Vești din luna lui Martie

Am crezut mereu ca eu sunt “aleasă” de cărți, nu că le pot alege eu.  

De fapt, “mereu”, a început de prin 2008 încoace, după prima carte care m-a declanșat spiritual.

Să ne înțelegem: cărțile mi-au fost evadare încă de când am învățat să citesc. Dar nu hrană. Evadare.

În 2008, treceam printr-o despărțire ciudată, eram cumva la o răscruce de situații în viață. Am primit în dar cartea “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, scrisă de Elizabeth Gilbert și a fost ca și cum o fereastră spre o altă lume s-ar fi deschis unei fete de 23 de ani (câți aveam atunci).

Înainte să aud suspine pline de superioritate, acum că mărinimosul internet vă este prielnic să vă ilumineze setea de cunoaștere cu alte informații mai profunde decât “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, trebuie să clarific ceva: cartea asta, ecranizata foarte prost, n-o fi ea vreo capodoperă literară (deși a devenit best-seller internațional), însa pe atunci, pentru MINE, a fost imboldul de care aveam nevoie în acel moment pentru a începe măcar să mă uit în oglindă. A fost (cred), primul pas pe care l-am facut (EU) în această călătorie nesfârșită de auto-descoperire de sine. Şi, mai important, a fost primul pas pe care l-am făcut pe drumul spiritualității mele. (Aici, e în sine o poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie)

Cartea asta, pentru o fătucă de 23 de ani, cu sufletul frânt și zero prieteni a fost așa un semn de întrebare: dar dacă lumea asta poate fi mai mult despre mine și mai puțin despre cei care nu mă apreciază? Dacă nu e despre a-l căuta pe vreun EL, ci despre a mă găsi pe MINE? Așa mi-a fost sădită ideea. Ideea, căci faptele aveau să întârzie niște ani. Buni.

Așa că nici nu vreau să aud comentarii și prejudecăți. Fiecare dintre noi avem momente declanșatoare, iar atunci, în 2008, a fost al meu. Mai apoi, prin 2011, mi-am cumpărat singură continuarea cărții autobiografice.

Însă 2011 a fost un an în care n-am căutat profunzime și nici n-am găsit. Cea de-a doua carte autobiografică a autoarei se numește “Si am spus Da”. Iar eu tocmai spusesem da. N-aveam motive să mă îndoiesc de da-ul meu. Iar oamenii fericiți nu caută vindecare. Sau, cel puțin eu nu am găsit motive să citesc cartea în acel moment al vieții mele. Am pus-o frumos în bibliotecă și am uitat de ea.

Acum vreo doua săptămâni, o viață mai târziu, în timp ce frunzăream rafturile unei librării, cat copila-mi își consuma timpul la cursurile de teatru, am văzut ca Elizabeth Gilbert tocmai ce și-a lansat cea mai recentă carte autobiografică. Am ridicat o sprânceană și mi-am spus că fata aceea din 2008 nu mai există și nici speranțe de spiritualitate. Astăzi există o femeie puternică. O femeie care știe care-i este drumul și cum să ajungă acolo. Dar care nu se urnește de pe potecă.

Totuși, am cumpărat cartea. Pentru că trebuie să-mi ocup cumva diminețile în metrou, în drum spre birou. Și social-media nu mă mai încântă.

De menționat este că mi-am reactivat pasiunea pentru citit acum aproape un an. Adormisem printre drame, n-am mai citit de niște ani. De fapt am citit, dar pe un subiect anume pentru că îmi eram și-mi sunt încă pacientă.

Am citit ultima carte autobiografică în doar două saptămâni, deși are aproape 400 de pagini. Am plâns și am râs și am stat cu emoțiile scriitoarei pagini bune și vreo două zile după ce-am încheiat cartea. Apoi am căutat în bibliotecă și cartea abandonată în 2011.

N-aș putea să trădez ce scrie în carte. Și, cu siguranță, impacul pe care l-a avut asupra mea este unul pur subiectiv. Într-adevăr, nu m-a găsit la fel de spirituală pe cât m-a lăsat în 2008. Și nici atât de convinsă că oamenii mai știu să fie buni, să iubească sincer și să fie altruiști.

Însă, a reușit să mă readucă în fața oglinzii. Din nou. Și să mă ajute să înțeleg din nou că aproape întotdeauna există câte două (cel puțin) versiuni ale fiecărei povești. Că avem cu toții câte un adevăr, dar, că doar ADEVĂRUL stă mereu în picioare. Adevărul ăla dureros de adevărat. Că doar atunci când îl putem privi în ochi ne desprindem cu adevărat de tot ce ne doare. Și că, aproape în fiecare relație sentimentală există o victimă și un călău. Știam asta deja. Însă nu știam că rolurile se rotesc mai repede decât ne-am aștepta.

Cartea asta a reușit să-mi întărească convingerea că instinctul meu este unul bun și că, chiar și atunci când l-am lăsat deoparte, m-a ghidat din umbră.

Informațiile n-au venit ca niște revelații, cum spuneam, fata de 23 de ani din 2008 este dintr-o altă viață, cineva de care îmi amintesc cu drag. Doar ca mi-am dat seama (din nou și din nou) că fiecare etapă a vieții este una frumoasă. Chiar și cele dureroase. Putem învăța dacă ne dorim asta. Și că merită din când în când să facem acest exercițiu de sinceritate și să intrăm în pielea interlocutorului, să gândim din perspectiva acestuia pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai coerentă. Altfel, universul nostru prea-plin de sine poate să dea greș.

Citiți cartea dacă v-am făcut curioși. Este cel puțin o lectură interesantă care te captivează în poveste. Dacă mai și empatizezi la un nivel superior, e ce trebuie.

Lecția cu care îmi tot încep anul 2026, zi după zi după zi după zi este că n-a fost niciodata despre altcineva înafară de mine. Și că nu-mi pot da voie să fie despre altcineva prea curând. Pentru că nu-mi trebuie.