Mă perpelesc

Arde pielea pe mine. Și la propriu…și la figurat.

Am fix aceeași privire și stare ca acum…12 ani. Țin minte senzația chit că am uitat o mie de alte chestii. Viața noastră e compusă din amintiri din astea ale momentelor importante și contemplari ale viitorului.

Cât din tine trăiește în prezent? (asta ca o paranteză, pentru ca azi o să-ți vorbesc despre altceva. Azi o să-ți mai spun o data povestea mea, fără metafore sau interpretări. De fapt cu metafore și cu interpretări…că așa sunt eu)

Acum 12 ani, tot cam pe vremea asta…mă sufocam efectiv. Era și cald, atât cât poate să fie în nordul țării. Dar voiam să FAC CEVA! Să fac o schimbare, să evadez, să mă eliberez, să mă revolt, să…orice poate ticlui creierașul unei puștoaice de opșpe ani ținută în lesă militărească de tac-so.

Și-am ajuns aici, în colțul opus de țară. Fără planuri, oameni, bani sau experiență. Aproape ca și acum. (dar să nu deschid fereastra aia pentru că mă arunc prin ea instantaneu).

Eșecul nu era o opțiune. Întorsul nici atât. Dacă nu mă crezi...trebuie să-ți fie frică de tata ca să mă înțelegi.

Cred că de atunci mi se trage treaba asta. Că nu renunț. La nimic. Până nu mă perpelesc și dau tot-tot-tot, despic, explic, etc, nu cedez. Nu e un compliment. E grav să fii mereu propriul tău judecător și să vrei perfecțiune. Care nu există apropo. E doar perfecțiunea ta. Asta iar e altă discuție.

Uite așa au trecut 12 ani. Cu bune, rele, multe, destule. Lecții, răni, amintiri, trăiri intense, explozii vulcanice, euforii, morți, renașteri, iubiri, sechele, frustrări...ai înțeles ideea... 12 ani cu de toate, ca la shaorma. Ca și ai tăi, n-am nicio secundă impresia că ai mei ar fi deosebiți, speciali, unici. Sunt ai mei și atât.

Iar azi sunt eu și atât.

Singura diferență dintre mine și puștoaica de atunci e... patosul. Eram mai curajoasă și aș fi mușcat din carne vie pentru cauzele mele. Astăzi m-am cizelat. Nu mușc, ci tai cu bisturiul. Înțelepciunea vine cu vârsta. Pierdem unele, câștigăm altele.

Mi-am pierdut încrederea infinită, am câștigat rațiunea. Nu mă interesează faima, nu pun preț pe complimente, nu mă impresionează teribilismul și aproape că văd prin oameni. Mă feresc să fac asta totuși. Îmi place să mă auto-sabotez și să las oamenii să-mi fie surprize plăcute sau neplăcute. Și...printre cele mai arzătoare dorințe legate de ei ar fi să...mă...contrazică. Nu-mi place când am dreptate.

Așa, ne întoarcem în prezent. Arde pielea pe mine...

Poveste cu maci și suflet

Cu șapte ani în urmă, tot în octombrie, mi-am scrijelit cu tuș pe spate povestea hibridului Nymphetamine. Simbolului i-am adăugat câțiva spini, ca un avertisment, că mai sunt și țepoasă.
De șapte ani încoace, n-a existat nicio zi în care să-mi regret tatuajul. Are o valoare sentimentală mare, e parte din mine, indiferent dacă timpul l-a decolorat și i-a modificat foarte puțin forma.

Că iubesc tatuajele nu mai e niciun secret. N-am avut și nici nu voi avea niciodată prejudecăți vis a vis de oamenii tatuați, îi voi privi intotdeauna cu admirație, indiferent ce au ales să-și deseneze pe corp. Există oameni pentru care tatuajul este foarte intim și personal, oameni care așteaptă mult până decid ce își doresc să păstreze scris în pielea lor pentru restul vieții.
Există pasionați, pus și simplu, care adoră începând de la senzația din timpul tatuatului și până la opera finală.
Există chiar și colecționari de tatuaje. Aceștia păstrează în pielea lor opera și energia artistului fără să fie legați în vreun fel emoțional de tatuaj.

