Recapitulare: escapada prin tara

Vineri aveam un chef de mare...Cum zacea ea, canicula, pe fiecare bucata de asfalt din Bucuresti aproape ca auzeam valurile frante din Vama, ma vedeam pe mine tolanita pe nisip, anticipam bauta din Expirat de dupa lasarea intunericului...

Totusi am plecat spre munte. Veneau ai mei, mama, tata si sora-mea, undeva pe langa Piatra Neamt; la mare pot ajunge oricand, exista atatea alte weekenduri, mi-era dor de familie, asa ca am decis.

Am pornit sambata dupa pranz, agale prin fiecare sat, lasand in urma apatiile de capitala.

Aveam muzici de toate felurile, aveam picioarele pe bord si ochelarii acoperindu-mi jumatate de fata. Aveam barbatul langa mine si un mare chef sa evadam undeva intr-o pustietate.

Drumul a fost relativ greoi...de indata ce-am trecut de Urziceni in fiecare localitate lasata de Dumnezeu era cate o masina a militiei. Militieni peste tot, in sate in orase, in afara, asteptand ca vulturii.

Evident ca am fost si noi opriti si amendat pentru cei 85 km/h "in localitate" dupa cum spunea cucul de la sapca, noi fiind convinsi ca eram in afara localitatii.

Ultimul loc canicular a fost Bacau. Acolo unde semafoarele tin cate 90 de secunde!

De cum am intrat in Piatra Neamt temperatura a coborat de la 34 de grade la ... 20. Spre Targul Neamt (unde era punctul de intalnire) termometrul indica 18 grade si o ploaie deasa ne batea continuu in parbriz plina de tupeu ...

Subsemnata (adica io) avem in bagaj doua rochite de-o palma, una chiar fara spate, un costum de baie, si o pereche de slapi. Fustita mea roz volanata devenise un petec deloc protector...

Noroc cu mama care mi-a imprumutat o pereche de jeansi si-o jacheta. N-are sens sa va spun ca aratam mult prea hip-hop in hainele de imprumut...

Ne-am cazat la poalele Cetatii Neamtului, am lasat bagajele la casuta si pentru a aveam deja zgomote amenintatoare in stomac am pornit in cautarea bucatelor cu iz moldovenesc.

Uimitor dragii mei a fost ca pe o raza de mai bine de 50 de kilometri fiecare terasa, restaurant, pensiune sau hotel (si nu erau putine) aveau cate un covor rosu intins pe trepte. Si stiti ce inseamna asta? Nunta!

Nunta pentru ei, foame pentru noi, caci n-aveam cum sa ne amestecam printre nuntasi...

Cand credeam ca o sa mancam fornetti am zarit un pub, mai ascuns, unde-am intrat si spre bucuria noastra aveau de-ale gurii.

Acum imi pare rau ca nu i-am retinut numele, vroiam sa vi-l recomand si voua daca aveti drum vreodata prin Targul Neamt. Am mancat pana amenintau burtile sa ni se sparga. Ati dedus ca erau delicioase toate si asta nu din cauza ca ne era noua foame ci pentru ca oamenii de acolo chiar isi faceau treaba cu drag.

Prima seara s-a inchiat cu focuri de artificii, la propriu :) noi am cazut toropiti de aerul proaspat, murmurand la unison cu greierii ce se incapatanau sa cante si pe ploaie.

Duminica, dis de dimineata (aproape de ora 11) cu ochii bulbucati de somn am pornit in pas vioi spre cetatea Neamtului.

Desi nu erau mai mult de 20 de grade afara si o ploaie marunta se incapatana sa cada, experienta cu vizitarea cetatii a fost una foarte energizanta.Vroiam sa vizitam cat mai multe obiective turistice din imprejurimi pentru ca dupa-amiaza urma drumul spre casa.

Cei 500 de metri abrupti pana la cetate ne-au convins ca trebuie sa ne apucam serios de sport si sa renuntam la viciul cu fum.

Urmeaza Humulestiul, devenit acum "Parcul Tematic Ion Creanga". Mi-am dorit mereu sa vad pe unde se aventura Nica in copilarie pentru ca tare ne asemanam la nazdravenii, doar ca eu nu le-am povestit inca pe ale mele :)

Am vizitat apoi manastirea Agapia pentru ca in muzeul manastirii era o expozitie a pictorului Nicolae Grigorescu. Pentru vizitatorii viitori trebuie mentionat ca exista taxa de vizita atat la intrarea in manastire cat si la intrarea in muzeul din incinta manastirii. O taxa modica e drept...dar exista.

