Adevăruri fericite

E ca şi atunci când mănânci ceva delicios şi te îndopi până simţi că explodezi, iar la final vine desertul...ceva şi mai delicios pe care nu-l poţi pur şi simplu refuza.
Aşa şi cu fericirea. Ştiu că i-am mai căutat definiţii şi că i-am mai găsit şi alte feţe.
Dar parcă îmi vine să îmi spun că în toate celelate dăţi m-am înşelat şi că abia acum am dreptate. Şi ŞTIU că nici măcar nu e aşa. Pentru că e doar începutul. Pentru că vor mai exista atâtea şi atâtea dăţi în care voi vrea să mă contrazic.

Fericirea merge alături de tine pe trotuar. Are mersul calm, legănat şi îţi mângâie părul cu adieri blânde.

Fericirea îţi stă în obraji atunci când zâmbeşti fără motiv. Atunci când zâmbetul există mereu fără ca tu să ştii măcar că zâmbeşti.

Fericirea nu-ţi dă voie să te încrunţi. Nu te lasă să fii trist şi face cumva ca totul din jur să-ţi pară o comedie romantică. Fericirea e amuzantă.

Fericirea are gust de...îngheţată cu zmeură şi pepene roşu şi caju şi iaurt cu fructe de pădure. Şi de Toblerone. Împărţit.

Fericirea e colorată. Şi uleioasă. Şi poţi să-ţi pictezi fericirea pe unghii în fiecare zi, în câte o culoare nouă. Sau poţi să-ţi întinzi fericirea pe piele, după ce faci duş, până simţi că străluceşti din creştet în tălpi.

Fericirea te caută în somn când dormi. Visează cu tine, ce visezi tu şi te simte de câte ori te mişti.

Fericirea miroase frumos. Inconfundabil. Îţi umple nasul, îţi inundă nările...

Fericirea te priveşte din oglindă şi scoate limba la tine. E obraznică şi de nestăpânit. Râde zgomotos şi nu se plictiseşte niciodată de tine.

Fericirea există. Doar că până acum ai fost ocupată cu altceva. Cu felul acela de mâncare pe care l-ai crezut delicios...

Pană când ai gustat fericirea :)

Totul e dincolo de teama

"everything you want is on the other side of fear" (tot ce-ti doresti se afla dincolo de teama)

Am fost intrebata (intr-un anume context) daca in continuare imi este teama de...tot. Si daca n-as fi fost intrebata probabil nu as fi realizat ca (inca) mai am momente de panica. Mult mai rare, e adevarat, insa... exista situatii in care ma blochez si vreau pur si simplu sa devin invizibila.

Apoi, revelatia a venit simplu (cum altfel) in timp ce ma (ne) uitam la un film. Frica este aproape o boala a mintii. Ceva ce nu defineste deloc momentul prezent ci pune la indoiala viitorul. Daca stau sa ma gandesc la rece...e chiar ridicol sa-mi fie teama de ceva ce nu mi se intampla. Sa-mi fie teama de ceva ce s-ar putea sa se intample. Sau nu.
Iar pentru mine, de-a lungul timpului teama a functionat ca un cordon ombilical. Cu care...aproape am ajuns sa ma sufoc. E adevarat, nu am murit, insa e posibil ca acele momente in care ma zbateam sa respir (metaforic vorbind) sa-mi fi cauzat "permanent damages". Ca si atunci cand creierul este privat de oxigen.
Exagerez?

Si, cu tot extremismul ce ma caracterizeaza, n-am sa sar spre coltul opus. Pentru ca nu pot pur si simplu sa spun "gata,de azi nu ma mai inspaimanta nimic". Ca sa-ti invingi demonii trebuie sa ai suficient curaj sa te bati cu fiecare dintre ei. Sa-i dovedesti.
Am invins cativa. Am scris, m-am eliberat, m-am laudat, m-am iubit. Trebuie sa ma ancorez perfect in prezent si sa incep sa il traiesc.
Prea mult timp am uitat pur si simplu sa savurez momentul pentru ca ma pregateam pentru un viitor mai bun. Traind pentru viitor am reusit sa-mi neglijez sute de zile, milioane de momente.

