Muta-te cu mine! (partea a-XI-a)

"Muta-te cu mine"
...asa mi-a spus.

Am ramas muta.
"Fie ca decizi si o faci acum, fie ca tragi de timp, rezultatul va fi acelasi"

I-am spus ca nu pot, ca mi-e frica, ca nu trebuie...Nu i-am dat nici o sansa. Nu credeam in el, in noi, in relatie, in nimic. Credeam in atractia sexuala dintre noi, poate.

Nici macar nu credeam ca ma iubeste, dar nici nu-mi permiteam sa cred prea multe atata timp cat ma hraneam cu fiecare secunda ca si cum timpul cu el ar fi fost un drog.

De fapt ce era palpabil?Faptul ca eram vesnic nesatui fizic? Faptul ca traiam intr-un univers rupt de realitate, ca eram zei, ca ne inchinam unul la celalalt?

M-am cuibarit in bratele lui, strans lipita de pieptul lui, inspirand insetata mirosul lui. Respiram incet, neregulat ca un om pe jumatate sufocat.

"Daca ma mut la tine...renunt la orice bucata de mine, imi pun sufletul in palmele tale si ai sa-l strivesti fara sa-ti dai seama macar..."
"Noi n-o sa existam niciodata altfel decat impreuna"
"De unde stii?"
"O simt!"
"Ce simti?"
"Simt...simt tot,stiu ce simt si trebuie sa ai incredere in mine"

N-aveam incredere in el. Fara nici un fel de justificare.
Nu il interesa ca nu cred in el, in noi, ca nu spun te iubesc.

"Te iubesc neconditionat!Nu incerc sa te conving de nimic!Te vei convinge singura."

Ma credeam defecta...
Eu, cea fara de suflet, care nu se poate deschide, nu poate sa ofere sentimente atat de nobile, n-aveam capacitatea umana de-a oferi ceva neconditionat....Ma manifestam animalic, fizic, fara sa am sentimente atat de inaltatoare precum ale lui...Asa credeam...Asa-mi spuneam...
"Te pui de-a curmezisul...nu lasi acest NOI sa se manifeste"

Eram acolo! Zi si noapte!Raspundeam la atingeri, la saruturi, eram langa el.
Si-mi cerea totusi ceva...care odata dat, n-aveam nicio garantie ca nu mi-ar fi frant sufletul....

Dar, aveam sau n-aveam suflet?

Obsesii fizice (partea a-X-a)

Latura "psihica" a cuplului nostru era una ostentativa, de trimis la psihiatru. Aveam propriul limbaj, ne maimutaream in continuu, eram singurii care ne intelegeam glumele si tot singurii care radeam la ele.
Umorul nostru comun devenise unul agresiv, ironic, acid. Eram de-a dreptul competitivi si ne intreceam in care se imbraca cel mai traznit, care face cele mai demente farse, care rade mai mult, care iese din orice tipar...Concursurile noastre nu aveau nicio limita...

Incetul cu incetul oamenii din jurul nostru au fost exclusi...Pur si simplu traiam intr-o alta lume, in care nimeni in afara de noi nu avea acces. Ni se spunea mereu ca "Sunteti in lumea voastra, aveti propria limba".
Ideile rasarite peste noapte ne incitau si am fi fost in stare sa punem in practica aproape orice pentru a revolutiona normalul. Desi nimic nu se incadra in limitele normalului de cand "Noi" luase nastere.
Aveam propriul ritual de "trezire" dimineata. Ne apropiam din ce in ce mai mult unul de celalalt cu ochii inchisi, ne "adulmecam" reciproc pentru ca "miroseam a nanitza" si imi mormaia somnoros in ureche "buna dimineata iubita mea"...
Acesta era ritualul fiecarei dimineti.
Ziua ne vedeam de cel putin doua ori, uneori ma "rapea" de la munca si sfarseam in cine stie ce oras, luam cina, apoi ne intorceam obositi...si adormeam.

A explora limitele sexualitatii noastre parea o calatorie nesfarsita...corpurile noastre dornice sa ne implineasca orice fantezie nastea mintea.

Noi ajunsesem sa credem ca functionam ca UNUL, devenisem maniaci.
[...]

Nu mai puteam concepe sa facem ceva separat, sa treaca fie si un moment nedevorat in doi ni se parea o adevarata catastrofa. Si eram constienti ca trebuie sa pastram interzis accesul oricui "in lumea noastra". Asta se intampla nu pentru ca am fi fost sociopati, ci pentru ca eram egoisti in a imparti timpul NOSTRU cu altcineva.
[...]

"Decretasem" impreuna ca suntem reciproc obsedati de intimitatea noastra.

Poate ca tot ceea ce traiam atunci noi, este de altfel in limitele normalului, intalnit in toate cuplurile. Nu puteam sa concepem ca exista alti oameni in afara de noi care simt si experimenteaza totul atat de mult, atat de profund, atat de des si cu o placere aproape diabolica.

TREBUIA sa fim unici! Si nu ne-am fi dat inapoi de la nimic pentru a ne intarii aceasta convingere.

Mos Nicolae (partea a-IX-a)

Tot mai des simteam nevoia acuta sa-i raspund acelui "te iubesc". N-o faceam.
Uneori adormeam cu capul pe umarul lui si ramaneam cu buzele intre deschise soptind acele cuvinte magice.
Deja somnul alaturi de el devenise un ritual. Nu puteam sa adorm decat daca ma lua in brate si-l auzeam spunand "noapte buna iubita mea".
Daca dormeam singura il visam, ma trezeam, il sunam, sau ma urcam in taxi indiferent de ora si porneam spre el, spre patul lui, acolo unde-mi era cald, unde mirosea a noi, unde dormeam ca o singura fiinta.

Incepuse cel mai frumos decembrie al nostru, luna cadourilor, a planurilor, a Craciunului si nu puteam sa nu fiu uimita de acest noi care prinsese contur.
Credeam in noi, deja teama disparea...se evapora cate putin, inlocuita fiind de o stare euforica generala.

Aveam micile noastre tabieturi...si nasteam altele noi zilnic. Ne intreceam in copilarisme si in nebunie. Ieseam noaptea la cumparaturi in supermarket imbracati de vara, tremuram de frig, dar ne cumparam inghetata si-o lingeam pofticios pentru a oripila clientii.
Ne jucam de v-ati-ascunselea printre rafturi numarand "rauri de mississipi" interminabile pana celalalt se ascundea printre pungi de orez si sticle de bere.
Ne imbracam unul in hainele celuilalt si ne pozam ca mai apoi sa ne deranjam prietenii din somn la ore tarzii cerandu-le pareri precise.
Dimineata cumparam cafeaua de la chioscul din fata blocului si o sorbeam impreuna cantand in blocajele din trafic...
In weekend-uri stateam in pat dezbracati contempland lumea noastra...

Totul devenise absolut rupt de lume si de realitate, o realitate numai si numai a noastra,egoista dar exagerat de pasionala.

M-a speriat insa putin o propunere a lui "muta-te cu mine"
Am discutat-o indelung...vreo doua zile intorcand-o pe toate partile, pana cand el a concluzionat:
"n-ai decat s-o amani, da, s-o amani, pentru ca de intamplat, se va intampla"

Eram amandoi emotionati ca vom petrece primul Craciun impreuna...

