Iubire

M-apuca cateodata un dor...un dor din acela coplesitor, inuman, dureros, istovitor. Am mai spus-o de o mie de ori si-o s-o mai spun de cate ori voi putea: draga si mult-iubita mea bunica, plecata dintre noi in 2004...
Inchid ochii si vad atat de viu totul, REvad si REsimt fiecare detaliu atat de in amanunt incat nu mai vreau sa deschid ochii niciodata si nu gasesc nici un motiv pentru care as putea sa ies din transa...
Iar daca as stii ca o gasesc, la capatul pamantului, in orice colt de lume, sau de univers, as lua-o la picior in secunda imediat urmatoare si nici o distanta nu mi-ar parea imposibila...

Imi tot caut cuvintele potrivite sa descriu ce SIMT in momentele in care mi-o amintesc... Pot spune doar ca abia atunci pozitionez sufletul ca fiind in piept... Pentru ca mi se umple pieptul de "fara cuvinte" si pot ramane vesnic asa...cu pleoapele tresarind, cu respiratia sacadata, intr-un sentiment atat de puternic si contrar: iubire-durere. Ma doare CAT iubesc si CUM iubesc!
Iar daca exista vreo explicatie mai presus si mai puternica decat durerea atunci e: imi pare rau ca n-am stiu sa-i spun si sa-i arat ce simt!

Nu doar ca m-a invatat sa simt ci EA este, a fost si va fi pentru mine sinonimul iubirii. Si sinonimul sufletului si sinonimul frumusetii si al puterii si al credintei.
Da, e corect: bunica inseamna iubire, suflet, frumusete, putere si credinta! Si tot altceva ce-i bun.
Sunt foarte rare momentele in care POT sa vorbesc despre ea, aproape niciodata nu pot sa vorbesc cu altcineva despre ea, prefer sa scriu...pentru ca nu vreau sa pierd nici macar un gand din cele ce-i apartin. Este o incarcatura emotionala pe care o traiesc din timp in timp cu atata putere incat ma uimesc pe mine. Dar ii dedic toate aceste momente ca un fel de jertfa. Prea putin!

Nu plang des pentru ca ea m-a invat ca lacrimile ii ard si-i dor pe cei plecati dintre noi. Apoi, n-am putut sa plang pentru ca nu i-am acceptat niciodata plecarea. Nu complet.

Vroiam initial sa scriu despre cum m-a invatat bunica despre dragostea fata de familie, in special fata de sot si cum a fost exemplul cel mai elocvent pentru cum/cat sa-ti iubesti barbatul. Sa va spun despre cum si cat si-a iubit jumatatea cu o putere si o constanta care ma uimeste si pe care o consider martira. Cum am invatat eu ca jumatatea perfecta se intalneste o data in viata si este pentru totdeauna. Chiar si dincolo de moarte.
Dar o sa va povestesc altadata despre toate acestea.

Acum va "recit" cateva versuri scrise de mine imediat dupa ce a plecat dintre noi. Nu conteaza talentul poetic ci conteaza strict cuvintele, toate impreuna sau fiecare separat:

DE CE mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru...
Cat va urasc acum pe toti!
Cu sufletu-mi...sihastru...

Cele sfinte sa ma ierte!