Mi-am jurat de atatea ori ca am sa iubesc clipa ca si cum ar fi ultima. Insa n-am nevoie de promisiuni grave. N-am nevoie de un plan de atac. N-am nevoie de o analiza complexa a viitorului sau chiar a prezentului. Am nevoie ca ACUM, in acest moment, sa STIU sa zambesc. Momentul sa fie sincer. Clipa sa fie adevarata. Sa-mi compun prezentul din suma clipelor pline de liniste.
Nimic exagerat. Dar cu siguranta real.
Respir adanc. Beau un pahar de apa rece. Imi aduc aminte de zecile de atacuri de panica pe care le-am avut si marturisesc cu tot sufletul ca zambesc usurata.

ACUM e bine. Fara metafore.
Si, facem ca la sala. 4 serii, 3 repetari. De cate ori avem ocazia :)

Asadar...

Se spune ca atunci cand ceva e menit sa se intample...se intampla. Fara dificultati. Ca nu putem sta in calea "destinului" , cum zice americanu' "what its meant to be...it will be".
Nu-s total de acord, dar...nici nu ma opun vehement (a se remarca starea de mijloc a opiniei exprimata de blonda extremista).
Si tot din mult-adorata  limba engleza mai sustrag un citat (promit ca nu devin un copy-paste pildos) pe care vreau sa-l defaimez : "Old habbits die hard" (obiceiurile vechi mor greu).

Nu va las sa cititi printre randuri de data asta. Incerc sa explic fara a parea ostentativa. Omul suferind are tendinta de a-si distorsiona drama, iar eu, masochista, am tendinta de a o face sa explodeze. Iar cand momentele dramatice se estompeaza fericirea devine ceva...dumnezeiesc....
"Da, da, da, imi explodeaza mintea de ganduri fericite si sufletul de iubire"
Ei bine nu. Not this time. Am promis ca lupt impotriva instinctelor mele bolnavicioase asadar nu zicem nimic de fericire.
Vorbim insa de usurinta cu care "old habbits" devin "no habbits". Sunt absolut fascinata de transformarile psihice prin care poate sa treaca un om in procesul de pace si acceptare cu sine.
Si aici nu mai e vorba de rabdare, impacare, acceptare sau bucurie. Este vorba strict despre indiferenta.

Daca nu ma credeti acum, va veti convinge pe parcurs (poate) ca devenim obiectivi (100%) numai si numai si numai in momentul in care atingem starea adevarata de indiferenta.
Nu iertarea, nu ura, nu frica, nu ranile in curs de cicatrizare arata ca am mers mai departe, am trecut peste o situatie dificila. Indiferenta cu care privim in jur, indiferenta vis a vis de temerile noastre arata care este starea actuala a fiecaruia dintre noi.
Din pacate nu putem forta aparitia indiferentei in context. N-am fi oameni daca am face asta. E drept, exista situatii in care ne mintim reciproc sau in oglinda ca suntem indiferenti...dar...mai devreme sau mai tarziu...ramanem singuri, goi si panicati in prezenta adevarului.
De asta depinde si starea de profunzime pe care putem sa o atingem. Ca...daca cel mai profund lucru care ti s-a intamplat a fost sa..."imparti o Cola cu un prieten" ...ramai asa. Asta sa-ti fie bucuria :)

Si apoi, dupa ce ne loveste indiferenta (pe care cu drag o numeam candva durere-n...cur) nu-ti mai ramane altceva decat sa constati ca ...niciun obicei vechi nu este impenetrabil. Din contra.
Nu-ti mai amintesti de tine ca personaj trecut, compus din experientele trecutului ci esti 100% ancorat intr-un prezent complet nou. Prezentul placut ... in care habar n-ai cine naiba esti dar iti place foarte tare de tine. Nici macar in oglinda nu regasesti vreo trasatura (sau rid) a celei ce-ai fost candva...

Nu iti ies artificii din .. cur atunci cand mergi pe strada si nici n-ai un public larg caruia sa incerci sa-i fii mentor...insa TIMPUL ala banal de linistit cu tine si gandurile tale este de nepretuit.

Pentru toate celelalte...exista mastercard :)

Chimie până în măduva oaselor

Ce matematică, ce literatură, ce biologie?
Suntem 100% chimie, 100% reacţii chimice pozitive sau negative.
Nu cred că 1+1 sau Luceafărul ar putea să-mi crească nivelul serotoninei.