Cei mai mulți totuși sunt oamenii pentru care tatuajul are o poveste, o însemnătate. Tatuajul unește și inmagazinează în corpul tău ceva de care fie nu vrei să te desparți vreodată (amintiri, senzații, motto-uri, avertismente), fie ceva cu care vrei să te mândrești chiar și o viață mai târziu.

Acum un an, mi-am scris pe mână că n-am suflet. De ce am făcut-o, ați citit probabil aici. Ca o ironie a sorții, dintre toți curioșii care încercau să-mi descifreze "I have no soul"-ul de pe mână, mai toți citeau "I love my soul". Oricum mi se pare oarecum invazivă întrebarea "ce înseamnă tatuajul tau?".
Câți privitori atâtea concluzii, câți oameni atâtea preferințe, deci e lesne de înțeles că n-ai cum să înțelegi ce înseamnă pentru MINE tatuajul meu și, mai mult, nici măcar nu trebuie să îți placă.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, oricât de mult aș aprecia eu oamenii tatuați, chiar nu aș înțelege doi oameni cu tatuaje identice. Aș înțelege dacă doi oameni și-ar face tatuaje care să se completeze reciproc, chestie de emoții și cuplu, dar sub nicio formă tatuajele identice sau copiate.

Am simțit nevoia să-mi acopăr tatuajul fără de suflet. Nu simt însă nevoia să justific de-ce-ul. Și, chiar dacă pare la mintea cocoșului, pentru cei ce mă cunosc cât de cât, nu pot decât să zâmbesc și să vă spun că nu. Chiar nu e atât de ușor de înțeles. Nici de-ce-ul mesajului inițial și nici de-ce-ul deciziei de a-l înlătura.

Macii în schimb, îmi plac. Mi-au plăcut de când eram copil. Macii fragili, macii catifelați, macii atât de vii și sălbatici și frumoși. Știu că în unele culturi floarea de mac simbolizează moartea, dar chiar nu are nicio legătură cu tatuajul meu. La fel cum în alte culturi simbolizează pacea, liniștea și dulcea otravă a opiului. Pentru mine însă macii sunt florile care-mi plac și care mă fascinează și cu care mi-aș umple casa dacă ar rezista mai mult de o zi.
De câte ori trebuie să-mi ies din minți și să scap de demoni îmi imaginez că sunt într-un câmp cu maci.
Așa că...mi i-am pus pe mână. Atât.

Craciun (partea a-XII-a)

Primul Craciun petrecut impreuna avea deja o semnificatie...hmm..daca-i spun divina o fi exagerat?
El isi dorea mai mult ca niciodata un Craciun cu mine. Stiam ca nu avusese alt Craciun plin de dragoste, ca fusese singur, sau insotit de cate cineva irelevant. Nu traise in familie, nu iubise, nu se bucurase asa cum numai in carti sau in filme se poate.

Dar...eu...ii puteam oferi toate acestea...
"Sa fie Craciun, sa fim noi, sa mirosim a noi"

Eram ca doi copii care asteptau cu nasurile lipite de geam prima zapada. Colindasem magazinele dupa cadouri, ii scriam lui Mos Craciun...rumegam dulciuri, cantam colinzi.
Eu ma umanizasem.

Deja il vedeam ca o prelungire a mea, ceva indispensabil...Lasasem putin din orgoliul feminin, eram mai dragastoasa, mai putin sexuala, mai mult calda, mai putin femeie, mai mult iubita.
Am facut o groaza de cumparaturi...cadouri si-am planificat un Craciun alaturi de familia mea.
A fost atat de natural, atat de cald, atat de in familie incat eram parca la al nu stiu catelea Craciun petrecut impreuna.
S-a integrat in familia mea. Eram amandoi copii nebuni care starneau rasetele celor din jur.
Pusi pe nebunii, ornam casa cu zapada artificiala, despachetam si impachetam cadouri, aranjam invers bradul de Craciun, furam bunatatile din frigider, pandeam pe la usi, cantam fals colinzile...
Excursii la partiile de schi, vin fiert, vizite pe la cei dragi...si noi excentrici, exotici, tinandu-ne de mana....