Nici nu stiu cum sa abordez problema... Asa-mi trebuie daca ma uit la televizor. Chiar si fara sa vreau! Imi vine sa-mi pun lama pe vena sa tasneasca pe plasma ultramoderna!
Am ajuns astazi dintr-o intamplare la o reprezentanta auto, cu unele probleme la masina (lui).
Am avut de asteptat cam jumatate de ora, cafeaua era oribila, in showroom n-aveam prea multe de vazut/testat, asa ca m-am tolanit plictisita pe o canapea si mi-am obosit ochii inspre TV. Erau stiri.
Ce-am aflat?( La naiba ca ma simt atat de violata cu informatii oribile!)
A crescut heuroiul... Peste patru lei grei...
Un cal a fost abandonat inspre moarte de stapan...(aici mi-am acoperit ochii si urechile pe cat posibil, insa tot am auzit cate ceva).
In noaptea de Boboteaza fetele isi pun busuioc sub perna ca sa-si viseze ursitul (cum le-o fi norocul maica) si animalele vorbesc... Am de gand sa port o conversatie cu Nemo, cu siguranta imi poate detalia durerile cauzate de nisipul din vezica-i si-mi poate spune cum se simte dupa noul regim sau...daca i-ar placea sa-l epilez peste tot si sa pretindem ca-i egiptean. Exotic nu?
Ultima stire care m-a oripilat de-a dreptul ; apa sfintita din Constanta.
Asadar: se dau cateva butoaie sanatoase din plastic, umplute cu apa de la robinet/furtun. Corect? Da!
Parintele (Sfintia Sa?!?!???) se plimba relativ sictirit printre recipiente si-si spala degetele... (am inteles c-ar trebui de fapt sa faca semnul crucii) pe rand in fiecare dintre ele. Rezultatul? Apa sfintita!
Sunt o persoana relativ permisiva, puterea mea de credinta creste cu fiecare zi, si Dumneze-ul la care ma rog eu este unul frumos sadit in fiecare dintre noi. Am niste convingeri religioase puternice si nu mi-e frica sa le dezbat...insa nu acum, nu in aceasta scriere.
Acum ma intreb doar CUM poate parintele sa sfinteasca apa cu o atingere a mainii? Stiu ca multi dintre voi imi veti exemplifica rugaciunile si ritualul sacru din tot acest timp, sau ma veti intreba cum de n-am stiu despre aceste lucruri pana acum. Cum credeam eu ca se "fabrica" aceasta licoare divina? Ei bine, habar n-am!
N-a fost socul vietii mele caci ajung foarte rar la biserica, am un singur lacas de cult pe care-l vizitez cu scopul precis de-a aprinde doua lumari, una pentru sufletul celor plecati, alta pentru sufletul meu si-a celor dragi. Intotdeauna ii spun lui Dumnezeu ce-am de spus, verde-n fata, deloc poetic, ca de la prieten la prieten.
Nu ma intereseaza apa sfintita. Nu cred in acest concept de marketing pentru care fac pariu ca maine cel putin 50 de pensionari din toata tara isi vor da duhul sau vor umple saloanele spitalelor de urgenta. Cum asa? La cozile interminabile, alaturi de ceilalti credinciosi piosi care se vor injura intr-u numele Domnului pentru un pet (aka sticla de plastic) cu apa.
Sunt prea mica sa ma lupt cu informatii atat de voluminoase, dar pentru ca inca exista libertate de expresie...mi-am permis, ca de obicei, o umila parere.

Iertate sa-mi fie pacatele :)

Pentru oameni si pentru Dumnezeu!