Suntem compuşi din transpiraţie, salivă şi lacrimi (uneori)...plus alte substanţe rezultate ... de alte reacţii...chimice.
Sufletul e chimie. Iubirea e chimie, Viaţa e chimie.
Suntem într-o permanentă adulmecare de semeni şi într-un continuu experiment de potrivire a substanţelor care ne compun.
Iar rezultatele pot fi de mai multe feluri: orgasmice, catastrofice sau intermediare.
Intermediarul durează la infinit pentru că nu ne naştem chimişti. Descoperim prin experimentare.

Dacă pielea mea reacţionează pozitiv la atingerea ta. Dacă mirosul tău îmi rămâne în nări încă 2 zile, dacă saliva ta se usucă armonios pe umărul meu...Dacă.

Apoi visăm să devenim cu toţii alchimişti şi să construim sentimente cu puterea minţii. Căutăm cu disperare "substanţa" cu care ne putem droga la infinit fără să ne periclităm existenţa.
Dependenţa bună.

Să-mi spună mie careva că dependenţa de persoană nu se aseamănă cu dependenţa de narcotice. Că te poţi opri în orice moment, că nu vrei din ce în ce mai mult sau că nu există un "drog" preferat pentru fiecare personalitate.

Să fie dragostea o reacţie chimică? Să fie ura o substanţă otrăvitoare?
Să fim noi, toţi, doar nişte elemente minuscule care îşi caută combinaţia perfectă altfel riscă autodistrugerea?

Suntem cu toţii atât de talentaţi în a genera explozii...Unele pozitive, altele cu impact major şi daune colaterale.
Desigur, le căutam mereu pe cele dintâi. De fapt, asta e şi scuza pe care o invocăm de fiecare dată  -  că am avut intenţii bune, că am căutat potrivirea perfecta, combinaţia ideală, drogul neucigător.

Suntem cu toţii chimişti. Cu suflet.

Toate-s noi si... (atat)

E ciudat cum dupa cate o ora, doua in care nu stau incruntata, zambesc pana fac carcei la obraji si sunt pur si simplu linistita, incep sa ma simt vinovata de fericirea mea si sa o sabotez. Pur si simplu nu-mi vine a crede ca uneori (uneori) lucrurile merg bine iar binele e placut... 
Lucrurile sunt simple si desi am facut propaganda simplitatii tot eu am fost victima scenariilor complexe.
Punct si de la capat. 
Draga mea Cristina...e clar ca ai functionat defectuos pana acum:) Viata ti-a pus din nou pixul in mana (vorba cuiva drag tare) si tu ce faci? Vrei sa corectezi pagini trecute sau sa mazgalesti cu mana stanga?
Totul e nou. Chiar si sentimentele placute, fericirea si binele sunt noi. Le simt altfel. 
Incerc in fiecare moment sa fiu si sa ma comport ALTFEL decat imi spune fiecare instinct. Pana si bunul obicei de-a invata din greseli imi vine sa il reneg. De ce? Pentru ca ce rost are sa tot insir concluzii si sa analizez fapte deja petrecute iremediabil? E simplu: pana acum NU a fost bine. 
Lasa tot si scrie din nou. Altceva! Alte personaje, alt gen literar. 
Nu drama, nu poezii.
Scrie glume tampite intelese intr-un cadru restrans....Scrie retete culinare si poate devi mai ceva ca Jamie Oliver.
E atat de nou totul incat nu stiu daca sa fiu mandra de mine sau sa ma auto-intitulez inconstienta. 
Sau...sau pur si simplu sa nu mai despic firul in 40. Simti, faci. 
Spui ce simti si te pui in pielea omului din fata ta. Nu mai e cazul de "care pe care". Competitii negative si orgolii distructive nu-si au locul in noutatea asta a mea.
Invat :) am atat de multe de invatat incat...wow...parca nu m-as mai opri.
 Totul e nou si fascinant :) 
Timpul nu mai e neaparat un impediment pentru ca am observat ca functioneaza in avantajul meu daca il traiesc zambind. 
Nu am murit (asa cum credeam) dupa cateva nopti nedormite, ci, din contra, am fost mai plina de energie ca oricand. Oamenii noi pot fi frumosi. 
Nu toti oamenii iti vor raul. 
Oamenii ma plac la prima vedere. 
Uneori n-am dreptate. 
Ranesc mai usor decat as fi crezut. 
N-am niciun motiv sa ma restrictionez. Iesitul din casa imi face bine. 
Sportul e de fapt cel mai mare viciu al meu. 
Nu trebuie sa pun etichete. 
Nu-mi pot da seama de un om de la prima vedere. 
Nu sunt cea mai desteapta de pe fata pamantului. 
Am nevoie sa fiu ghidata. 
E ok sa risti. 
E ok sa ai suflet. 
E ok sa arati ca ai suflet. 
Nu e ok sa fii rautacios. 
Nu e mereu o calitate sa fii mega organizat.
Nu trebuie sa fii mereu fixist. 
Poti sa dormi bine in aproape orice pat :) 
Nu trebuie sa mai reactionez la primul impuls. 
Increderea in mine conteaza. 
Agresivitatea in orice forma a ei de la verbala pana la "in gluma" e o capcana.  
Poti sa discuti fara sa ridici tonul (de fiecare data chiar).
....
Si ar mai fi dar am altele in gand. De facut, de citit, de schimbat...de imbunatatit:) 
Toate pe rand, nu toate deodata si nu de azi pe maine :)
Asa ca...am sa fiu putin mai ocupata in perioada imediat urmatoare. Bine, recunosc, acum sunt in drum spre mare, deci maine si poimaine ma ocup doar cu prajitul la soare, ascultatul de valuri si mancatul de peste. 
De luni ne revedem cu acelasi zambet tampit pe fata dar usor mai ciocolatii :) 