Am pornit spre Piatra Neamt (nea Pinalti, cand repari si tu centura orasului?) unde

ne-am dat cu telegondola (pai nu?), o senzatie pe care eu am incercat-o intaia oara in viata. Noroc ca nu mi-e frica de inaltime. Asa am vazut si noi orasul, fara sa-i mai facem turul de onoare, petrecand cam jumatate de ceas in cabina cu geamuri albastre-transparente.

A urmat Bicazul, nu inainte de un pranz copios luat intr-o pensiune-restaurant din drum spre. Ma amuza cum de fiecare data cand intreb chelnerii "ciorba cutare nu are carne nu?" ei ma privesc cu o brusca ingrijorare " vai ne cerem scuze, dar chiar nu contine carne" iar eu incerc sa le zambesc cu ochi, cu dinti, cu tot: "E perfect! nu mananc carne de asta va intreb".

Chelnerita din locatia aceasta mi-a adus un bulz "asa cum ati cerut, fara carne" iar eu privindu-l cu ochii mari am cerut lamuriri : "pai n-are carne prin el, are doar bucatile acestea de muschiulet...cum nici asta nu doreati?"

Amuzant.

Barajul Bicaz si Lacul Rosu (cu al lui eveniment maghiar cu tot) au fost ultimele doua locatii vizitate.

Recunosc ca a fost un maraton turistic in mai putin de 24 de ore insa va asigur ca a fost unul deosebit.

Locurile acestei tari, frumoase, proaspete, din ce in ce mai putine ma surprind de fiecare data insa in weekendul acesta m-am concentrat pe oamenii dragi.

Mi-e drag de ai mei, de mama, de tata, ii vad atat de energici si de vii, ar complexa orice lenes de capitala :) De fiecare data cand ma vad cu ei parca as vrea sa le spun "gata, vin sa stau cu voi, nu mai plec la Bucuresti!".

Ma uit apoi langa mine, la omul care adoarme cu nasul in ceafa mea, omul care face fiecare loc sa fie acasa omul care ma face sa urlu " e al meu!" si-mi dau seama ca drumul nostru merge intr-o singura directie :)

Ne-au placut satele verzi, rupte de lume. Vrem si noi o casuta din lemn (poate chiar vopsita in roz), o capita de fan, toate animalele din lume (care sa moara de batranete dupa 1000 de ani) , cerul cu stele aproape, linistea coplesitoare, vrem basmul nostru in care nimeni n-are cum sa patrunda.

Dar pana atunci...am ajuns iara acasa, aci, in Bucu.

Voi ce-ati mai facut?

Chiar nu inseamna nimic?

Ma macina un gand pe care doresc sa-l dezbat aici cu voi;

Astazi dimineata in fata cladirii de birouri unde-mi fac veacul trona un frumos Suzuki Boulevard iar eu fan moto m-am oprit sa-l admir...

In holul biroului m-am intalnit cu un coleg si cu doamna de la paza carora dupa ce le-am dat binete i-am intrebat al cui e motorul din fata.

"E al unui baiat...dar e cu o fata sa stiti" mi-a spus doamna de la paza razand.

"Doar vroiam sa stiu daca e al cuiva din cladire " i-am spus eu amuzata de remarca ei iar apoi ca sa-i intorc replica i-am aratat inelarul "N-am iesit la vanatoare sa stiti, sunt casatorita"

Apoi aproape la unison atat colegul cat si doamna au raspuns:

"Eeee! Asta nu inseamna nimic"

"Doar daca sunteti casatorita de putin timp ar putea conta..." a continuat doamna.

O secunda am ramas blocata dar apoi mi-am continuat drumul si am trecut cu vederea schimbul de replici.

Nu stiu cum de mi-au venit in minte, total intamplator mai multe astfel de remarci venite din partea mai multor oameni.

Imi aminteam cum o colega ii povestea altei colege despre o intalnire cu un client care era "atat de draguuut...dar din pacate avea verigheta"

Celalta colega a raspuns aproape fara sa respire "Eeee, asta nu inseamna nimic!"

Cand niste amici de-ai mei discutau despre o "bunaciune de tipa care avea shaiba pe deget'' replica "asta nu inseamna nimic" a venit instantaneu si in situatia respectiva...

O alta colega a fost acostata de un individ destul de libidinos iar ea ostentativa i-a aratat mana stanga si i-a spus ca e maritata. In replica tipul si-a fluturat la randul lui inelarul si i-a dat replica:

"Si eu sunt insurat! Asta nu inseamna nimic!"

Exemple mai sunt o gramada... totusi eu raman perplexa la fraza "asta nu inseamna nimic"

Cum adica?