Despre doua lucruri vreau sa va vorbesc in seara asta, si n-am sa tin ordinea titlului mentionand oamenii, ci am sa incep (asa cum a inceput si El) cu Dumnezeu.
Astazi este ce-a de-a 9-a (si ultima) zi de post negru pentru mine. Au trecut noua saptamani, noua zile de marti, mai repede decat mi-as fi imaginat si raspunsul a venit ca o rasplata a rabdarii mele, dupa toate indoielile pe care le-am avut.
N-as putea sa dezbat inca odata subiectul credintei mele. Cine are puterea sa se uite in sufletul meu cunoaste adevarul, cuvintele care pot cat de cat sa exprime ce simt se gasesc in ultimul post pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof . In momentul in care am inceput postul mi-am petrecut prima zi incercand sa descopar ce anume ii cer lui Dumnezeu. 24 de ore fara mancare mi se par nesemnificative, 24 de ore fara tutun mi s-au parut o incercare, insa 24 de ore fara ganduri negative mi s-au parut imposibile! Mi-am spus ca trebuie sa multumesc si sa iert, fara sa tin cont pentru ce si de ce. Nu am eu puterea sa CER ceva, trebuie sa descopar ce mi s-a oferit deja. Mi se ofera in fiecare zi viata, suflarea, vederea, cuvintele. Din acest amalgam prafuit si nepretuit a trebuit sa aleg eu timp de noua saptamani.
Ar fi fost prea simplu sa parcurg acest drum fara incercari, fara obstacole, fara piedici. Stiam doar ca acest post este o recunoastere absoluta a credintei, o ofranda adusa ca multumire, speram intr-o rasplata care sa-mi certifice macar ca ma indrept catre calea cea buna. Am invatat ca suntem atat de mici si neputinciosi incat nici macar nu avem capacitatea de-a percepe ca destinul ales pentru fiecare este de neschimbat desi in totala contradictie cu liberul arbitru. Nu pot generaliza, inclin spre a reda exact pasii parcursi de mine in aceste noua saptamani.
Mi-am dorit liniste sufleteasca si echilibru. Nu mi le-am dorit doar mie, insa mi le-am dorit cu orice pret. Lupta era a mea, era personala insa n-as fi acceptat raspunsul primit (inca dupa primele saptamani) decat oferit in forma extrema, asa cum pot eu s-o percep si s-o inteleg.
Am invatat ca aceste ganduri negative zilnice sunt un surplus pe care alegem sa-l digeram din masochism. Cele 24 de ore fara "pacate" (ura,mincuna,rautati gratuite) sunt de fapt zilele in care traiam cu adevarat, iar celelalte zile erau cele in care sufeream.
Rabdarea, credinta, iertarea sunt ustensilele cele mai la indemana si totusi cele mai usor de lepadat atunci cand esti in situatie de criza. Am avut in aceste noua saptamani cele mai dureroase incercari, de fiecare data mi-am dorit sa renunt, si intotdeauna vedeam (culmea) postul ca primul lucru de renuntat. De ce postul? Ce legatura avea acesta cu zilele mele nereusite?Cu certurile?Cu lipsurile? Mi s-a spus ca sunt "prea slaba" pentru a tine post, ca am dat in fanatism, am auzit toate motivele din lume pentru a renunta. Uneori am fost aproape convinsa, chiar si de catre mine, ca nu exista raspunsuri. Nu exista! Am avut insa suficienta tarie sa multumesc si sa iert. Am multumit pentru fiecare zi, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare zambet, pentru fiecare bucata de Dumnezeu care ramanea inclestata in sufletul meu in timp ce toate celelalte bucati de FIINTA MEA dispareau.
Primeam franturi de liniste de multumire, de echilibru cat sa fiu momita, apoi ele se evaporau si luau cu ele tot ce construisem mental intre timp. Reuseam sa fiu fericita pe franturi ca mai apoi nefericita din belsug...la intervale incredibile de timp. Cand credeam ca am atins podeaua iadului constientizam ca abia sunasem la usa :) Nu exista inceput, nu exista sfarsit, exista constanta si intensitate.
Am avut si scapari, trebuie sa recunosc ca am cedat anumitor tentantii, si n-am reusit sa imi pastrez rigurozitatea si entuziasmul cu care pornisem la drum. Mi-am gasit scuze, insa am reusit totusi sa nu ma abat de la drumul initial.
Postul se va sfarsii maine, lupta abia a inceput. Nu tine de post, tine de mine, si tine de Dumnezeu. M-am pus pe mine prima pentru ca am invatat ca "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Mi-a dat un nou inceput (fara masa,fara casa, fara job si fara vlaga) dar ASTAZI am simtit pentru prima oara (poate maine am sa uit) dorinta de-a o lua de la capat, am simtit ca ma nasc (asa cum mi-a spus cneva acum 4 ani) atunci, acolo, plina de bucurie, de liniste si de echilibru. Si daca ma dezechilibrez, sunt suficient de VIE ca sa-mi caut din nou calea. Nimic nu se sfarseste, insa trebuie sa luptam fara incetare...cu armele date de El!

Totala abatere de la prima jumatate de post, vreau sa fac referire la toti oamenii care m-au citit, si ma citesc, precum si celor ce-o vor face.
Am inceput sa scriu pe la 13 ani, rad cand imi aduc aminte ce :) A devenit cea mai semnificativa latura a mea. Initial extrem de intima, si treptat de impartasit cu apropiatii, apoi spre larg consum. Acest hobby (deocamdata) ma ajuta sa gasesc o parte din linistea de care vorbeam mai sus. Initial era ceva egoist , o forma de-a ma descarca, indiferent unde, internetul pare nesfarsit.
Am descoperit recent ca exista oameni care se bucura sa ma citeasca, oameni care ma bucura nespus la randu-mi. Nu cred ca exista un sentiment mai placut decat acela de-a fi citit. Exist! Chiar si daca sunt criticata, contrazisa, sfatuita, tot ma bucura.Acesti oameni isi dedica o bucatica din timpul lor pentru a percepe jocurile mele de cuvinte, pentru a le primii in sufletele lor, si unii dintre ei participa activ la universul meu construit din cuvinte.
In ultima perioada de activitate pe blog am primit laude,multumiri, aprecieri, comentarii de la foarte multi oameni.
Dragilor, despre cei ce-am scris, nu pot decat sa va multumesc ca m-ati ajutat sa relatez, despre cei ce voi scrie...sa speram ca de bine :) Genul acesta de multumiri se practica dupa indelungi ani de experienta, un cliseu al celebritatilor consacrate. Cu toate astea, si cu modestia aferenta, va multumesc din suflet ca-mi dati elan, aripile necesare unui inceput. Am incredere in fiecare dintre voi, este importanta fiecare parere atata timp cat reusesc sa va descretesc fruntile, sau macar sa va fac atenti...chiar si pe diagonala.
Acum cuvintele mele au un sens, nu mai sunt menite sa caute "sfarsitul internetului" sau sa-mi elibereze mie constiinta. Acum sunt pentru si despre voi :)
Multumesc!