Va pupa fata!

Gabriel

Am ales sa-ti scriu tocmai pentru ca stiu ca n-ai sa ajungi sa-mi citesti niciodata blogul.
E a 1000-a scrisoare pe care o compun cu tine in minte. E drept, celelalte 999 erau puse pe hartie si poate vreo 2-3 au ajuns chiar pana in mainile tale. Scrise curat, ordonat, cu franturi de versuri, lacrimi de emotie si tone de iubire adolescentina.
A trecut ceva vreme...cativa ani. Dar...stii cum se spune "prima dragoste nu se uita niciodata".
Primul sarut - 18 iulie (anul nu vreau sa-l spun)
Acum...tu esti prea ocupat sa traiesti monoton. Sa nu mai fii tu.

Ai fost cel mai frumos baiat/barbat pe care l-am vazut vreodata. Ai devenit etalonul meu in zambete. Cautam buzele tale bine conturate in fiecare barbat pe care-l intalneam. Cautam vocea ta masculina, gropitele tale din obraji, mainile tale ingrijite si simtul umorului sclipitor.
Te-am iubit asa cum numai o pustoaica stie/poate sa o faca. Te-am iubit cu tone de poezii, cu litri de lacrimi, batai puternice de inima si respiratie taiata... Am scris pentru tine zeci de caiete si-am invatat toate metaforele cartilor siropoase.
Te-am iubit din secunda in care te-am aruncat la cos. Cum altfel? Doar vorbim despre mine.

Nu mai stiu cum am ajuns sa te cunosc.Stiu ca incercai sa inchegi o conversatie cu mine, sa imi captezi atentia. Mi-ai captat-o pentru ca erai foarte politicos...insa nu vroiam sa flirtez cu tine.
Pareai amicul perfect. Atat de incocent incat nici nu te observam. Vorbeam cu tine, iti zambeam, iti raspundeam in treacat intrebarilor insa cam atat. Nu te vedeam.
Din politete am acceptat sa merg cu tine la petrecerea aceea din mijloc de iulie. Din politete am ales sa dansez cu tine.
Politetea s-a incheiat in momentul in care ti-am simtit parfumul, vocea fredonandu-mi in ureche si mainile stranse pe talia mea.
Am ras cu tine, am dansat cu tine, te-am sarutat si ti-am sters frisca de pe fata dupa bataia cu tort.
La finalul petrecerii te tineam deja de mana. Pareai fericit.
Cred ca si eu eram fericita.
Dar si proasta.
Pentru ca inainte sa apuci sa ma intrebi daca vreau sa ma conduci spre casa a aparul un el. Banal, plicticos, uratel, dar pe care-l urmaream de ceva vreme si-i cautam atentia. Iar el-ul a ales tocmai seara in care tu-mi tineai protector mana pe dupa umeri sa vina la mine. Deh...competitia masculina.