Am spus..."te iubesc".
Nu alesesem strategic sarbatoarea, doar ca n-am mai putut sa rabd o zi fara sa-l las liber.
Imi ardea buzele, imi pangarea pieptul.
Acel te iubesc a iesit atat de natural din mine, s-a asezat pe trupu-i, in timp ce stateam tolaniti pe covorul din sufrageria parintilor mei...luminati alternativ de beculetele bradului...de Craciun.
S-a ridicat, s-a uitat la mine si apoi m-a sarutat apasat, mi-a muscat buza pana la sange. [...]

"DA, te iubesc! Chiar te iubesc si-mi simt inima mai usoara, acum c-am spus-o"
"Si eu te iubesc frumoasa mea"
Nimic nu mai conta.
Pamantul putea sa se roteasca invers, moartea putea sa inlantuie intreaga umanitate...eu imi simteam fiecare bucata din trup si pentru prima oara in viata mea imi vizualizam sufletul, vedeam "noi-ul" cum exista COMPLET ca un intreg!

"Sunt numai si numai al tau!"
"Tot!" a completat.

Era perfect.
Definisem perfectiunea intaia oara. Perfectiunea eram noi, era Craciunul, era iubirea...
Si toti cei din jurul nostru ne priveau fascinati...
Craciunul a devenit un fel de juramant...al sentimentelor noastre...

Muta-te cu mine! (partea a-XI-a)

"Muta-te cu mine"
...asa mi-a spus.

Am ramas muta.
"Fie ca decizi si o faci acum, fie ca tragi de timp, rezultatul va fi acelasi"

I-am spus ca nu pot, ca mi-e frica, ca nu trebuie...Nu i-am dat nici o sansa. Nu credeam in el, in noi, in relatie, in nimic. Credeam in atractia sexuala dintre noi, poate.

Nici macar nu credeam ca ma iubeste, dar nici nu-mi permiteam sa cred prea multe atata timp cat ma hraneam cu fiecare secunda ca si cum timpul cu el ar fi fost un drog.

De fapt ce era palpabil?Faptul ca eram vesnic nesatui fizic? Faptul ca traiam intr-un univers rupt de realitate, ca eram zei, ca ne inchinam unul la celalalt?

M-am cuibarit in bratele lui, strans lipita de pieptul lui, inspirand insetata mirosul lui. Respiram incet, neregulat ca un om pe jumatate sufocat.

"Daca ma mut la tine...renunt la orice bucata de mine, imi pun sufletul in palmele tale si ai sa-l strivesti fara sa-ti dai seama macar..."
"Noi n-o sa existam niciodata altfel decat impreuna"
"De unde stii?"
"O simt!"
"Ce simti?"
"Simt...simt tot,stiu ce simt si trebuie sa ai incredere in mine"

N-aveam incredere in el. Fara nici un fel de justificare.
Nu il interesa ca nu cred in el, in noi, ca nu spun te iubesc.

"Te iubesc neconditionat!Nu incerc sa te conving de nimic!Te vei convinge singura."

Ma credeam defecta...
Eu, cea fara de suflet, care nu se poate deschide, nu poate sa ofere sentimente atat de nobile, n-aveam capacitatea umana de-a oferi ceva neconditionat....Ma manifestam animalic, fizic, fara sa am sentimente atat de inaltatoare precum ale lui...Asa credeam...Asa-mi spuneam...
"Te pui de-a curmezisul...nu lasi acest NOI sa se manifeste"

Eram acolo! Zi si noapte!Raspundeam la atingeri, la saruturi, eram langa el.
Si-mi cerea totusi ceva...care odata dat, n-aveam nicio garantie ca nu mi-ar fi frant sufletul....

