Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 

Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 

Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 

E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.

M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 

La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.

Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.

Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.

Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!