Era un episod al serialului Scrubs in care un doctoras se plangea amicului sau ca nu mai gaseste femei frumoase. Amicul ii spune ca exista femei frumoase doar ca ele sunt invizibile. Doctorasul ramane stupefiat iar amicul exclama deodata "hei, toate fetele cu verigheta!?va rog sa o scoateti putin de pe deget!" Si ca din senin incaperea se umple cu femei. Dupa ce acestea isi pun verigheta pe deget devin din nou invizibile. "Vezi, ai activat senzorii pentru detectarea si ocolirea femeilor maritate" ii mai spune amicul.

Buna gluma americana :)

Am auzit deja toate glumele si toate miturile posibile despre casnicie, rutina, monotonie si asa mai departe. Totusi pentru mine verigheta inseamna totul.

Atata timp cat exista pe deget simbolizeaza ceva. Cei ce aleg sa o scoata de pe deget trebuie sa aiba o motivatie...

Nu sunt absurda, inteleg ca nu toate cuplurile aleg sa poarte verighete, am prieteni care au tatuaje asemanatoare, am prieteni care nu suporta inelele, dar in fiecare cuplu exista o legatura vizibila sau invizibila care-i uneste.

Ar fi ipocrit din partea mea sa sustin ca acestea au fost convingerile mele mereu. Ideea de casatorie nu mi-a suras intotdeauna, ba din contra, am detestat-o. Nu mi-au placut verighetele si de fiecare data cand vedeam un deget inelat aveam o reactie oarecum ciudata. Totusi...pe mine verighetele m-au tinut intotdeauna la distanta. Tocmai pentru ca inseamna ceva!

Ma gandeam cat de ciudata devine amprenta timpului peste oameni ; acum cateva zeci de ani cuplurile se casatoreau la comanda familiilor, nu din dragoste si totusi cu timpul invatau sa se iubeasca, sa se respecte si credeau cu desavarsire in casnicie. Astazi cuplurile se casatoresc pentru ca sunt indragostiti , pentru ca se respecta si pentru ca nu-si mai vad viata altfel decat impreuna. Dar cumva cu timpul ajung sa nu mai creada in casnicie sa-si piarda iubirea, respectul...sa nu insemne nimic...

Voi ce credeti despre verighete ?

Totul e relativ

Imi aduc aminte de o perioada din viata mea (cu mai multi ani in urma) cand eram atat de fericita - fara un motiv anume, fiind eu, vie, sanatoasa, umana - ma tot gandeam si contemplam la ceva ce m-ar putea face sa-mi depasesc starea de euforie ajungand la una superioara... N-am reusit sa gasesc ceva care sa ma faca mai fericita dar nici ceva care sa ma intristeze. Eram constanta.

Ma tot minunam si-mi spuneam "cat de putin are omul nevoie sa devina fericit!".

Totul se petrecea in mintea mea, intr-o secunda, pur si simplu imi admiram momentul ireal...

Acum stau si o rumeg: nu eram nici mai grasa nici mai slaba, nici mai urata si nici mai frumoasa, eram aceeasi eu. Asa mi se nazarise mie, sa ma privesc in oglinda, sa cred despre mine ca sunt fericita si ca nu se poate sa fiu mai mult de atat, sa ma bucur de momentul acela fara sa-mi mai doresc nimic altceva.

Apoi, intr-o alta perioada de timp, total nefericita, cugetam momentul si-mi spuneam "ce poate fi mai rau de atat?sa mor?ar insemna sa scap de suferinta si de durere". Tot astazi constat ca intre starea de fericire de mai sus si starea deplorabila nu exista nici o diferenta. Aceeasi eu, vie, sanatoasa, aceleasi ore curgand greu (sau usor), aceeasi infatisare, acelasi suflet.

Circumstante diferite? Faptul ca m-am aflat in sud sau in nord? Ca am fost langa un om sau altul? Ca am avut mai multi prieteni sau mai putini?

De ce intr-o zi pluteam iar in alta plangeam?

Posibil ca veti gandi despre mine ca sunt o primitiva pentru ca nu tin cont de cauzele inconjuratoare care ne fac fericiti sau nefericiti, ca asociez starea de bine cu placerea si starea de rau cu durerea?

Eu cred ca fericirea sau durerea sunt undeva in mintea noastra. Nu spun ca nu exista, nu spun ca motivele nu pot sa ne stimuleze in a nutri un sentiment sau altul, spun ca depinde de noi sa vedem jumatatea plina sau cea goala a paharului si sa alegem ce simtim.

Unii se pot bucura de jumatatea goala (mai putin de baut, de indurat) altii se pot intrista de jumatatea plina (mai mult de indurat, pana cand Doamne?) insa asta nu inseamna ca o jumatate sau cealala e buna sau rea.