Dar, aveam sau n-aveam suflet?

Obsesii fizice (partea a-X-a)

Latura "psihica" a cuplului nostru era una ostentativa, de trimis la psihiatru. Aveam propriul limbaj, ne maimutaream in continuu, eram singurii care ne intelegeam glumele si tot singurii care radeam la ele.
Umorul nostru comun devenise unul agresiv, ironic, acid. Eram de-a dreptul competitivi si ne intreceam in care se imbraca cel mai traznit, care face cele mai demente farse, care rade mai mult, care iese din orice tipar...Concursurile noastre nu aveau nicio limita...

Incetul cu incetul oamenii din jurul nostru au fost exclusi...Pur si simplu traiam intr-o alta lume, in care nimeni in afara de noi nu avea acces. Ni se spunea mereu ca "Sunteti in lumea voastra, aveti propria limba".
Ideile rasarite peste noapte ne incitau si am fi fost in stare sa punem in practica aproape orice pentru a revolutiona normalul. Desi nimic nu se incadra in limitele normalului de cand "Noi" luase nastere.
Aveam propriul ritual de "trezire" dimineata. Ne apropiam din ce in ce mai mult unul de celalalt cu ochii inchisi, ne "adulmecam" reciproc pentru ca "miroseam a nanitza" si imi mormaia somnoros in ureche "buna dimineata iubita mea"...
Acesta era ritualul fiecarei dimineti.
Ziua ne vedeam de cel putin doua ori, uneori ma "rapea" de la munca si sfarseam in cine stie ce oras, luam cina, apoi ne intorceam obositi...si adormeam.

A explora limitele sexualitatii noastre parea o calatorie nesfarsita...corpurile noastre dornice sa ne implineasca orice fantezie nastea mintea.

Noi ajunsesem sa credem ca functionam ca UNUL, devenisem maniaci.
[...]

Nu mai puteam concepe sa facem ceva separat, sa treaca fie si un moment nedevorat in doi ni se parea o adevarata catastrofa. Si eram constienti ca trebuie sa pastram interzis accesul oricui "in lumea noastra". Asta se intampla nu pentru ca am fi fost sociopati, ci pentru ca eram egoisti in a imparti timpul NOSTRU cu altcineva.
[...]

"Decretasem" impreuna ca suntem reciproc obsedati de intimitatea noastra.

Poate ca tot ceea ce traiam atunci noi, este de altfel in limitele normalului, intalnit in toate cuplurile. Nu puteam sa concepem ca exista alti oameni in afara de noi care simt si experimenteaza totul atat de mult, atat de profund, atat de des si cu o placere aproape diabolica.

TREBUIA sa fim unici! Si nu ne-am fi dat inapoi de la nimic pentru a ne intarii aceasta convingere.

Mos Nicolae (partea a-IX-a)

Tot mai des simteam nevoia acuta sa-i raspund acelui "te iubesc". N-o faceam.
Uneori adormeam cu capul pe umarul lui si ramaneam cu buzele intre deschise soptind acele cuvinte magice.
Deja somnul alaturi de el devenise un ritual. Nu puteam sa adorm decat daca ma lua in brate si-l auzeam spunand "noapte buna iubita mea".
Daca dormeam singura il visam, ma trezeam, il sunam, sau ma urcam in taxi indiferent de ora si porneam spre el, spre patul lui, acolo unde-mi era cald, unde mirosea a noi, unde dormeam ca o singura fiinta.

Incepuse cel mai frumos decembrie al nostru, luna cadourilor, a planurilor, a Craciunului si nu puteam sa nu fiu uimita de acest noi care prinsese contur.
Credeam in noi, deja teama disparea...se evapora cate putin, inlocuita fiind de o stare euforica generala.