 

Inainte de asta a fost insa Mos Nicolae...
In stilul nostru caracteristic, ne-am facut cadou, unul celuilalt, impachetati in hartie igienica.
Eu m-am transformat intr-un sul gigant de hartie igienica, apoi el la fel si toata casa era imbracata in hartia galbena ce parea o panglica enorma, greu de rupt mai apoi pentru a "despacheta cadoul" si a "profita de jucarii".

Exista un noi. Noi-ul era hranit zilnic, se dezvolta ca un sugar, alimentandu-se cu energia si cu sufletele noastre.
Noi-ul vroia Craciun!


P.S. stiu ca am utilizat de prea multe ori "noi" , "nostru" dar am facut-o intentioat pentru a sublinia nebunia acestor cuvinte si exagerearea lor spre infinit...
nimic nu ni se parea prea mult, totul era inspre "mai vreau!"

Dependenta (partea a-VIII-a)

Eram intr-o continua lupta cu zilele si noptile. Aveam deja doua locuinte si incercam sa ma impart egal, insa, de cate ori locuiam la mine mai mult de o ora ne sunam innebuniti de dor si adormeam cu telefoanele in brate...
Ne trimiteam zeci de mesaje in timpul zilei desi nu stateam despartiti mai mult de cateva ore...
Cand nu vorbeam la telefon sau prim sms eram pe internet cu webcamul martor. Traiam ca si cum am avea o relatie la distanta...Exista o sete perpetua si o foame uriasa care, in loc sa se diminueze, navalea in noi ca un microb.
De cand imi spusese prima oara ca ma iubeste, ca si cum si-ar fi descatusat aceasta frustrare, nu se mai oprea in a o rosti. De fiecare data facea in mod intentionat o pauza dupa cuvintele magice asteptand ca eu sa-i continui fraza, ca si cum ASTA trebuia sa spun. Eu insa taceam. Nu puteam sa o spun.
Eram absorbita de el, de tot acest nou univers creat din placere si fericire, ornat cu cele mai intense momente de dragoste. Eram dependenta de minutele, orele, noptile noastre insa buzele mele ramaneau mute dupa auzul acelui "te iubesc" si incercam sa compensez cu cate un sarut apasat.

Ma fascina. Departe de a fi fost o persoana fascinata de fizic, il consideram perfect. Din varful degetelor de la picioare, mergand incet in sus, abdomenul lui, pieptul lui, gatul lui, fata lui, buzele pe care le priveam cu pofta, nasul, ochi, pleoapele, genele, parul, totul. Iubeam urechile lui, bratele lui emanau dragoste, degetele lui ce imi cautau atingerea. Fiecare centimetru al lui devenise un fel de templu in care eu eram o sclava a fizicului.
Acelasi lucru il facea si el, contemplandu-ma milimetru dupa milimetru, cu buzele, cu limba, cu degetele, cu privirea, divinizand ceea ce el numea "perfectiunea mea".

Dar, in clipele de singuratate incercam sa ma smulg din vraja lui si sa-i caut defecte, sa ne caut defecte, sa ma rup de ceea ce ameninta sa devina incontrolabil.

Intr-o seara am reusit pentru cateva ore sa ma rup din lumea noastra, sa ies cu fetele, sa incerc sa ma distrez. Am vrut sa ii testez atentia. Il simteam gelos pe timpul alocat mie si nu m-ar fi deranjat sa-si manifeste lipsa de mine, sa vina dupa mine in club si sa ma smulga din "timpul meu" intrigandu-ma superficial.
Nu a venit dupa mine. M-a lasat insa sa aleg eu, vroiam sa fiu langa el, sau nu, era alegerea mea.
M-am simtit foarte in masura sa ma rup de el atunci si l-am anuntat ca vraja se rupsese, ca nu vreau sa-l mai vad...fara explicatii, fara motive, ci pur si simplu.
Degajat, mi-a raspuns ca imi reprim dorinta de-a fi vie, ca am asteptat momentul prielnic unei fugi, ca el exista pentru mine dar ca "nu va incerca sa ma hraneasca cu forta".

Ceea ce era adevarat. "Evadasem" in club cu fetele doar ca sa-i dau "ocazia" sa vina sa ma "recupereze". Sa imi spuna ca nu poate sa respire fara mine. Cum indraznea sa imi spuna ca e alegerea MEA daca imi petrec seara cu el? De ce nu s-a impus in fata mea? De ce nu a luptat sa-mi schimbe "decizia"?
M-am dus acasa la mine hotarata sa nu-i mai dau niciun semn.

Am rabdat cateva ore de pauza si-am sarit apoi intr-un taxi. Mi-am folosit pentru
prima oara cheile de la casa lui, sperand ca-l gasesc consolat in bratele altei femei.
Dormea (atat de frumos), singur.
M-am dezbracat si m-am asezat in pat, langa el, adulmecand-ul, plin de somn...
Imi constientizam dependenta de el...
Doar cateva ore rupte de el ma facusera sa innebunesc...

Avem atat de multe contradictii in minte incat am ales sa alung (din nou) orice urma de ratiune. Preferam sa renunt de buna voie la orice forma de gandire. Nu vroiam sa mai fiu eu cea care despica firul in 40. Nu vroiam sa gandesc, sa analizez, sa calculez, sau sa judec.

Vroiam doar sa fiu dependenta de EL. Si el de mine.  

Ziua mea (partea a-VII-a)

A venit ziua mea de nastere... El a insistat sa prindem miezul noptii impreuna. Vroia sa-mi incep ziua alaturi de el. Nu puteam sa-l refuz.
Imi reincepusem oarecum programul de job, mai treceam si pe-acasa, dar intotdeauna aveam un rucsacel cu haine de schimb pentru "la el". Insista sa am un rand de cosmetice acasa la el insa mi se parea prematur sa-mi cameleonizez locul.
Aveam planuri pentru ziua mea insa le-am abandonat...Nimic n-ar fi reusit sa-mi starneasca interesul mai mult.
Am facut dragoste toata noaptea si dimineata mi-a intins un cadou bine impachetat si strans cu o panglica...
L-am desfacut...era o carte si un set de chei. Cheile de la casa lui. Dupa doua saptamani! "aici e casa ta!" Cartea se numea: "Tot ce stiu barbatii despre femei" si avea toate filele albe. "Poate ma inveti tu! cu dragoste...Eu" era scris pe o prima pagina alba.

M-a coplesit. As fi vrut sa-l invat in acel moment "despre femeia din mine", sa-l invat ce sunt, sa-l invat cine sunt, sa-l introduc in fiinta mea si sa-l las sa ma exploreze.
Cat despre chei...n-aveam de gand sa le folosesc. Dar simplul fapt ca mi le oferise ma facea sa simt ca am un nou camin. Ca pot sa rup o bucatica din mine si s-o las acolo cu el. Ceea ce isi dorea si el. Imi spunea de prea multe ori ca nu se mai poate trezi dimineata fara sa ma simta alaturi. Nu credeam. Nu vroiam sa cred.
Mi-am petrecut toata ziua in bratele lui...Pana si telefoanele de "la multi ani" imi pareau deranjante.
Am iesit la un restaurant, apoi ne-am dus pentru prima oara la mine acasa unde am gatit impreuna doar de dragul de-a exersa si acest lucru..."ca un cuplu"
Folosea in continuu cuvintele: dragoste, cuplu, fericire, frumoasa, a mea, noi, noi, noi, iubita mea, jumatatea mea. Uneori mi se parea ca exagereaza, dar eu tanjisem atata timp dupa o astfel de atentie incat ma simteam conectata la o perfuzie cu vorbele lui pe care le consideram suplimentul necesar existentei.
Seara, mi-a luat fata in maini si s-a uitat la mine atent apoi mi-a spus pentru prima oara "te iubesc". Mai bine n-o facea. Simteam teama din privirea lui.
M-am oprit, m-am ridicat din pat si i-am spus "nu trebuia sa spui asta"
"Dar asta simt"

Strigand la lume... (partea a- VI-a)

[...]
Alte cateva zile le-am petrecut cutreierand tara.
Nu aveam o tinta asa ca ne opream oriunde, in orice oras sau in afara oraselor, ramaneam locului cateva ore si plecam mai departe.
Detaliile nebuniei noastre insemnau alt oras, alt sarut, alte tipete de bucurie in mijlocul unei sosele necirculate.
Ne-am intalnit cu oameni prin tara, oameni care se uitau la noi mirati, vazandu-ne comunicand intr-un limbaj indescifrabil, undeva "in lumea noastra"... Faceam abstractie de orice si de oricine, eram doar noi si ne devoram fiecare suflare cu o sete nebuna.

