Tantrum de vârstă mijlocie

Am avut o ieșire tare infantilă săptămâna asta. Am făcut un tantrum. Se poate și la 40+. Și încă cum! Mi-e puțin rușine de reacția mea. Puțin. Dar, poate așa a fost să fie ca să ajung acum să închei săptămâna cu revelațiile de rigoare.

În mod uzual, foooarte puține situații mai ajung să trezească fiara din mine. E la hibernare. Și, poate că în ultimii ani s-a și domesticit. Reușesc în proporție uimitor de mare să număr în gând până la 10, să respir, să pun întrebări, să analizez, să am reacții înțelepte și, dacă e cazul, să ignor.

Există un singur călcâi al lui Ahile. Limpede că-i vorba despre copilă. Doar așa mă mai poți atinge. Doar în caz că ei îi tresare un fir de păr, atunci revin la hiper-vigilență.

Ar fi urmat aici un lung articol despre cât de greu îmi este să împart creșterea copilei, în proporție inegală, cu cel ce îi este tată. Voiam să plâng, să urlu, să trec ca un tanc peste momentele în care mă simt neputincioasă.

Dar… una dintre re-revelații (așa le spun atunci când le știam, dar îmi sunt reamintite), a fost că e prea multă risipă de energie pe un subiect inutil. Mă și vedeam, parafrazând momentul, încercând să beau apă cu furculița. Cam atât de similare sunt subiectele. Poate aș avea șanse să îmi astâmpăr setea folosind furculița, însă să ajung la un numitor comun privind rolul de părinte asumat, nu.

DAR ESTE OK! Asta nu am înțeles. De aici reacția mea rușinoasă.

Am făcut ceva ce nu aș face în mod normal, am încercat să pun într-o lumină rușinoasă un om. 

N-am spus niciun neadevăr, nu am prezentat fapte false, nu am interpretat aiurea, nu am inventat, nu am exagerat. 

Doar că n-am tăcut, am spălat rufe în public, am postat o situație personală pe pagina mea de Facebook. Și am simțit o mare satisfacție făcând asta! Pentru că am vrut să pedepsesc persoana în cauză. De ce? Că nu-mi iubește copilul cum cred eu că ar trebui să fie iubit. Aici s-ar putea să pierd iarăși din logică. Dar voi scrie așa cum îmi vine, mi-am recăpătat vocea și cuvintele, nu mai e cale să tac.

Dar am mai făcut ceva de care nu sunt mândră. Am intrat în modul demonstrativ. Și atunci aș putea să mă numesc ipocrită. Pentru că mi-am jurat că nu voi mai încerca să dovedesc nimic, nimănui, mai ales când vine vorba de ce să simtă, când nu există emoții. Am încercat să „dovedesc” lumii că un om poartă o mască. E treaba mea să fac asta? Nu. Mi-a cerut-o cineva? Nu. Am câștigat ceva? Am ventilat nițel. Am simțit că mi-am făcut dreptate. Că mi-am spus părerea la portavoce atunci când copilului meu i s-a făcut de fapt o nedreptate.

Doar că… lăsând fiara asta să iasă din mine, m-am trezit iarăși în pielea unui personaj neplăcut. Cristina care înainte nu-și lua partea, iar acum face exces de zel. Aproape toată săptămâna am fost teribil de furioasă. Am mâncat compulsiv, am dormit prost, am privit în jos, cu mânie, am dorit să fac rău și, din tot sufletul meu, am urât cum nu am mai urât vreodată. Și am mai făcut ceva ce n-am mai făcut vreodată. Am regretat trecutul. Eu, care spun despre mine că nu regret nimic din ce am trăit, că sunt suma tuturor lucrurilor din trecut. Aș fi șters cu buretele tot.

Și atunci mi-am amintit că nu pot bea apă cu furculița. Și că totul a mai fost și va mai fi. Nu e atât de deosebită situația mea. Oamenii se despart tot timpul. Părinții își dau seama că nu știu să fie părinți. Adulții nu știu să fie adulți. Conexiunile emoționale se pierd. Respectul se pierde. Și e în regulă.

