Auto-contrazicerea

N-am reusit sa ma tin de cuvant...nu pana acum. Referitor la calmul pe care mi-l doream la inceput de an.
Iar atunci cand sunt obligata sa dau nas in nas cu mine, in oglinda si-mi vad dezaprobarea din priviri...mai ca-mi vine sa ma iau la palme.
Poate par cel putin dezechilibrata psihic insa pentru mine omul pe care nu trebuie sa-l dezamagesc, mint sau sa-l duc cu zaharelul sunt chiar eu. Cea mai mare lipsa de respect posibila este cea fata de propria-ti persoana.
Armonia cu sinele incepe de la auto-acceptarea noastra. Respectul de sine este cel mai puternic stimul al demnitatii iar respectarea cuvantului este sinonim cu siguranta de sine. Cel putin asa vad eu lucrurile. Ma incred in mine pentru ca sunt singurul om in fata caruia sunt cu adevarat sincera.
Ei bine, mi-am propus sa lucrez anul acesta si la partea comportamentala, la calmul si isteria mea. De cate ori am esuat mi-am gasit scuze, ba ca-s prea vulcanica, ba ca asta-i stilul meu sa traiesc totul cu intensitate. Ba ca mi-as pierde mintile daca as incerca sa fiu mai calma decat trebuie.
Totusi pentru ca imi place sa reusesc sa ma tin sub control si sa nu-mi ies din cuvant voi admite ca in prima luna a anului am esuat. Departe de mine zen-ul...

Deocamdata.

Cu si despre...sport

Iata un subiect pe care nu l-am dezbatut niciodata desi face parte din viata mea de multi ani :) Sportul, pasiunea mea, viciul si modalitatea de a ma relaxa...
In stilul meu caracteristic, nu exista jumatati de masura iar atunci cand ceva imi place nu ma opresc pana n-am devorat tot ce se putea...
Asa si cu sportul. Am cateva povestioare amuzante pe care vreau sa le asez aici inainte de a va concluziona situatia din prezent.
Avand in vedere ca tata e absolut obsedat de pescuit si de schi, inca de mica nu am perceput iesitul cu rucsacul in spate ca un sport. Cataratul pe toate coclaurile, camaparea si deprinderea tehnicilor de "supravietuire" inafara cuibului le-am inmagazinat asadar din frageda pruncie. Iar pe la 7 ani m-a urcat prima oara pe schiuri si a fost un fel de "trebuie sa inveti". N-am invatat chiar atunci si m-am chinuit ceva vreme incercand.
In clasa I-a am fost inscrisa oficial in echipa de inot. Am ajuns pana la a practica inotul de performanta insa am renuntat dupa 5 ani. Ne antrenam zilnic cate doua ore dar dezvoltasem si unele probleme de sanatate din cauza apei vesnic prea rece.
Undeva in aceeasi perioada am avut un an si jumatate de gimnastica ritmica inclusa in program. Asta pentru ca sora mea mai mica si mai fragila vroia gimnastica iar mie mi se parea amuzanta ideea :) Dupa primele spectacole si coregrafii m-am cam plictisit. Unde mai pui ca nu prea eram incantata de partea cu intinsul membrelor pana la refuz....
Intre 13 si 14 ani am cochetat intensiv cu ideea de a intra in echipa de handbal a scolii...ulterior mi-am dat seama ca e cam multa violenta pe teren...Am rezistat 6 luni.
Totusi pentru ca "diriga" noastra era profa de sport si nu oricum ci una a naibii de buna trebuia sa fim exemplul scolii. Asa ca aveam 4 ore de sport pe saptamana si orice alta activitate extra-scolara de genul excursiilor, competitiilor, dansuri, etc.
Am continuat in acelasi stil inca 3 ani de liceu pentru ca am fost selectata sa fac parte in echipa de majorete a liceului. Suna amuzant insa nu era, va asigur. A face parte din aceasta echipa inseamna sa ai minim 4 ore de antrenament de 3 ori pe saptamana. Asta pentru ca anual in cadrul campionatului de fotbal pe licee exista si campionatul de dans al echipelor de majorete... Si concuram cu gimnastele de la liceul sportiv. Nu am facut dans de performanta pentru ca am respins intotdeauna ceva ce era "obligatoriu". Atunci cand dansul devenea mai mult o obligatie decat o pasiune...pur si simplu ma opream.
Cea mai "lenta" etapa a vietii mele a inceput odata cu "emigrarea" in capitala. Inafara escapadelor de schi sau de inot....am avut de cateva ori abonamente la diverse sali de fitness si aerobic sau, de cele mai multe ori, am preferat sa fac exercitii acasa dupa filmuletele lui Billy Blanks sau Mary Winsor.
Apoi, acum 4 ani am incalecat prima oara si tot de atunci mi-am dorit sa ajung la nivelul la care sa pot spune ca stapanesc echitatia aproape perfect.... Dar, ca orice activitate sportiva si nu numai, echitatia are nevoie de mult-mult devotament si necesita investitii serioase :) NU am renuntat dar pot spune ca a ramas la nivel de hobby de weekend...
In toamna lui 2012 m-am incumetat din nou sa-mi fac abonament la o sala de aerobic. Am avut retineri pentru ca pana atunci nu mai intalnisem niciodata instructori cu adevarat devotati.
Unde mai pui ca dupa cativa ani buni de fumat, atunci cand s-a concretizat renuntarea la acest viciu am simtit o nevoie exagerata de detoxifiere. Si role, inot ocazional, plimbari zilnice de 2-3 km nu erau destul. Vroiam miscare. Multa, eficienta, placuta.
Si asta am primit in ultimele 4 luni. Aproape zilnic :) Nu fac reclama salii Perfect-Body, sunt mult prea egoista si deja e plin de fete ambitioase pe-acolo. Ideea e simpla: m-am indragostit, de zumba, de tae-bo, de aerobic in toate formele lui posibile, pentru ca nici o ora nu are aceeasi rutina. Totul e viu, antrenant, molipsitor. Acum nu-mi pot imagina cum a fost posibil sa...lenevesc atat de mult timp :P
Glumesc :)
Am vrut pur si simplu sa impartasesc cu voi aceasta noua pasiune a mea :)

Sa ne depasim noi limite, zic :)

Dezamagirea

Este poate cel mai puternic sentiment dintre toate.