Aveam micile noastre tabieturi...si nasteam altele noi zilnic. Ne intreceam in copilarisme si in nebunie. Ieseam noaptea la cumparaturi in supermarket imbracati de vara, tremuram de frig, dar ne cumparam inghetata si-o lingeam pofticios pentru a oripila clientii.
Ne jucam de v-ati-ascunselea printre rafturi numarand "rauri de mississipi" interminabile pana celalalt se ascundea printre pungi de orez si sticle de bere.
Ne imbracam unul in hainele celuilalt si ne pozam ca mai apoi sa ne deranjam prietenii din somn la ore tarzii cerandu-le pareri precise.
Dimineata cumparam cafeaua de la chioscul din fata blocului si o sorbeam impreuna cantand in blocajele din trafic...
In weekend-uri stateam in pat dezbracati contempland lumea noastra...

Totul devenise absolut rupt de lume si de realitate, o realitate numai si numai a noastra,egoista dar exagerat de pasionala.

M-a speriat insa putin o propunere a lui "muta-te cu mine"
Am discutat-o indelung...vreo doua zile intorcand-o pe toate partile, pana cand el a concluzionat:
"n-ai decat s-o amani, da, s-o amani, pentru ca de intamplat, se va intampla"

Eram amandoi emotionati ca vom petrece primul Craciun impreuna...

 

Inainte de asta a fost insa Mos Nicolae...
In stilul nostru caracteristic, ne-am facut cadou, unul celuilalt, impachetati in hartie igienica.
Eu m-am transformat intr-un sul gigant de hartie igienica, apoi el la fel si toata casa era imbracata in hartia galbena ce parea o panglica enorma, greu de rupt mai apoi pentru a "despacheta cadoul" si a "profita de jucarii".

Exista un noi. Noi-ul era hranit zilnic, se dezvolta ca un sugar, alimentandu-se cu energia si cu sufletele noastre.
Noi-ul vroia Craciun!


P.S. stiu ca am utilizat de prea multe ori "noi" , "nostru" dar am facut-o intentioat pentru a sublinia nebunia acestor cuvinte si exagerearea lor spre infinit...
nimic nu ni se parea prea mult, totul era inspre "mai vreau!"

Dependenta (partea a-VIII-a)

Eram intr-o continua lupta cu zilele si noptile. Aveam deja doua locuinte si incercam sa ma impart egal, insa, de cate ori locuiam la mine mai mult de o ora ne sunam innebuniti de dor si adormeam cu telefoanele in brate...
Ne trimiteam zeci de mesaje in timpul zilei desi nu stateam despartiti mai mult de cateva ore...
Cand nu vorbeam la telefon sau prim sms eram pe internet cu webcamul martor. Traiam ca si cum am avea o relatie la distanta...Exista o sete perpetua si o foame uriasa care, in loc sa se diminueze, navalea in noi ca un microb.
De cand imi spusese prima oara ca ma iubeste, ca si cum si-ar fi descatusat aceasta frustrare, nu se mai oprea in a o rosti. De fiecare data facea in mod intentionat o pauza dupa cuvintele magice asteptand ca eu sa-i continui fraza, ca si cum ASTA trebuia sa spun. Eu insa taceam. Nu puteam sa o spun.
Eram absorbita de el, de tot acest nou univers creat din placere si fericire, ornat cu cele mai intense momente de dragoste. Eram dependenta de minutele, orele, noptile noastre insa buzele mele ramaneau mute dupa auzul acelui "te iubesc" si incercam sa compensez cu cate un sarut apasat.

Ma fascina. Departe de a fi fost o persoana fascinata de fizic, il consideram perfect. Din varful degetelor de la picioare, mergand incet in sus, abdomenul lui, pieptul lui, gatul lui, fata lui, buzele pe care le priveam cu pofta, nasul, ochi, pleoapele, genele, parul, totul. Iubeam urechile lui, bratele lui emanau dragoste, degetele lui ce imi cautau atingerea. Fiecare centimetru al lui devenise un fel de templu in care eu eram o sclava a fizicului.
Acelasi lucru il facea si el, contemplandu-ma milimetru dupa milimetru, cu buzele, cu limba, cu degetele, cu privirea, divinizand ceea ce el numea "perfectiunea mea".