Aceasta calatorie ne-am motivat-o ca fiind "o nebunie", de parca nu era suficienta nebunia noastra dupa o saptamana in care nu facusem nimic altceva decat sa ne drogam cu sentimente.

Gonind din loc in loc totul parea mai frumos pentru ca era remarcat si "dezbatut" in doi.
Copacii pareau vii desi erau galbeni, ceata parea o perdea a universului nostru, fiecare casa parea un camin ce ne astepta, muntii pareau adapostul sufletelor noastre, soseaua intinsa era un alt prilej de-a pluti pe muzica ca intr-o transa.

Noaptea opream cautand un loc "de dormit" (de obicei pe la prieteni, rude, amici, anuntati in ultimul moment) si povesteam celor ce ne gazduiau varianta noastra de fericire.
El parea euforic si repeta intruna ca si-a gasit sufletul pereche, eu zambeam si-l strangeam de mana.
"Ea este Victor, iubita mea" Victor era numele meu de cod. Eu, nascuta in noaptea aceea la munte, eu alta fiinta, eu renuntand la mine cea dinantea lui - eu Victor.
[...]
Eram intotdeauna mana in mana, sarutandu-ne, atingandu-ne, ca si cum am fi fortat toate ipotezele siropoase ale fiecarui inceput.

Adrenalina mea era zilnic alimentata de aceste dovezi accelerate de iubire. Imi era teama de ceea ce traiam, dar traiam atat de intens incat alungam teama cu o simpla privire a lui.
Vorbeam fara oprire, el conducea, eu povesteam, el radea, eu tipam, apoi brusc oprea masina si ramaneam minute in sir imbratisati sau ochi in ochi.

Cuvintele lui imi depaseau orice asteptare. Urla la mine ca sunt jumatatea lui perfecta. Eu taceam.
L-am lasat toate acele zile sa ma aiba, sa imi vorbeasca, sa ma savureze (dupa cum spunea) fara sa intreb sau sa afirm nimic. I-am spus doar ca eu nu stiu sa iubesc, si ca mi-e frica sa invat. 

M-a asigurat ca iubirea e cel mai frumos sentiment si ca nu am motive sa ma tem.
L-am simtit cum a intrat in mintea mea, s-a jucat putin cu gandurile mele si mi-a raspuns tuturor intrebarilor nerostite. De parca avusese discursul pregatit si memorat.

I-am spus ca inca nu cred in el, ca in iubire nu am crezut niciodata, dar ca sunt atat de coplesita de ceea ce simt fizic incat vreau sa-mi pierd ratiunea...
"ai sa dai jos acest zid...caramida dupa caramida" mi-a spus cu o seriozitate senina, ca si cum era ceva firesc de facut odata ce il am pe EL.

Ne-am intors...si a fost prima oara cand a acceptat sa ma "lase"...sa trec si pe la mine pe-acasa. Fara el adica.

Ma convertise...

Fericirea in 3 zile (partea a V-a)

Nu are cum sa tina mai mult de trei zile. Asta imi spuneam.

Am oprit orice alta activitate pana la cele mai de baza. Nu mai dormeam, nu mai mancam, nu mai mergeam la birou, nu mai treceam pe acasa, nu-mi mai schimbam hainele, preferand sa cumpar unele noi pentru fiecare seara petrecuta in casa lui.
[...]
Nici macar nu vorbeam, atingerile reprezentau totul, muzica ne intrase in timpane si o auzeam chiar si atunci cand nu canta. Ochii ne erau bolnavi de la lumina palida a lumarilor care ardeau tot timpul pe parchetul din camera... Fie ca era ziua, fie ca era noapte, izolasem totul pastrand un semi-intuneric, multe lumanari si muzica.
Eram beti unul de celalalt.

Dupa trei zile de nesomn deja nu mai stiam daca eu sunt el, sau el e eu...miroseam la fel, aveam acelasi gust, mainile mele erau in prelungirea mainilor lui, ochii mei aveau genele lui, vocea mea era setata in timpanul lui. Paharele goale erau insirate prin casa, se terminasera betisoarele parfumate, ceara topita a lumanarilor ni se lipea de talpile goale...
[...]
Am adormit intr-un final si visat ca-mi urasc viata, ca ma urasc pe mine, ca ma mint, ca nu am cum sa simt fizic atat de multa placere, ca nu sunt capabila de o asemenea perceptie extrasenzoriala din partea nimanui cu atat mai putin din partea lui.
Si totusi ... el imi citea gandurile, imi continua frazele, imi aprindea o tigara inainte sa apuc eu sa intind mana dupa ea, imi aducea un pahar de bautura exact cand incepea senzatia de sete in gatul meu [...]
La sfarsitul saptamanii ne-am trezit, plini de viata, am reusit sa ne hranim, cu altceva decat cu noi insine, am deschis fereastra, am privit cerul de toamna insorit, am respirat aerul de afara, aproape palizi de la atata intuneric dar deloc satui de ceea ce traiam.

Ne-am imbracat cu cate o pereche de jeansi rupti si cate un tricou larg, fara lenjerie intima, fara sosete, ne-am urcat in masina si-am plecat.
Nu stiam incotro, dar atata timp cat muzica ne asurzea si capul meu era lipit de umarul lui, n-ar fi contat daca ajungem la capatul pamantului.

Prima zi (partea a - IV - a)

(scriere veche)


Ne-am revazut. Dupa ceva vreme...
M-a sunat si m-a tinut la telefon pana a ajuns in fata casei mele.

Visam la sexul acela nebun amestecat cu franturi de tandrete... In plus, ma gandeam ca a trecut suficient de mult timp de la ultima noastra intalnire iar pericolul unei eventuale iubiri parea sa fi trecut.
Imi repetam in gand: "first time is an accident, second time is an relationship"

Cand am revazut omul, atat de frumos, m-a cuprins un sentiment de dor. Imi zambea si statea cu bratele intinse spre mine. Locul meu era in bratele lui?

Am stat imbratisati in ploaie minute in sir, eu cu nasul in gatul lui si cu stomacul invaluit de-o senzatie de bine...

M-a intrebat unde mergem si i-am spus ca nu am nici un program...

M-a intrebat razand "nici un program pentru restul zilei, sau pentru restul vietii?"
I-am raspuns ca ziua aceea ii apartine...

Am fugit departe de oras, undeva la munte, am vazut prima zapada, ne-am sarutat ca si cum ne-am fi intalnit prima oara, eu stangace, el nerabdator...

Cateva ore am fost prieteni buni care depanau amintiri si radeau de viata.