N-o fi avand dezamagirea intensitatea iubirii sau profunzimea tristetii, insa odata instalata in mintea si in sufletul nostru...aceasta are puterea sa contamineze zile in sir.
Iubirea se castiga, se pierde, tristestea se sterge, se cauzeaza, insa demagirea exista pur si simplu.
N-ai cum sa incetezi sa fii dezamagit...
Si pentru ca multi poarta dezamagirea pe umeri, pentru a nu fi o povara atat de mare, Dumnezeu a luat durerea din dezamagire.

Nu ma doare sufletul, nu ma inlantuie depresia, ci pur si simplu sunt dezamagita.
De simplitatea oamenilor, de simplitatea situatiilor, de lipsa de culoare, de lipsa de subsanta, de banalitatea intamplarilor si mai ales, mai ales, de fatade.
Cine sunt eu sa fiu dezamagita? Nimeni! Dar nici voi, toti cei ce m-ati dezamagit nu-mi sunteti mai presus.
Doar ca eu, spre deosebire de cei ce-si vad coroane invizibile in oglinda, stiu cand sa-mi plec capul.

Nu cred in modestie insa nici in grandomanie. Inteligenta artificiala si ale naibii legi de conduita sau valori proprii.
Am suficient curaj sa privesc pe oricine in ochi fara sa-mi vopsesc personalitatea.

Cum spuneam, sunt dezamagita.

Nu trebuie!

Oricat de rationalo-pragmatico-fixista as fi eu uneori recurg la zicala "if its meant to be...it will be!" Mai pe limba noastra: "daca e sa fie...va fi".
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)

Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti"  si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.

Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)

Undeva la mijloc

Vi s-a intamplat vreodata sa aflati/cititi/cunoasteti o poveste de viata, de dragoste, atat de intensa incat la un moment dat, pe masura ce descoperiti mai multe detalii sa spuneti "asa ceva se intampla doar in filme" ? 
Intensitatea unor povesti este atat de mare incat e mai credibil sa le consideram incredibile :) Ciudat.
Dar, analizand detasat o poveste, putem intelege ca poate tocmai simplitatea cu care este relatata certifica sinceritatea ei.
Mai simplu: daca eu nu pot intelege ceva asta nu inseamna ca nu e adevarat, ca nu e posibil, ca nu s-a intamplat.

Sau poate, odata cu blazarea intr-o realitate atat de gri ne detasam de capacitatea de a visa.
E ca atunci cand esti copil si gasesti jocul in tot si-n toate, tranformi fiecare aspect intr-un mister gata de descifrat. Copiii nasc povesti. Adultii se poticnesc in pragmatism si scepticism.
Atunci cand ne dorim o schimbare, o revelatie, o renastere, n-o putem avea decat daca facem ceva DIFERIT.
N-am inteles multa vreme sintagma " Atunci cand vrei sa schimbi lumea trebuie sa incepi mai intai cu tine". Pentru mine nu este posibil sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu alt om. Sau este?
Raspunsul e la fel de simplu ca si posibilitatea unei povesti ireal de frumoase: nu am sa stiu ce este posibil si ce nu pana nu voi fi incercat.

Trebuie doar sa deschidem ochii si sa constientizam multitudinea de posibilitati din jur. Asta o spune un om care in ultima vreme si-a abandonat multe poezii din suflet. Nu pot spune ca am renuntat sa cred in magie, insa am omis sa mai cred in miracole. Dar, asta e o alta poveste.
Totusi, ca o concluzie de final de articol va pot spune ca este gresit sa credem ca "de maine incep sa" sau ca "n-o sa mai vreau niciodata sa".
Suntem undeva la mijloc.

Mai mult calm

La inceputul lui 2012 imi promiteam sa fiu, sa fac, sa, sa, sa. Eram sigura ca 2012 e anul MEU. "It's a ME year" imi spuneam. Anul in care invat sa fiu egoista, sa imi port singura de grija, sa ma iubesc doar pe mine, sa ma protejez si sa lupt. Am pornit razboinica un 2012 ce-l vroiam supus.
Anul 2012 pentru mine a fost un an in care am stiu mereu ce vreau si am avut mereu ce-am vrut. N-am plans, nu am suferit insa am dat cu pumnul in masa de multe ori.
Am tipat, am luptat, m-am incruntat mult.
La finele lui 2012 nu mai zambeam. Eram decisa si atat. Luptasem mult. Pentru tot. Pentru orice.
E timpul sa invat (poate din nou) ce inseamna calmul, rabdarea si cerul senin.
Mi-am promis ca in 2013 sa nu mai ridic tonul. Sa nu ma mai enervez. Sa nu mai vorbesc urat (nici macar in joaca). E anul in care voi incerca sa impart bucuriile si cu ceilalti.
Lectia rabdarii mi-a mai fost oferita candva. In alt sens. De data aceasta trebuie sa invat sa am rabdare cu mine. Sa invat ca exista si alte perfectiuni.
Totusi, ma asteapta un an plin, cu multe provocari, multa munca si multe intamplari.

Dar...sa nu facem planuri :)

not yet :)