Dar, in clipele de singuratate incercam sa ma smulg din vraja lui si sa-i caut defecte, sa ne caut defecte, sa ma rup de ceea ce ameninta sa devina incontrolabil.

Intr-o seara am reusit pentru cateva ore sa ma rup din lumea noastra, sa ies cu fetele, sa incerc sa ma distrez. Am vrut sa ii testez atentia. Il simteam gelos pe timpul alocat mie si nu m-ar fi deranjat sa-si manifeste lipsa de mine, sa vina dupa mine in club si sa ma smulga din "timpul meu" intrigandu-ma superficial.
Nu a venit dupa mine. M-a lasat insa sa aleg eu, vroiam sa fiu langa el, sau nu, era alegerea mea.
M-am simtit foarte in masura sa ma rup de el atunci si l-am anuntat ca vraja se rupsese, ca nu vreau sa-l mai vad...fara explicatii, fara motive, ci pur si simplu.
Degajat, mi-a raspuns ca imi reprim dorinta de-a fi vie, ca am asteptat momentul prielnic unei fugi, ca el exista pentru mine dar ca "nu va incerca sa ma hraneasca cu forta".

Ceea ce era adevarat. "Evadasem" in club cu fetele doar ca sa-i dau "ocazia" sa vina sa ma "recupereze". Sa imi spuna ca nu poate sa respire fara mine. Cum indraznea sa imi spuna ca e alegerea MEA daca imi petrec seara cu el? De ce nu s-a impus in fata mea? De ce nu a luptat sa-mi schimbe "decizia"?
M-am dus acasa la mine hotarata sa nu-i mai dau niciun semn.

Am rabdat cateva ore de pauza si-am sarit apoi intr-un taxi. Mi-am folosit pentru
prima oara cheile de la casa lui, sperand ca-l gasesc consolat in bratele altei femei.
Dormea (atat de frumos), singur.
M-am dezbracat si m-am asezat in pat, langa el, adulmecand-ul, plin de somn...
Imi constientizam dependenta de el...
Doar cateva ore rupte de el ma facusera sa innebunesc...

Avem atat de multe contradictii in minte incat am ales sa alung (din nou) orice urma de ratiune. Preferam sa renunt de buna voie la orice forma de gandire. Nu vroiam sa mai fiu eu cea care despica firul in 40. Nu vroiam sa gandesc, sa analizez, sa calculez, sau sa judec.

Vroiam doar sa fiu dependenta de EL. Si el de mine.  

Ziua mea (partea a-VII-a)

A venit ziua mea de nastere... El a insistat sa prindem miezul noptii impreuna. Vroia sa-mi incep ziua alaturi de el. Nu puteam sa-l refuz.
Imi reincepusem oarecum programul de job, mai treceam si pe-acasa, dar intotdeauna aveam un rucsacel cu haine de schimb pentru "la el". Insista sa am un rand de cosmetice acasa la el insa mi se parea prematur sa-mi cameleonizez locul.
Aveam planuri pentru ziua mea insa le-am abandonat...Nimic n-ar fi reusit sa-mi starneasca interesul mai mult.
Am facut dragoste toata noaptea si dimineata mi-a intins un cadou bine impachetat si strans cu o panglica...
L-am desfacut...era o carte si un set de chei. Cheile de la casa lui. Dupa doua saptamani! "aici e casa ta!" Cartea se numea: "Tot ce stiu barbatii despre femei" si avea toate filele albe. "Poate ma inveti tu! cu dragoste...Eu" era scris pe o prima pagina alba.