Pe drumul de intoarcere mi-am pus capul pe umarul lui incercand sa imi identific senzatia din stomac.

Imi era atat de teama de toate emotiile ce-mi arau prin piele...Dar nici nu ma puteam lipsi de ele.

Nici el nu intelegea cum de se simte atat de bine in prezenta mea...Cuvintele nu incetau sa existe, parca fiecare atom existent devenea un cuvant al nostru.

M-am intors in locul in care nu credeam ca o sa ma intorc vreodata: acasa la el.

Trecuse mult timp si totusi arata la fel, mirosea la fel, doar ca nu era atat de cald...iar noi purtam mult mai multe haine.
Acum nu-mi aduc aminte cum s-a intamplat totul dar imi aduc aminte ca la final mi-a spus : "Mi-a fost atat de dor de tine!"

Si mie imi fusese dor de el...prea dor...un dor sufocant pe care nu il constientizasem pana atunci.

M-a luat in brate si m-a rugat sa adorm cu capul pe pieptul lui. Nu puteam sa-l refuz. Dar...nici nu puteam sa dorm.

Lui ii era totusi teama sa inchida ochii. Nu voia sa dispar din nou.

Am adormit putin si apoi, cu ultima urma de luciditate, m-am ridicat din bratele lui si am incercat sa ma imbrac si sa plec.

Era somnoros, era deja dimineata, insa a deschis ochii si m-a privit:
"De data asta nu mai fugi" mi-a spus " Chiar daca va trebui sa te urmaresc peste tot"

Nu am plecat.
L-am luat cu mine...

Tortul meu

Trebuie să mă laud cu tortul pe care l-am primit aseară.
L-am visat de vreo câţiva ani încoace...

E delicios!

Totul inseamna nimic si ... atat

4 noiembrie

Una dintre prietenele mele imi spunea zilele trecute ca nu vrea ca iubitul ei sa foloseasca aceleasi cuvinte/diminutive/alinturi/declaratii, dedicate fostelor, si in relatia lor. Si, in incercarea ei de a face relatia lor cat mai originala si unica isi refuza chiar si dreptul de-a avea nemultumiri asemanatoare cu ale fostelor.
Nu putem fi ipocriti sa credem ca nu exista un stereotip al relatiilor. Am depasit perioada in care credem ca "de data asta va fi altfel". Nu.
Rostim acelasi "te iubesc" doar ca in fata altor oameni.
Iubim la fel. Doar ca iubim oameni diferiti.

Incercam cu disperare sa gasim...detalii care sa ne apartina incontestabil. Ne legam de cuvinte, ne dam nume de alint, ne facem declaratii originale si promisiuni vesnice. De ce? Pentru ca tanjim, fiecare dintre noi, dupa fericirea din carti. Ati ghicit, cea care nu exista.

Oamenii mint. Oamenii se lasa coplesiti de momente frumoase si fac promisiuni sacre care raman sa apartina doar momentului...nu si omului.

Si, la o adica, lucrurile se schimba. Declaratiile si momentele devin amintiri (frumoase sau urate, dupa caz) iar oamenii se pierd in multime.

Si ce daca ti-a spus si tie ca esti "fiinţa lui" iar peste cateva zile ai aflat ca a mai avut alte 5 "fiinţe"?
Si ce daca ti-a spus ca esti "cea mai frumoasa femeie din lume" ? Doar nu poti crede ca, la un moment dat, n-a vazut o alta ca fiind cea mai frumoasa?!
Si daca iti spune ca n-a mai simtit niciodata ce simte pentru tine, crede-l! Asta nu inseamna ca n-a mai simtit ceva asemanator, sau chiar mai puternic...

Si daca-ti spune ca vrea sa fii mama copiilor lui, ar fi bine sa nu incerci sa o faci imediat. Si nu incerca sa te convingi ca esti singura/unica femeie care ar putea sa-i daruiasca copii frumosi.

Nu te intrista. Cuvintele ne sunt limitate, oamenii insa nu. Poti sa intalnesti un om nou in fiecare zi. Bucura-te sa crezi cuvintele momentului, insa nu crede in vesnicia lor.
Traieste iubirea din ochii lui insa accepta ca intr-o zi (fie aceasta si 4 noiembrie) aceasta ar putea sa nu mai existe.

Nu pune pret pe declaratii. Pune pret pe oameni.

Zice americanul "things change" si "nothing lasts forever". Asta nu inseamna ca nu te poti bucura de prezent.

Am oameni

...care mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei.
Eu, Cristina, am astăzi mai mulţi prieteni ca oricând.
Şi aş vrea să subliniez PRIETENI. Am cunoştinţe, amici, colegi, o mulţime. Dar prieteni credeam că am foarte puţini. Pentru că...nu sunt un om sociabil. Pentru că am pretenţii mari de la prietenii mei. Pentru că odată dezamagită, nu mă mai întorci din drum.

Şi uite că aseară, de ziua mea, am fost înconjurată de prieteni. Mulţi! Îi tot număram şi mă gândeam....de unde naiba am eu atâţia oameni? Ceea ce trebuia să fie "a small birthday dinner" s-a transformat într-o "a crazy animal party" ... Adică...oameni buni, mi-am luat porţia de petreceri nebune în tinereţe (vorba aia...am o varstă) dar văd că sunt mai în vervă ca oricând.

Şi, ce mi s-a părut fascinant e că în orice direcţie mă uitam vedeam un om foarte-foarte-foarte drag! E o senzaţie ciudată pentru mine să am oameni alături şi să conştientizez în mod repetat că îi iubesc. Poate par stranii afirmaţiile mele, dar eu n-am fost un om obişnuit să traiască în gaşcă...

Am învăţat pe pielea mea că "oamenii dezamăgesc", că "nu te poţi baza pe nimeni", că "în cele mai importante momente eşti singur"... şi lista de argumente contra prietenilor ar putea continua...

Ei bine...de o vreme încoace oamenii mă vor. La început am fost panicată...acum îmi place de nu mai pot.
Ştiu că tot eu am scris cândva că, dacă arzi etape ale vieţii te vei întoarce să le traieşti pentru că nu se poate altfel. Dar nu credeam vreodată că voi mai avea energia necesară să..."golănesc" :))

Totuşi, dacă mă uit la viaţa mea din ultima lună...îmi dau seama nu numai ca AM o tonă de energie să orice, dar parcă nici nu mai concep să risipesc secunde.
Nu mă recunosc. Eu tipicara, eu obsesiv compulsiva, eu aia cu zeci de reguli, tabieturi şi fixisme...am devenit (hmmm cum să o spun...) flu-flu şi "let it be" .

Iar când vorbesc cu mine singură în oglindă şi nu-mi refuz absolut nimic, ba mai mult, mă încurajez în continuu să îmi împlinesc cele mai trăsnite dorinţe, îmi dau seama că tot ce a trebuit să fac ca să ajung aici a fost să....TRĂIESC. Simplu. Şi cu oameni. De fapt, nu cu oameni, cu prieteni.

Îmi permit deci să fiu arogantă. Îmi permit să fiu inaccesibilă. Dacă un număr considerabil de oameni mă iubesc într-atât de mult încât se dau peste cap să ţină o farmacie deschisă după miezul nopţii doar ca să îmi poată cumpăra mie lumânări pentru tort (de la farmacie, da ?!?!) înseamnă că MERIT!

MERIT!

Şi râd...

Când mă uit în oglindă, când ma înghesui la metrou, când se termină ora de antrenament la sală, când stau şi scriu pe blog. Râd.