N-am plecat dintr-o viață pentru că eram mulțumită. N-am părăsit ceva frumos. Am ieșit nemulțumită și seacă și sleită și dezamăgită.

E drept, speram ca odată cu plecarea mea, toată energia bună se va realoca către singura creatură nevinovată: Luna.

Aici, din nou: e așteptarea mea. EU am avut această speranță! Că, vai, odată ce dispar resentimentele unei relații incinerate, vom regăsi amiciția parentală. Vom fi părinții aia cool, maturi, care au trecut peste prejudecăți și vor ce e mai bine pentru Luna.

EU AM avut această fantezie. Îmi asum.

Și tot eu, după ce mi-am dat voie să mă tăvălesc pe jos de furie și frustrare, am avut următoarea conversație super-sinceră cu mine: Ce vrei, Cristina? Să fii respectată ca mamă? Să fii văzută ca mamă care renunță la absolut tot pentru copil? Să fii văzută și apreciată dintr-o perspectivă non-romantică, dar care ar putea fi benefică pe termen lung copilei?

Îmi pare rău, nu pot să cer toate lucrurile de mai sus. Mă așteptam să le primesc, dar eu nu le ofer nici măcar în cel mai mic procent. Ok, da eu sunt îndreptățită!!!!! Vocea din tantrumul meu infantil îmi spune cât de îndreptățită sunt eu să nu și să nu și să nu și să nu. Apoi revăd în minte zeci de situații și momente în care EU am dreptate.

Așadar, recapitulăm: tu, Cristina, vrei să primești, dar nu vrei să dai?

Deja zâmbesc. Mi-este clar că nu vorbesc cu vreun adult, ci cu o furie de tip tantrum.

Iar acest copil interior – același care e în modul demonstrativ – vrea recunoaștere și, dacă nu o primește, face ceea ce a făcut întotdeauna: anarhie.

Am scos copila la sport. Întotdeauna îi prinde bine când își consumă energia fizică. Am lăsat adultul să se odihnească. Apoi m-am îngropat puțin în muncă.

Și a venit ultima revelație: acceptarea. Nu este posibilă relația de co-parenting cool și asumat din fanteziile mele. În primul rând, nici una dintre persoanele implicate nu își dorește o relație de prietenie. Apoi: nici una dintre persoanele implicate nu manifestă vreun dram de respect pentru interlocutor și nici nu va manifesta prea curând. Mai mult, aici însă vorbesc doar pentru mine: ca să fiu complet sinceră, mă frustrează TERIBIL că nu pot să fac ce știu eu mai bine: să nu mai văd niciodată persoana respectivă. Deci, din start, am o jenă. Care nu poate fi oblojită.

Mai departe, cine simte să pună puțin viața pe pauză ca să se ocupe de creșterea copilului – își ASUMĂ!

N-ar fi corect să fiu invidioasă pe toată libertatea interlocutorului, livin’ la vida loca. De ce? Pentru că eu NU mi-am dorit-o! Eu am zis: Universule, dă-mi un copil și voi face tot ce îmi stă în putere să mă îngrijesc de fericirea ei pentru tot restul vieții și ea va fi cea mai importantă pentru mine și niciun sacrificiu nu e prea mare. EU asta am cerut, asta am primit. Asta am.

Carevasăzică, fiecare avem exact ceea ce ne-am dorit? Exact așa!

Mai e o vorbă, englezească, dar adorabilă: if you really want it, you will find a way. If not, you will find an excuse. Dacă îți dorești cu adevărat, ai să găsești o cale, dacă nu, ai să găsești o scuză.

E un moment foarte, foarte important pentru mine acesta. Momentul în care reușesc să privesc cu sinceritate crudă realitatea, să nu o romantizez și să renunț definitiv la orice fel de așteptări în ceea ce privește viitorul unei relații de co-parenting. Desigur, Luna nu va ști niciodată. 

Sau, cel puțin, nu îi voi spune eu.