De fapt eu incerc sa ma autoeduc, sa-mi dovedesc mie ca pot sa dau cate o definitie pentru fiecare sentiment pe care-l nutresc.

N-as vrea sa incep sa-mi cataloghez starile dupa cat de putin fericita, cat de "foarte fericita", trista, suferinda sau de-a dreptul depresiva pot sa fiu.

As vrea totusi sa-mi gasesc eu-ul acela pe care credeam ca-l cunosc bine dar uite ca incepe sa-mi fie pe zi ce trece mai strain.

Inca nu sunt pregatita sa va vorbesc despre mine :) a fost un efort mental destul de mare sa leg toate frazele de mai sus (cu sau fara logica) si sa ajung la concluzia ca totul (sau ma rog, aproape) este relativ.

Pana si definitiile.

A fi sau a nu fi...rasist

Oricata bunavointa, intelepciune si intelegere as avea ma poticnesc intr-o ura de semeni teribila.
Ce e de spus dupa ce acum doua saptamani un tigan m-a urmarit pana acasa si m-a agresat chiar in fata portii?
Ce e de spus cand doi pui de tigani te agreseaza pe lac in Cismigiu? Inotau in mizerabila apa a lacului, s-au prins de barca in care eram eu si Vali, au cerut bani si-au amenintat ca ne rastoarna barca...
Ce era sa fac? Sa ii inec? Sa ii urasc? Sa ma declar rasista?
Eu stiu ca nu sunt rasista, nu ma intereseaza culoarea pielii, rasa, nationalitatea, religia si asa mai departe. Ma intereseaza omul.
Cei optimisti vor spune ca am numarat doar intamplarile negative si ca am uitat de cele pozitive.
Cand eram copil am trecut cu mama si cu sora mea printr-un cartier de tigani si unii dintr-o haita s-au luat de noi, stiind ca ei sunt mai multi si ca noi suntem speriate.
Am scapat cu bine fara incidente nefericite pentru ca am marit pasul si nu le-am dat atentia pe care o cerseau violent.
Mai tarziu era sa o patesc bine de tot pentru ca am incercat sa avertizez o tanara in tramvai ca este jefuita.
Ciudat e ca in aproape doi ani si jumatate de locuit in Rahova n-am avut incidente cu tiganii desi acolo e patria lor.
Am acum cand locuiesc in inima Bucurestiului...
De cate ori ii vad oricat as incerca sa ma controlez sunt coplesita de repulsie amestecata cu teama si amestecata cu furie.
Sa ne intelegem ... nu fata de toti din rasa lor. Doar fata de aceia care isi refuza adaptarea la societate. Cei ce se comporta precum gandacii de bucatarie, traiesc in mizerie, traiesc pentru a dezgusta si pentru a face rau.
Asta o spun eu, un om care intotdeauna are bani pentru cersetori.
Autoritatile nu pot face nimic impotriva lor.
Ce este ingrijorator e faptul ca se inmultesc... Cu o viteza incredibila! Fac progenituri de la varste tinere, ajung ca la 30 de ani sa fie deja bunici si sa aiba nepoti multi!
Nici nu se pot schimba.
Ei spun ca societatea nu le da nici o sansa, eu spun ca nici ei nu-si doresc o sansa.
Exista atat de multe asociatii pentru rromi (DA unii sunt tigani altii sunt rromi!) unde cei ce vor sa-si depaseasca conditia (la fel ca si romanii de altfel) o dovedesc.
Totusi, n-am fost niciodata agresata de un roman, fie el muritor de foame...
De fiecare data cand se intampla ceva de genul acesta "trebuie sa incercam sa nu judecam" , "sa nu fim rasisti" , "au si ei drepturile lor" si asa mai departe. Au fost creeate atat de multe prejudecati si suntem atat de cenzurati pentru a poza decent intr-o societate infecta!
Ei bine nu dau doi lei pe ce spune societatea romaneasca: nu-mi plac tiganii cersetori, muritori de foame, taratori prin tramvaie, imputiti, nespalati, cei ce agreseaza femei, copii, batrani, cei ce se drogheaza cu aurolac, cei ce nu or sa se schimbe niciodata nu pentru ca nu li se intinde o mana ci pentru ca orice specie trebuie sa-si aiba parazitii.
Ne facem ca nu-i vedem, ii toleram pentru ca "nu suntem rasisti" ?
Nu sunt Hitler si nici nu fac parte din KKK dar asta nu inseamna ca voi trece peste incidente de acest gen cu inima deschisa!