Când mă apuc grăbită de gătit, meticulos, ordonat, metodologic...dar îmi dau seama că NU am dead-line, că pot să fac câtă dezordine vreau...şi îmi pun un pahar CU vin, râd şi...ascult muzică zen.

Când aştept la semafor şi mă trezesc brusc într-un grup de şcolari, fie ei şi la liceu, dar avem aceeaşi statură, ne îmbrăcăm după aceeaşi modă ... şi...wow...mă pierd între liceeni ? That feels GOOD!

Când mă trezesc dimineaţă şi ABIA AŞTEPT să ma duc la birou pentru că acolo e plin de oameni pe care eu îi iubesc. Acolo e cafeaua mea delicioasă.
Şi micul dejun...ieşit din comun. Azi dimineaţă am primit o bucată de pastramă crudă adusă de la Odorheiul Secuiesc şi o ciocolată de la Ploieşti. Aşa...pus şi simplu..." ţi-am adus să guşti Cristina!"

Există oameni, mulţi, frumoşi care ABIA AŞTEAPTĂ să te vadă... Oameni cu care..dintr-un motiv sau altul nu te-ai văzut de muuuult timp...şi care nu-şi doresc altceva decât să schimbe 3 vorbe cu tine. Dezinteresaţi!
Râd!

Octombrie al meu a trecut atât de repede. Şi te iubesc măi octombrie, căci la finele tău am venit pe lume. După ce-am chinuit-o pe mama 12 ore de travaliu.
Dar uite că e la final...imediat. Agitaţie, oameni, întâmplări, furie, nervi şi ...totuşi...multă...multă bucurie. Râd!
Pentru că NU sunt obişnuită ca eu să fiu eu. Să nu aparţin. Să fie bine că NU aparţin. Să n-am nicio altă treabă decât să râd şi să mă bucur că viaţa e chiar frumoasă. Fără rahaturi americanizate.

Am fost invitată într-un grup motivaţional pe Facebook. Din lipsă de timp nu am avut cum să particip. Totuşi, îi citesc. Şi unul dintre "to do-urile"  grupului era să găseşti 10 lucruri pentru care eşti recunoscător azi.

Sunt recunoscătoare pentru că :
nu trebuie să MINT că sunt fericită. Şi nici nu trebuie să mă prefac că sunt fericită
există soră-mea şi mama şi tata şi Claudiu şi sunt aşa cum sunt
îl am pe Nemo şi pentru că am reuşit să îl păstrez
am cei mai mişto colegi...oricât de mult îi chinui eu zilnic
am atât de mulţi prieteni de care nici nu ştiam
mi s-au împlinit TOATE dorinţele pe care mi le-am pus până acum
nu mi-am pierdut minţile şi am reuşit să învăţ din toate experienţele prin care am trecut
mă uit în oglindă şi îmi place ce văd
nu mă mai tem de nimic şi mi-am depăşit chiar şi cea mai mare fobie
ştiu să iubesc
există Depeche Mode

Sunt 11 lucruri menţionate mai sus, intenţionat am scris aşa... Poate mi-e lene mie să notez acum toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, cu siguranţă există încă pe atâtea şi unele chiar nu doresc să le anunţ publicului devorator de noutăţi. Nu contează. Motive să fim fericiţi există.
Important e să nu devenim de plastic. Important e ca în momentul în care ne uităm în oglindă să ... RÂDEM!

Râd pentru că ...puţin îmi pasă câţi ani împlinesc (deşi credeam că la vârsta aia se moare), râd pentru că pur şi simplu NU OBOSESC să fiu eu. Râd pentru că îmi este din ce în ce mai uşor să nu-mi amintesc nimic din trecut. Râd pentru că habar nu am ce îmi rezervă viitorul. Râd pentru că nu mă sperie nebunia în care păşesc zilnic. Râd pentru că mă vindec. De mine, de cine eram eu. Şi e bine.
Râd pentru că există destin. Râd pentru ca nimic nu e la întâmplare.

Râd pentru că RÂSUL meu e cel de la urmă. Cel ce râde mai bine.

Cel ce a plâns până acum.

Ironia unei ...nopti de toamna

Nu exista alta modalitate sa o spun decat foarte-foarte direct: la prima mea iesire cu fetele, de cand am devenit cu acte in regula single&fabulos, am mintit o seara intreaga ca...sunt...casatorita.

Niciodata n-am fost de acord cu iesitul "la agatat" in cluburi. Nu-s mironosita si am scapat de prejudecati acum multa vreme, insa, in afara unei aventuri de o noapte, nu vad rostul idilelor legate in cluburi.
Asa ca, de fiecare data cand am iesit in club cu fetele am fost chitita pe dans si distractie CU fetele. Si, de-a lungul timpului am devenit experta in metode care functioneaza la indepartarea domnilor prea...pofticioso-insistenti.
Fara sa ma dau rotunda, cunosc pe dinafara aproape toate tehnicile de "vanatoare" practicate. De la fixatul cu privirea o seara intreaga de tipul "esti cea mai fascinanta femeie din incapere"  pana la "ce coincidenta si eu sunt (aici completati voi)". Mai exista si specia masculului care pandeste pana cand prada devine inconstient de beata pentru a-si manifesta o opinie. Excludem aici femeile care traiesc pentru cocktailurile gratuite castigate in cluburi sau depresivele razbunatoare care sunt convinse ca POT SCHIMBA ceva la personalitatea ex-ului daca isi maresc palmaresul...sexual...

In concluzie: clubaraia autohtona (doar pe asta o cunosc) e o mare jungla. Suntem cu totii animale, iar in anumite circumstante devenim sclavii instinctelor de inmultire.

Mie-mi place sa dansez. Da, e flatant sa ai ochi atintiti asupra ta, insa...cam atat. Mai ales acum.
Acum am nevoie de prietene, de ras, de distractie, de dans epuizant de mult si multa rabdare cu mine. Si inca mai cred ca poti petrece o seara autentica "cu fetele" fara nicio influenta masculina.

Asa ca...mi-am muscat buzele, limba, unghiile si chiar am aprins o tigara la finalul unei nopti (reusite per total) in care am spus de prea multe ori "imi astept sotul"  sau "multumesc, dar sunt casatorita".
Ba chiar, la un moment dat, un vanator expert m-a intrebat cu tupeu : "Daca tot te dai maritata, unde ti-e verigheta? Si cati ani aveai cand te-ai maritat?12?"

Wow! Cu siguranta a devenit incredibil de sexy in ochii mei dupa aceasta...constatare. Not!

Nu este un articol trist. Nu ma simt descurajata si nici n-am sa renunt la iesirele cu fetele. Am insa o nelamurire: de ce ati crede domnilor ca o femeie maritata ar fi mai putin disponibila?

Data viitoare am sa mint ca sunt insarcinata :) De dragul privilor oripilate :)

Nu pot trece mai departe...

...daca nu am acest moment de sinceritate. Daca nu avortez gandurile toate si le duc in continuare in interiorul meu ca si cum ar fi forme de viata.
Dar...cum sa fac asta? Cum sa ucid un trecut deja mort, cum sa ma contrazic (din nou) si sa ma dezbrac de haine pentru a fi judecata, biciuita sau chiar pentru a provoca placere celor ce se hranesc cu suferinta altora?
Imi blestem profunzimea si imi blestem masochismul si imi blestem sufletul si imi blestem emotiile toate.
Nu stiu cum par eu vazuta din afara, de prieteni, de amici, de cunostinte, ce eman, cum arat sau ce transmit. Sincera sa fiu...in momentul de fata nici nu prea imi pasa pentru ca nimeni nu a trait in locul meu si prefer sa-mi tratez starile cu egoism.

