Vremea e
perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la
București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin
luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut
motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm
la loc.
Fericirea mea
este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva
rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de
obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.
Am dat o fugă
până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există
internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt
într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora
mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede
înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și
slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o
familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce
dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam
tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a
sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.
Revin în
Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.
De câteva zile
ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am
citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și
sindromul cuibului. Așa o fi.
Trec prin stări
care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le
explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor
dispărea de parcă n-au fost nciodată.
De pildă,
săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional
cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin
și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au
plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr
printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai
frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort.
Cum
spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag
de sinucidere e o fantezie cu mine la sală. Îmi amintesc constant că timpul trece mai
repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu
contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde
o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e
momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile
mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.
Un lucru este
cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix
așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și
că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot
cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru
plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al
ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să
mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba
pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar
merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb
diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre
toaletă.
Ce nu s-a
schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau
lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În
continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil
schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și
nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este
EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce
vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o
decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă
intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu
comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să
îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.
Ce s-a schimbat? Prioritatea
cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a
fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea
mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în
cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat
așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi
s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi
iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă
ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș
fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar
nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai
importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În
perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate
deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram
aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta
este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.
N-aș vrea să fie
un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe
care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe
în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme
alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de
fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.
Să ne citim cu
bine.
Postări