N-am sa-ti uit niciodata privirea descumpanita din momentul in care ti-am multumit pe fuga pentru tot si am plecat spre casa cu el-ul mediocru. Te-am rugat sa ma intelegi, sa ma ierti daca ti-am creat vreo impresie gresita.
Taceai.
Cred ca si acum stiu cate secunde a durat drumul spre casa. Le-am numarat si le-am umplut cu regrete. El-ul mi se parea infiorator de banal. Dureros de prostanac. Umarul meu mirosea inca a parfumul tau si urechea mea era lipicioasa de la bataia cu frisca. Iar privirea ta trista ramasese acolo, cu trei kilometri in urma.

Te-am cautat a doua zi. Si-n urmatorii 2 ani. Ti-am iubit pana si razbunarea pe care intr-un final, la insistentele mele, mi-ai oferit-o.
Ti-am iubit ignoranta, ti-am venerat existenta, te-am adorat fizic. Stiu asta acum. Pentru ca n-am mai simtit niciodata de-atunci ceva atat de intens. Chiar si dupa niste ani buni cand te-am auzit intamplator la telefon as fi fost capabila sa fug 600 de kilometri pana la tine. Sa iti caut rasul acela arogant si bine definit.

Asa ca, Gabriel, intelege-mi frustrarea si uimirea si nebunia cand te-am revazut...zilele trecute. Ca nu erai tu...Omul Acela incercanat, neingrijit, cu o privire posaca si colturile gurii lasate proeminent in jos. Buhait si plictisit. Pozand mediocru langa o femeie...fada.
"Gabriel razi!!!" imi venea sa urlu la poza.

Nici macar instinctiv nu am vrut sa te salvez. Iar eu vreau sa salvez pe toata lumea...

Mi-am amintit noaptea aceea cand (tot printr-o scrisoare) te chemasem (neaparat, obligatoriu si insistent) sa vii sa-ti marturisesc ceva. Si erai sub geamul meu, in gradina bunicii mele, iar eu am iesit desculta, in camasa de noapte si am alergat spre tine pasind peste tufa de urzici fara sa o simt.
Mi-am iubit basicile si usturimea din talpi Gabriel. Pentru ca erau cauzate de tine.

Al meu

Vorbeam cu o prietena draga care imi spunea bucuroasa ca s-a mutat in Bucuresti. Aproape de Cismigiu.
"Chiar ma gandeam azi la tine cand m-am plimbat prin Cismigiu. Stiu ca e parcul tau de suflet"
Ma pregateam sa-i spun ca da, e parcul meu. Al meu.
Am simtit (fizic) cum mi se departeaza coastele una de cealalta si din mijlocul lor iese, ca dintr-o scena a unui film de groaza, un intreg stol de fluturi.
Mai nou toate senzatiile mele intense sunt percepute...FIZIC. E ceva nou. La fel cum sunt si fluturii pentru care am o atractie de-a dreptul mistica si ii consider ca fiind cel mai minunat si descriptiv lucru pentru toate sentimentele frumoase.
Cismigiul meu matinal.
In cateva secunde mi s-au derulat in minte sute de scene. Am tone de amintiri vii cu miros, culoare si oameni...legate de locul acela minunat. E un parc, veti spune razand. Dar, nu-l cunoasteti ca si mine.
Cu miros de ploaie si tei.
Cu sunet de fanfara in zile toride.
Cu vata de zahar si plimbari cu barca la miezul noptii.
Cu snur de martisol legat in copacul de magnolie.
Cu lebede negre
Cu primul ghiocel.
Cu prima zapada.
Cu frunze moarte aramii...
Cu prajitura cu nuca si file de carte mirosind a nou...
El e... Cismigiul meu. Matinal. Aglomerat. Torid. Lipicios si chiar mirosind a gainat de cioara. Invadat de oameni ce cauta divertisment. Locuit de "sahistii" de varsta a treia. Folosit de cei ce-si umple zecile de sticle de plastic cu apa din fantana geniulul Eminescu.
Cismigiul cu cei mai romatici fulgi de nea ai lui 2003.

Si...desi am ingropat si inmormantat toate amintirile, toate sentimentele, toate melancoliile legate de ultimii mei ani...am constatat cu o fericire ireala ca nu s-a nascut inca omul care sa-mi fure Cismigiul din suflet. Sau sa-mi stearga dorinta de-a scrie o tona de articole despre acest loc.

E al meu.

Iar eu a lui.