Uite...chiar in acest moment m-am izbit (fara sa vreau) cu cotul de masa. Si m-a durut (si inca ma doare) de mi-au dat lacrimile instantaneu. Ma gandeam cum ar fi sa traiesti zilnic cu durerea aceea surda si intensa ce pare sa-ti paralizeze o parte a corpului si orice ai face nu-i poti tine piept.
Am inchis ochii si am incercat sa respir incet, sa stau linistita cateva secunde pentru ca STIAM (stiam, stiam stiam) ca va trece daca astept putin.
Eh, ok. Hai sa materializam asta la o scara mai mare.

Cunosti cauza, cunosti motivul, cunosti procesul, nu stii durata. Iar apoi, minunatia ta de creier/subconstient sau celelate personalitati  de care nu stiai (pentru ca nu v-a facut nimeni cunostinta) ies la iveala.

Mai intai te lupti cu insomnia. O scurta perioada pentru ca organismul cedeaza epuizarii psihice si fizice.

Dupa ce incepi sa dormi noaptea si sa zambesti ziua...afli cu stupoare ca ai devenit....somnambula.
Si ca faci chestii in somn... de care iti dai seama abia a doua zi dimineata.
Nu e bine. Incerci totul pentru a scapa de acest obicei. Pentru ca nu vrei sa ajungi sa-ti scape de sub control...mai mult decat a facut-o deja. Ceri pareri avizate...si ti se spune ca e Post Traumatic Stress Disorder. Nu-ti vine sa crezi. Zici ca sunt americanisme si incerci sa te ignori
.
Urmeaza partea cu motanul. Al tau, ala dragut, pe care il idolatrizezi de 8 ani. Brusc...nu-l mai suporti. Nu-l mai poti auzi, nu mai poti pune mana pe el, nu vrei sa-l vezi, nu mai interactionezi cu el. Si pisoiul intra in depresie. Dar parca nu-ti pasa. Ceva uman din tine iti spune ca nu e bine sa-l chinui, ca trebuie sa ai grija de el, sa-i oferi aceeasi atentie ca si pana acum. Dar in afara de a-i asigura hrana zilnica si a curata dupa el...pur si simplu nu mai faci nimic.

Cand crezi ca nimic nu s-ar mai putea intampla....ti se face pofta sa-ti aprinzi o tigara. Stii ca n-ai mai fumat de doi  ani, nu mai suporti fumul de tigara, urasti fumatul. DAR mori daca nu fumezi o tigara. Si o fumezi. Ce sa faci... Nu ti se face rau (asa cum te-ai fi asteptat) ci din contra...regasesti o senzatie a naibii de placuta. Te uiti in oglinda, iti dai doua palme si iti spui ca nu e posibil ca dupa 2 ani de nefumat si un an de mers ZILNIC la sala si mancat cel mai sanatos posibil...sa iti bagi mizeria aia in plamani.

Bomboana de pe coliva...ta na na... vine atunci cand incerci sa-i povestesti unei prietene despre casa ta, viata ta, ultimele intamplari...si...te trezesti din senin si cu o naturalete incredibila vorbind la ... PLURAL! "Si la noi este..." Stai putin, care noi? Ce noi? Iar acest "act ratat", cum ar spune psihologii, te socheaza intr-atat incat de acolo, de sus, din varful muntelui fericirii din ultima perioada...te arunca direct in fundul prapastiei.

Si...ca si cum ai fi inventat masina timpului...te regasesti in oglinda de acum cateva luni.

Cerc vicios?

Daaaar... zambesti. Te trezesti dimineata, inchizi ochii, respiri aerul de toamna si inveti sa-l adulmeci cu pofta. Iti mangai motanul, iti spui ca il iubesti neconditionat pentru ca el este singurul suflet nevinovat care ti-a fost credincios pana acum.
Iti pui zeci de biletele prin casa, in cazul in care te trezesti noaptea sa le vezi...sa le citesti. Pui alarma sa sune mai des, chiar si noaptea, te trezesti, iti dai cu Bepantene noul tatuaj, ai activitati care te scot din...somnul cel viclean.
Inlocuiesti tigarile cu...SI MAI MULTA sala, si mai multe alimente sanatoase si iti anunti toti prietenii ca ai facut un lucru rau ca sa te poata certa. Ai nevoie de certurile astea.

Acte ratate vor exista poate si in viitor. Te impaci cu asta. Stii bine  CINE ESTI si CAT POTI sa oferi. Nu merita pur si simplu sa aloci nici macar un gand acelei lumi superficiale care s-a prabusit in nefiinta.

Ai cazut Cristina ?Te ridici. Mergi mai departe. Tot un americanism spunea ca nu conteaza de cate ori cazi daca ai de fiecare data puterea sa te ridici.

O am.

Viaţă în tot şi în toate

Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi îngăduit ca eu să exist pe acest pământ fără un scop precis. Eu, grămada asta de carne, cu doar 163 de centimetri şi 49 de kilograme, cu ochii verzi, două tatuaje şi miliarde de sentimente, trăiri sau scântei ascunse în fiecare milimetru de piele, compunsă din celule vii.
Îl neg pe Dumnezeu de câte ori sunt nefericită, dar apoi când îmi dau seama că sunt compusă din emoţii mă uit spre cer şi încep să urlu : De ce Doamne ? Ce vrei Doamne să înţeleg ? Să simt ? Să transmit ?
Nu se poate ca un om să fie compus din atâtea trăiri şi sentimente şi senzaţii şi idei şi cuvinte doar...degeaba. Ar  fi prea uşor. Doamne dă să nu fiu profundă. Să nu filozofez. Doamne dă să mi se pară că sunt deşteaptă, să mi se pară că ştiu ceva despre viaţă, dar eu de fapt să fiu fadă şi să mă compun din nimic.
DOAMNE DĂ!
Că altfel îmi pierd minţile.
Dacă întradevăr simt şi văd şi miros şi cunosc şi ştiu şi aud...şi totul e real...Să mă leg de fiecare gest, de fiecare mişcare, de fiecare secundă, să văd dincolo de fiecare existenţă superficială ? E o pedeapsă.

Fericiţi cei săraci cu duhul. Şi dacă vi se pare că o dau în chestii religioase, vă rog sa apăsaţi butonul X din colţul din dreapta, sus.
E adevărat. Fericiţi sunt doar cei săraci cu duhul, care nu au aşteptări şi se mulţumesc cu puţin.
Cei ce au curajul să se avânte şi să caute mai mult decât o simplă existenţă...aceia sunt nebuni.

Cei ce n-au niciodată linişte...cei ce se încăpăţânează să existe cu o personalitate proprie şi unică, cei ce îşi permit să fie diferiţi, să rămână ALTFEL, să respire nebunie, să nu fie modeşti, să nu respecte regulile şi să nu accepte că "merge şi aşa" sunt condamnaţi să fie arşi pe rugul prejudecăţilor.

Eu...eu...văd viaţă în tot şi-n toate. Şi ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va avea o explicaţie, un sens, un scop şi un motiv. Dacă nu înteleg acum nu înseamnă că nu există, înseamnă doar că nu sunt pregătită.
Ar fi prea uşor să nu existe şi alte lecţii pe care să le invăţ. Ar fi prea simplu ca toată încăpăţânarea mea de până acum să fi fost doar un moft.
Paşii mei întortochiaţi din ultimii 10 ani să fi fost pur şi simplu un tango eşuat fără nicio semnificaţie ?