M-a coplesit. As fi vrut sa-l invat in acel moment "despre femeia din mine", sa-l invat ce sunt, sa-l invat cine sunt, sa-l introduc in fiinta mea si sa-l las sa ma exploreze.
Cat despre chei...n-aveam de gand sa le folosesc. Dar simplul fapt ca mi le oferise ma facea sa simt ca am un nou camin. Ca pot sa rup o bucatica din mine si s-o las acolo cu el. Ceea ce isi dorea si el. Imi spunea de prea multe ori ca nu se mai poate trezi dimineata fara sa ma simta alaturi. Nu credeam. Nu vroiam sa cred.
Mi-am petrecut toata ziua in bratele lui...Pana si telefoanele de "la multi ani" imi pareau deranjante.
Am iesit la un restaurant, apoi ne-am dus pentru prima oara la mine acasa unde am gatit impreuna doar de dragul de-a exersa si acest lucru..."ca un cuplu"
Folosea in continuu cuvintele: dragoste, cuplu, fericire, frumoasa, a mea, noi, noi, noi, iubita mea, jumatatea mea. Uneori mi se parea ca exagereaza, dar eu tanjisem atata timp dupa o astfel de atentie incat ma simteam conectata la o perfuzie cu vorbele lui pe care le consideram suplimentul necesar existentei.
Seara, mi-a luat fata in maini si s-a uitat la mine atent apoi mi-a spus pentru prima oara "te iubesc". Mai bine n-o facea. Simteam teama din privirea lui.
M-am oprit, m-am ridicat din pat si i-am spus "nu trebuia sa spui asta"
"Dar asta simt"

Prima zi (partea a - IV - a)

(scriere veche)


Ne-am revazut. Dupa ceva vreme...
M-a sunat si m-a tinut la telefon pana a ajuns in fata casei mele.

Visam la sexul acela nebun amestecat cu franturi de tandrete... In plus, ma gandeam ca a trecut suficient de mult timp de la ultima noastra intalnire iar pericolul unei eventuale iubiri parea sa fi trecut.
Imi repetam in gand: "first time is an accident, second time is an relationship"

Cand am revazut omul, atat de frumos, m-a cuprins un sentiment de dor. Imi zambea si statea cu bratele intinse spre mine. Locul meu era in bratele lui?

Am stat imbratisati in ploaie minute in sir, eu cu nasul in gatul lui si cu stomacul invaluit de-o senzatie de bine...

M-a intrebat unde mergem si i-am spus ca nu am nici un program...

M-a intrebat razand "nici un program pentru restul zilei, sau pentru restul vietii?"
I-am raspuns ca ziua aceea ii apartine...

Am fugit departe de oras, undeva la munte, am vazut prima zapada, ne-am sarutat ca si cum ne-am fi intalnit prima oara, eu stangace, el nerabdator...

Cateva ore am fost prieteni buni care depanau amintiri si radeau de viata.

Pe drumul de intoarcere mi-am pus capul pe umarul lui incercand sa imi identific senzatia din stomac.

Imi era atat de teama de toate emotiile ce-mi arau prin piele...Dar nici nu ma puteam lipsi de ele.

Nici el nu intelegea cum de se simte atat de bine in prezenta mea...Cuvintele nu incetau sa existe, parca fiecare atom existent devenea un cuvant al nostru.

M-am intors in locul in care nu credeam ca o sa ma intorc vreodata: acasa la el.

Trecuse mult timp si totusi arata la fel, mirosea la fel, doar ca nu era atat de cald...iar noi purtam mult mai multe haine.
Acum nu-mi aduc aminte cum s-a intamplat totul dar imi aduc aminte ca la final mi-a spus : "Mi-a fost atat de dor de tine!"

Si mie imi fusese dor de el...prea dor...un dor sufocant pe care nu il constientizasem pana atunci.

M-a luat in brate si m-a rugat sa adorm cu capul pe pieptul lui. Nu puteam sa-l refuz. Dar...nici nu puteam sa dorm.

Lui ii era totusi teama sa inchida ochii. Nu voia sa dispar din nou.

Am adormit putin si apoi, cu ultima urma de luciditate, m-am ridicat din bratele lui si am incercat sa ma imbrac si sa plec.

Era somnoros, era deja dimineata, insa a deschis ochii si m-a privit:
"De data asta nu mai fugi" mi-a spus " Chiar daca va trebui sa te urmaresc peste tot"

Nu am plecat.
L-am luat cu mine...