Toate-s vechi și noi sunt toate

Poate mi-o fi crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos – alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste 100 se luptă să trăiască.

Acesta nu (mai) este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l retrăiesc de câte ori recitesc.

Am fost un suflet neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.

Aiurea! Pentru toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.

Mi-au trebuit 28 de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.

Pur și simplu refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție. Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche, karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.

Aveam vreo...4-5 ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei – m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a fugit. A evadat.

Ce vreau să spun cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.

Și acum, să ne întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să fii om.

Nu există o soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși. Cam asta înseamnă fericirea.

Însă viața e imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare. Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.

Închei cu un clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.

NU e destul!

Știți despre mine că nu fac politică, știți că nu mă uit la televizor și știți că nu mai cred absolut deloc în actualul sistem.  Poate mai știți și că nu mă urnesc decât atunci când cred cu toată ființa mea că există o șansă (cel puțin).

Am citit zilele trecut un articol ce spunea că generația tânără are un tupeu fantastic de a-și cere drepturile. Și mi-am dat seama că eu nu mi-am cerut drepturile pentru că n-am crezut nicio secundă că mă ascultă cineva.

Am renunțat până și să mai sper??? Mă transform în generația pe care o blamam că s-a mulțumit cu puțin?

Au ieșit și au murit în 89’ pentru că ajunseseră să nu le mai fie frică nici de moarte. Pentru că n-aveau nimic, deci nimic de pierdut. Și-au câștigat libertatea. La ce? La hrană? La muzică? La plete? La modă?

Erau deja îndoctrinați să se mulțumească cu puțin, să se roage ca în viața de apoi să le fie mai bine.

Au murit pentru ca viitoarele generații să se nască cu dreptul la mâncare și exprimare. Asta știu eu despre perioada aia.

Și s-au bucurat și au considerat victorie ceea ce noi acum considerăm NORMALIATE și LIBERTATE.

Generația mea  s-a născut liberă. Generația mea nu are habar de pionieri, de cozi la pâine, de electricitate cu porția. Generația mea vrea mai MULT și vrea CORECTITUDINE.

E corect să gândesc “că oricum nimic nu se rezolvă”? E corect să am impregnat în minte că oricum fără șpagă nu rezolvi nimic? E corect să știu că dacă mă îmbolnăvesc și nu am bani MULȚI, n-am nicio șansă? E corect să încep să mă CONSOLEZ cu ideea că NU AVEM CE SĂ SCHIMBĂM? E corect să transformăm situația actuală în normalitatea noastră de zi cu zi?

E CORECT că au murit 32 de oameni pentru că ”merge și așa”?

Iar acum să mă integrez sub ștampila timpului și să-mi fie pusă eticheta de generație de sacrificiu... Să nu ies în stradă să cer pentru că... nu mai am ce?  Să-mi fie frică de orice schimbare pentru că aduce același lucru?

Am plete, am muzică, am hrană, am libertate, AM PRIETENI. Dar am și drepturi. Printre ele se numără și dreptul de a fi în viață. Am dreptul să nu-mi fie frică că pot muri din cauza unui sistem corupt. Am dreptul să ies din casă și să NU mă tem pentru viața mea.

Nu e suficient să-mi dați pe tavă un plagiator și să aveți impresia că voi tăcea. Nu e suficient să-mi fie silă să deschid televizorul pentru că mass-media manipulează la modul cel mai grotesc opinia publică.

NU vreau să fiu erou. Vreau să-mi placă să trăiesc în țara asta.

Nu ne oprim! Ne vedem diseară!

Din lumea mea...

Hotărâsem de vreo lună că vreau să-mi petrec ziua de naștere la munte, cu doar câțiva oameni dragi alături. Așa am vrut eu, ceva intim, ceva nou, ceva altfel. Ceva al meu.

Am ajuns vineri seara la cabana Bârcaciu. Cu bagaje, după două ore prin pădure, cam obosiți, dar veseli și puși pe “scandal”.

La miezul nopții, primele sms-uri și mai apoi telefoane: ” ești bine?trăiești?spune-mi că nu ai fost acolo!” Nu înțelegeam de ce prietenii mei în loc să-mi ureze diverse, mă tot întreabă unde sunt și dacă traiesc. N-am aflat decât că a fost un accident ”la un concert” și că toți se bucurau că n-am fost și eu acolo.

”aiurea, eu nu merg la concerte în cluburi, doar mă știți” le spuneam.

Când am aflat mai multe…am intrat în panică. E grav! E serios! Mulți morți, mulți răniți. Rockeri. Concert rock.

Vrei, nu vrei, e o lume mică, avem aceleași preferințe de muzică, de baruri, de oameni. Dacă tu cunoști pe cineva, sau cineva apropiat ție cunoaște pe altcineva, sau chiar și dacă ai fost norocos și nimeni drag sau cunoscut n-a fost atunci, acolo, accidentul TOT s-a întâmplat.

Am deschis Facebook. Un Facebook negru, plin de poze macabre, plin de articole șocante. Certuri, acuze, afirmații, delcarații. Oameni indignați, oameni speriați, oameni îndurerați. Controverse, blamări, scandal, scandal, scandal.

Dumnezeul vostru, al celor religioși ar trebui să fie iubire, toleranță, înțelegere și bunătate. Dumnezeul meu – știința – e rațional, logic, real, statistic.

ORICUM ai lua-o, adevărul e că au murit OAMENI! Oameni care au aparținut familiilor lor, iubiților și iubitelor, prietenilor și cunoștințelor.

Să nu ți se străngă stomacul ci sa cauți să le pui etichetă: sataniști, rockeri, rebeli, nonconformiști sau orice altceva, în afară de OAMENI, e GREȘIT!

Să nu te poți pune în papucii celor ce acum își plâng pierderea e firesc. Dacă n-ai pierdut pe cineva drag, n-ai cum să cunoști senzația. DAR poți încerca. Imaginează-ți că ești tu: mama, iubita, prietena unuia dintre cei pierduți sau accidentați. Ce-ai face? Ai da vina pe rock, pe religie, pe Halloween, pe club? Cred că nu. Cred că ai fi ACOLO, ai plânge și ai spera.

Fac parte din lumea asta. Cei mai mulți prieteni de-ai mei pot fi etichetați așa: rockeri. Mulți merg la concerte, mulți sunt atei, mulți sunt non-conformiști. Ce contează? Lumea se împarte în tabere, prieteniile se rup, convingerile ne separă, avem libertatea completă de a alege modul de viață pe care vrem să-l ducem. Dar suntem OAMENI. Asta avem în comun.

Ce m-ar face să merit să-mi pierd viața? Muzica pe care o ascult? Barurile în care îmi întâlnesc prietenii sau religia pe care n-o am?

Ce v-ar convinge să spuneți că am meritat să mor? Dumnezeul plin de iubire, faptul că vouă nu v-a murit nimeni sau poate faptul că ați sărbătorit Halloween într-un alt club și că v-ați costumat în iepuraș și nu în vrăjitoare?

Vă spun eu: nimic. Nimic nu mai contează atunci când o viață se pierde. Nimic n-o înlocuiește. Niciodată.

Dar, poate, dacă ne-am deschide mințile și sufletele am putea să oferim viitorului o șansă în plus. Cluburi mai sigure, pericole mai puține, legi mai dure, condiții respectate. Și nu în ultimul rând RESPECT celor ce acum își plâng pierduții.