Nu cred.
Viaţa e mult prea frumoasă ca noi să existăm degeaba. Fiecare moment tânjeşte după profunzime. Ar fi absurd să nu umplem clipele cu amintiri, să ne abţinem zâmbetele, emoţiile, cuvintele. Suntem capabili să dăm viaţă.
Cum să n-o facem???

I take no shit

Sau, cum ar spune românul : "nu-s dusă la biserică".

Vă tot scriam eu acum ceva vreme că, indiferent cât muncim la noi, evoluăm, studiem, ne cizelăm, ne acceptăm şi aşa mai departe, cu toţii avem o adevărată natură, un sine distinct şi o esenţă care...rămâne aceeaşi. Adică: (puteţi să mă contraziceţi cât poftiţi) oamenii nu se schimbă.

Aşadar, orice aş face, rămân o scorpie. Pot să fiu o scorpie simpatică, care şi-a acceptat adevărata natură şi învaţă să-şi folosească inteligent veninul din dotare saaaau...pot să mă prefac la infinit că sunt altcineva şi niciodată să nu-mi iasă.

Nu pot fi silită, educată, dresată, controlată, manipulată de către nimeni, înafară de mine. Şi da, am nevoie să fiu ţinută sub control însă, din păcate nimeni nu va reuşi vreodată acest lucru fără să vreau eu mai întâi.

Încearcă să mă forţezi să...ceva, orice...şi am să devin bestia cu şapte capete din poveştile copilăriei tale.
Nu sunt o femeie draguţă şi docilă iar asta, de-a lungul timpului mi-a adus multe relaţii eşuate.
Totuşi, am preferat să sufăr, să mă frâng într-o mie de bucăţi, să îmi văd sufletul târât prin noroi decât să fiu ceva ce ştiam că nu pot să mimez pe termen lung.

Nu am acceptat şi nu voi accepta însă niciodată lipsa de corectitudine. Nu mă aştept să-mi deschizi uşile, să duci tu gunoiul, şi nu mi-e jenă să-ţi cumpăr bere dacă îţi e lene să te ridici de pe canapea la 1 noaptea. Dar, te rog frumos nu mă confunda cu o mironosiţă ce se încadrează în standardele feminine din revistele glossy.
Pe cât de mică, firavă şi inofensivă (sau uneori chiar naivă) îţi par, îmi pot dubla doza de venin instantaneu şi-ţi fac viaţa un iad pe lângă care filmele horror îţi par comedii romantice.

Da, ştiu, am numai de pierdut cu atitudinea asta...N-am să găsesc bărbatul care să ma suporte, trebuie să mă schimb, bla-bla-bla.
Crede-mă....am auzit toate poveştile astea şi sunt foarte capabilă să recunosc că NU consider cele mai sus menţionate ca fiind calităţi. Nu sunt mândră de personalitatea mea însă nici nu mă reneg.

Sunt EU! Şi voi continua să fiu eu. Cu tine, fără tine, viaţa mi-a demonstrat că ştiu să "cad" mereu în picioare.
Şi uite aşa am prins curaj. Şi încredere. Şi tupeu.

Judecă-mă !
Oricum nu-mi pasă :)

Uneori

Uneori...aparţii. Pur şi simplu. Total. Fără efort, fără să cugeţi prea mult, ţi se pare atât de firesc...încât nu ştii cum de n-ai aparţinut până atunci.
Te dăruieşti cu totul, cu o uşurinţă dezolantă, te transformi într-o singură persoană, o singură minte, un singur suflet, un singur organism, lăsând la o parte poezia sau romantismul, atunci cand eşti un TOT -  funcţionezi parcă mai bine.
Faci abstracţie de 2-ul pe care-l vede toată lumea pentru că ţie deja ţi se pare atât de firesc universul vostru încât e ca o prelungire a ta.
Ştii ce gândeşte...când îi este foame, la ce oră face pipi dimineaţa, ce va scoate prima oară din frigider şi ştii prea bine ce are să greşească, când nu te ascultă sau când are nevoie să taci.

Monotonia asta fascinantă se întâmplă uneori fără eforturi şi cu o naturaleţe uimitoare...de parcă cineva ar fi oprit timpul in loc şi v-ar fi inversat creierele.
Oricum eşti acoperit de celulele celuilat (fizic vorbind), ii cunoşti gustul salivei, nici mirosul transpiraţiei nu te şochează sau alte rutini...umane şi fireşti...până la urmă.

Dacă vreţi să vorbesc în metafore aş spune că uneori doi oameni se contopesc...devin o singură fiinţă. Cu bune, cu rele, nu suntem întotdeauna mulţumiţi de imaginea noastră din oglindă. E şi normal. Dacă am fi mulţumiţi n-am mai avea nevoie de evoluţie...Iar fără evoluţie am fi nişte pioni simpatici. Şi atât.

Revenind la aceşti doi oameni care aparţin unul altuia total şi necondiţionat...ba chiar cu o anumită recunoştinţă. Eşti tot timpul conştient că oricât de ameţit ai fi, celălalt te are în grijă, că poate tu uiţi să exişti, însă prelungirea minţii tale, cealaltă pereche de mâini şi de picioare din dotare te vor purta cumva, în siguranţă, spre cărări mai bune.

Aş spune că nu se poate întâmpla oricui dar asta ar presupune că eu cunosc pe toată lumea :) Aş spune că nu e musai vorba de iubirea din filme dar parcă şi sentimentele ajută. Aş spune că ţi se întâmplă o dată în viaţă însă ar însemna că sunt trecută şi pe patul de moarte.

Nu voiam să vă vorbesc despre CINE şi CÂND ci despre CUM şi (sau) CÂT.

Dacă ţie, omule, îţi este uşor să aparţii...te rog să o faci. Fă-o bine! Fă-o pentru tot restul vieţii tale.

Dar CE înseamnă "pentru tot restul vieţii tale/voastre" ? Există ?

Există ?

Eu zic că nu.

Ganduri cu de toate

M-am rasucit in plapuma...Jumatate din mine era inca in vis si celalta jumatate era constienta ca am 3 rinichi si o vezica plina... Nemo miauna insistent. Ah ce ma enerveaza cand e asa hamesit! Imi vine sa-l ucid! Sau sa-i dau o tona de mancare...sa-l las sa se sinucida!

Cu ochii inchisi m-am dat jos din pat si mi-am spus ca nici nu trebuie sa ma trezesc. Fac pipi, ii pun niste mancare matului si in cateva secunde ma strecor inapoi sub pilota mea iubita cu nivel de caldura 7.

In doar cateva secunde eram din nou in asternuturi. Mmmmmmm...si nimic n-o sa ne desparta!

Iar vecinul de deasupra...telepatic cum e el...a inceput sa-mi "cante" la bormasina. 

"Zen iubita mea! Iti faci o cafea fierbinte cu muuuulta scortisoara si o bei in pat..."

Cafea fierbinte, scortisoara...si...bormasina vecinului.

Afara...ploua. Prima zi cu adevarat urata. Toamna.

Hai la sala. Hai!

[...]

Priveam pe geam la cerul gri, la frunzele galbene abuzate de vant si la pustiul de afara si ... nimic. Niciun sentiment negativ. Nu depresie, nu astenie, nu tristete, nu...nimic.

Am aprins un betisor parfumat cu aroma de lavanda, mi-am facut un ceai de..lavanda...(cu scortisoara bineinteles) si am ascultat linistea. 