Eu ca nimeni

Imi pare rau dar nu am manual de instructiuni. De fapt, nu-mi pare :) Chiar daca as avea manual de instructiuni prea putini ar avea acces la el si chiar mai putini ar invata sa-l descifreze...Unde mai pui ca dau cu virgula sau am erori de functionare :)
Asa ca nu, nu astept vreun Fat Frumos pe cal alb. Pentru ca prea putini stiu sa calareasca si chiar mai putini sunt frumosi fara sa fie narcisisti. Daca ne rezumam strict la exterior.
Cand vorbim de interior si ...profunzime (da, ati citit bine) statisticile...sunt ingrijoratoare.

Pentru mine e oricum amuzanta toata povestea sexelor. Atat de multi se vor atat de speciali. Atat de multa importanta acordata monogamiei care e de fapt un mit.Atat de putini oameni sinceri cu ei in primul rand.
Si-atunci aleg sa rad. Si sa spun "pas" . Mai bine asa.
N-am rabdare sa mai descopar dupa 3 sucuri si-o prajitura ceva ce stiu deja. Esti fad. Si mi-e lene sa-mi pun mintea la contributie cat sa te scot din minti. Sa-ti arat ca n-ai nicio sansa sa ma...intelegi macar. Daramite sa-mi faci fata.
Mai bine traieste in lumea ta simpla avand un singur scop: sa te inmultesti. Bifeaza in carnetelul tau de sub perna cate ti-au trecut prin pat. Esti un campion :) Si mai ai cativa ani in care te poti bucura de asta...in simplitatea ta.
Stiu ca ajung sa complexez dar a naibii sa fiu daca am sa incetez sa o fac. Pentru ca n-am un scop precis. Nu m-ar deranja sa ma bifezi in carnetelul tau "de cuceriri" daca esti absolut sigur ca toate celelalte n-au mimat...
Si, hai sa-ti spun ceva: femeile mimeaza. Toate :) Si stii de ce? Pentru ca daca n-am face-o....n-ai mai avea incredere ca esti un campion.
Stai linistit, noi suntem masochiste in toata povestea asta:)

N-am sa te ghidez spre o poveste romantica in care tu ma descoperi iar eu ma las fascinata. Nu.

Am sa fac altceva: am sa-ti inchid toate usile in nas. Si-am sa incerc in continuare sa te complexez. Si-am sa fug de tine cat ma tin picioarele.

Pentru ca eu stiu cat pot.

Cum ziceam, n-am manual de instructiuni. Dar am simtul umorului :)

Luna mea

Acum o luna de zile ma mutam in noua mea casa. Eu, motanul, tona de bagaje si scheletii din dulapuri. Sufletul ramasese in urma.

Am despachetat timp de o saptamana...cate putin in fiecare zi. Mi-am pus amprenta pe loc, l-am "cameleonizat" Cristina style si am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea.
Incet de tot...stomacul strans...creierul incins si ochii pierduti incepeau sa-si revina la normal. Care normal? Cel ce abia il descopar eu acum.
Asa a intrat in viata mea cafeaua cu mult lapte si aroma de alune bauta sambata, sau duminica dimineata, pe geamul de la bucatarie privind pasarelele din gradina. Nu beau cafea in general.
Apoi m-au gasit zilele cu apusuri pe lac, plimbari in briza, transpirat pe bicicleta, furtuna de vara...cam tot ce-a dat luna iunie din punct de vedere meteorologic.
Am incercat si cateva cluburi, eram tentata rau sa dansez pe mese in Vama Veche...insa inca nu e momentul. Nebunia isi are locul ei iar a mea a fost inlocuita de liniste.
Si sport. Si oameni sinceri.
Am reusit sa despachetez tot, sa ma obisnuiesc cu mine. Sa ma vad in oglinda. Sa iau cateva decizii pe muchie de cutit. Am reusit sa fiu corecta, sa imi marturisesc adevarul, sa ma bucur de lucruri marunte asa cum nu credeam ca e posibil sa ma bucur.
Am invatat sa merg cu ochii inchisi prin casa (e foarte important pentru mine).
Am avut o luna plina.
Ieri dimineata (pe la pranz) m-am dus (cu ochii inchisi) pana in bucatarie si mi-am incalzit o cana de lapte. Ma pregateam sa pun si cafetiera cand...cineva din interiorul meu mi-a spus: "azi doar sirop de alune".

Era sufletul :)
Si-am baut impreuna o cana maaaareee de lapte ascultand ploaia.