l-am primit.
Poate ca am fost vulnerabila emotional si usor de citit, insa...dupa doua seri minunate, cu gatit, cu ras, cu cantat si dansat sub un maslin batran de vreo 2000 de ani...am simtit cum poezia imi subjuga matematica si logica. Filozofia a neutralizat fizica. Emotiile au castigat teren. Si sufletul, cel de care m-am dezis si mi-am scrijelit asta in carne ca s-o vad zilnic, a cerut din nou metafore si bucurie.
Mi s-a rupt bratara de la picior. Bratara primita cadou, adusa din Thassos. S-a rupt in ultima seara in timp ce escaladam stancile sa vad un altar construit de grecul de care m-am indragostit. Da...m-am indragostit :) Nu la modul acela din filmele americane, pentru ca nu era cazul. M-am indragostit de vocea lui, de limba pe care o vorbeste, de atitudinea lui, de calmul si bunatatea lui, de nebunia lui...Mi-am construit himera de care aveam nevoie acolo, cat sa-mi dea putere sa alung himerele de aici.
Cum spuneam, eu si superstitiile mele legate de bratari care se rup singure - doar ca niciodata n-am reusit sa ating performanta asta, mereu le-am dat singurica jos - bratara mea de Thassos a ramas legata intr-un pin de pe muntele lui Stamati :) Cu tot cu o dorinta. Asa zice superstitia, n-am ce sa fac :)
Iar acum sunt aici. Drumul de intoarcere a fost infernal de obositor, cu atat mai mult cu cat m-a deranjat operatia... Am ajuns in Bucuresti atat de obosita incat aveam senzatia ca am consumat pe drum tot zen-ul gasit acolo. Am intrat in panica, am vrut (ca de obicei) sa ma ascund, sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai risipesc niciun dram din energia mea buna.
Pana am despachetat si-am gasit coronita din frunze de maslin. Sunt bine.

Eu, Cristina, stiu ce vreau.