Apoi m-am mutat intr-o cada cu spuma si am schimbat ceaiul pe un pahar de vin si linistea pe o carte de-a lui Henry Miller.

E primul weekend dupa mult timp, pe care-l petrec eu cu mine si ... atat. Aveam nevoie de mine. Ma tot caut de ceva vreme...Inca nu m-am (re)gasit asa cum as fi vrut. Inca am nevoie din cand in cand sa ma uit la mine in oglinda si sa ma cert, sa ma iert sau sa ma iubesc.

Sunt iubita mea. Ma iubesc. Ma alint, ma prostesc, ma mint ca maine am voie clatite cu ciocolata si banane... Sunt eu cu mine si e BINE.

Am o tona de ganduri nespuse si nescrise dar nu tanjesc sa le impart cu voi. Toate la timpul lor.

Inca ma bucur ca e azi. Recunosc: am emotii. Urmeaza o saptamana grea pentru mine. 

Eram la farmacie, imi cumparam Vitamina C cu propolis si am intrebat farmacista cum as putea sa-mi fac si eu un card.

"Vi-l fac eu acum pe loc, trebuie doar sa-mi spuneti numele dumneavoastra si..."

"Pai...da...dar in curand am sa-mi schimb numele si...n-are rost sa ma incurc cu vechiul nume"

"Ah..va schimbati numele...Felicitari!"

"Da...multumesc...doar ca schimbarea e in alt sens..."

"Vai...imi pare rau!"

"Nu, era mai bine cand m-ati felicitat. Ramaneti in zona aia"

(zambet confuz)

O saptamana usoara si voua. Sa ne citim cu bine :)

Adevăr sau provocare?

M-am îndrăgostit de tine exact în primul moment în care te-am văzut. Îndrăgostit, da. Cu fluturi în stomac, ca o fetiţă tâmpită care se bâlbâie şi devine proastă de câte ori îţi vorbeşte.
Asta acum destul de mult timp...Când NU aveam voie să simt fluturi. Nu era corect. Nu trebuia.
În plus...proveneam din lumi oarecum diferite care se intersectau ocazional. Dar lumea ta n-ar fi putut să devină niciodată lumea mea şi nici lumea mea nu te-ar fi putut convinge să exişti în ea.
Îmi era ciudă că deveneam o adolescentă fâstâcită de câte ori interacţionam cu tine. Am încercat să te evit. Cu succes.
Evident că mi-ai bântuit minţile...din când în când. Uneori îmi dădeam voie să cad în capcana unei fantezii.
Ţi-am scris de câteva ori...Am scris, am şters, am visat, am uitat.
Mi-am zis că nu e decât o idilă din mintea unei femei ce ducea o viaţă monotonă şi avea nevoie de fluturi în stomac.
De câte ori te reîntâlneam...o luam de la capăt. Cu bâlbâit, cu ciudă, cu privit ochi în ochi pentru câteva secunde...
Cred că ştiai. Dar îţi plăcea să te prefaci că nu ştii. Mi se întâmplă şi mie să mă trezesc admirată şi să mă prefac naivă. E un joc... În plus...eşti un bărbat frumos. Bărbaţii frumoşi ştiu că sunt frumoşi. Şi se folosesc de asta de câte ori au ocazia. E normal. Cum să nu-ţi foloseşti această calitate ?
Aş fi putut să îţi spun de vreo două ori. Am avut ocazia, îmi planificasem un semi-discurs. Dar am renunţat. Era stupid. Să îţi spun ce? Că te vreau într-un mod ciudat în care aş vrea să-mi aparţii dar să nu te am. Că te plac dar nu te iubesc. Sunt îndrăgostită de tine ca o şcolăriţă şi...poate, dacă ai răbdare am să-mi înghit emoţiile, am să-ţi arăt cât de femeie sunt eu?
Nu. Am luat decizia să te fac idila minţii mele. Amantul pe care n-am să-l decopăr niciodată. Aveai în tine tot: bărbatul seducător, bărbatul atent, bărbatul matur, răbdător, viclean, amuzant, talentat. Însă mai aveai ceva ce plutea vizibil în aer: libertatea. Bărbatul liber. Care nu aparţine că nu vrea să aparţină.
Era limpede.

Şi...între timp s-a întâmplat...viaţa. Viaţa mea din ultima perioadă. Cu schimbări, cu nebunie, cu decizii, cu hotărâri. Cu mine în proces de redefinire...de reinventare, de re-re-re. Cu mine femeie liberă ca pasărea cerului. Cu mine...femeie căreia îi place libertatea atât de mult încât NU mai vrea să primească pe nimeni în viaţa ei. Cu decizia mea de a petrece puţin timp eu cu mine fără să mă tot dedic altcuiva...
În fine...alte gânduri, alte articole (le găseşti în scrieri trecute).
Apoi...te-am revăzut.
Acelaşi şcenariu, aceeaşi poveste: ochi în ochi, făstâceală, bâlbe, fluturi. Acelaşi joc? Aceeaşi eu, acelaşi tu?

Nu, multumesc.


Eşti în avantaj acum pentru că ştii. Ştiu că ştii.
Depinde ce-ai să faci.


(1,2 1,2, 1,2)

Eu şi cuvintele mele

Am doar cuvinte, atât. Zeci de cuvinte, desprinse din suflet, aparent reciclabile. Aparent.
Dăruiesc cuvinte, dăruiesc gânduri şi sentimente ascunse sub scrieri, sperând că poate, într-o zi, cineva va ştii să citească printre rânduri.
Şi dacă te întrebi dacă scriu despre tine...răspunsul meu este da. Dacă te regăseşti în cuvintele mele, dacă simţi ceva atunci când le citeşti înseamnă că ai înţeles. Dacă în urma cuvintelor mele ai zâmbit sau ai iubit sau chiar m-ai urât, înseamnă că ştii să simţi, că poţi exista dincolo de zidul superficial de zi cu zi.
Aş vrea să-ţi vărs cuvinte întregi în cascade. Uneori fără noimă, alteori aşezate frumos în strofe, alteori doar să îţi spun : acum dorm, acum respir, acum plâng, acum urăsc, acum...simt.
Aş vrea să ţip uneori la tine, să nu-mi fie teamă c-ai să ma judeci.

Nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să mă comport, nu ştiu să simt, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să iubesc, nu ştiu să mă las iubită, nu ştiu să am încredere, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să zâmbesc, nu ştiu să fiu calmă, nu ştiu să mă las găsită, dar ştiu să scriu.

Şi scriu despre toate, îmi eliberez mintea de cuvinte, le abandonez aici pe blog doar ca să nu le mai port cu mine.
Uneori cuvintele dor. Cele nespuse mai ales. Dor mai rău ca oricând. Şi mai rău decât cele nespuse dor cuvintele uitate... şi cuvintele luate înapoi - renegate.
Eu nu-ţi voi lua niciodată cuvintele înapoi. Am să ţi le dăruiesc iar ele vor rămâne acolo, lipite de momentul acela, sacre. Ce ţi-am spus atunci, bun sau rău este adevărul ACELUI moment.

Şi pentru că sunt compusă din cuvinte, tot ele mă şi descompun. Răstigneşte-mă, dar nu-mi lua cuvintele.
Primeşte-le atunci cănd ţi le dăruiesc şi nu le răstălmăci. Ia-le ca adevăruri ale momentului.

Şi dacă m-ai înţeles...scrie-mi. Cuvinte.