Poate mi-o fi
crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos –
alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză
să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste
100 se luptă să trăiască.
Acesta nu (mai)
este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am
făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l
retrăiesc de câte ori recitesc.
Am fost un suflet
neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am
supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie
într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele
preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt
în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.
Aiurea! Pentru
toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și
dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.
Mi-au trebuit 28
de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată
mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.
Pur și simplu
refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se
vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e
bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție.
Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe
sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură
răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un
nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și
romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche,
karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o
poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.
Aveam vreo...4-5
ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că
tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască
mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe
topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă
jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început
să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a
întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una
lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei
– m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o
încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a
fugit. A evadat.
Ce vreau să spun
cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e
vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de
conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un
sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu
sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți
creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e
vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.
Și acum, să ne
întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe
înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane
de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu
sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să
fii om.
Nu există o
soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o
armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost
întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al
unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna
funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși.
Cam asta înseamnă fericirea.
Însă viața e
imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu
așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare.
Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.
Închei cu un
clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă
de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.