Dacă și tu faci
parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o
merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste
scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind
acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să
vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.
Totuși, dacă ești
genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără
prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți
folosească.
Eu, Cristina,
sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu
așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o
caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul
vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.
Am avut
într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie
ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca
femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această
”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare
din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.
Au fost momente
când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un
el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care
să mă injecteze cu încredere.
Au fost chiar și
etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de
un El.
Și apoi, a venit
momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici
măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa
în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem
niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe
hârtie, nu înțelegeam.
Țin minte că m-am
închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă
lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea
Phoenix. E povestea mea, reală.
Nu mai știu câte
zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu
sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru
că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.
Nu m-am
reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să
mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum
am și calități.
Despre acestea
din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar
despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI
PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i
plătesc ofranda existenței mele.
Așadar. Mai spun
o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea.
Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi
mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am
acceptat pentru că eu chiar mă plac.
Nu am nevoie să
mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o
aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au
învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.
Îmi place să mă
privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi
place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi
valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de
mai sus și fără ele.
Feminitatea și
sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș
vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.
Mi s-a spus
cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am
atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă
să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă
dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă
devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.
Nu vreau să
aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez
modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele
la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e
ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o
fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.
În fine.
Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine,
cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia
publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public.
Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și
atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)