Poezie, zâmbet și o țară verde crud

Nu știu dacă ați trăit vreodată așa ceva.
Nici nu știu cum să definesc acest fenomen...să-i zic pauză de inspirație? Blocaj?
Atunci când faci ceva cu naturalețe, ești atât de obișnuit să o faci încât, atunci când intervine golul de gânduri...habar n-ai cum să reacționezi.
Așa mă simt eu acum.
Mi-au rămas gândurile departe, mintea mi-a părăsit corpul sau pur și simplu nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite.
Intenționam să fac o retrospectivă a vacanței mele. Să pun în ordine amintirile, să le retrăiesc, așa cum fac de obicei.
De fiecare dată revăd mental trăirile, locurile, reascult conversațiile, disec gândurile și le analizez iar și iar.
Nu și de data asta. 
Am fost atât de ancorată în a-mi savura momentele prezente și am încercat să trăiesc totul atunci, pe loc, încât simt că am rămas fără cuvinte.
Aș putea să fac un efort și să relatez un fel de jurnal de călătorie...însă ar fi prea fad comparativ cu tot ceea ce am simțit.
M-am simțit vie și fericită. Nu pentru că am fost în vacanță (bine, și pentru că a fost vacanța mult-așteptată) ci pentru că s-a întâmplat ceea ce mi-am promis ultima oară când am fost în Dublin – și anume că am să revin.
Am numărat minutele în avion, recunosc.
Am avut oameni faini și foarte dragi alături.
Am văzut locuri incredibile.
Am râs în fiecare zi, n-am avut nicio secundă în care să mă macine vreo grijă.
Per total...a fost perfect. Și asta o spune un om care nu s-a putut debarasa de propriile gânduri niciodata până acum.
E normal ca frumusețea să te copleșeasă la un moment dat, e normal ca oamenilor faini să le zâmbești, e normal să fii fericit în vacanță...însă (pentru mine cel puțin) normalul meu a păstrat mereu o doză de spaimă.
Orice am făcut până acum n-am reușit să mă detașez complet și să savurez pur și simplu clipa. Să fiu împăcată cu mine. Să n-am niciun regret, niciun plan și nicio jenă.
Am băut bere bună dimineața, la prânz și seara.
Am mâncat mai mult decât am mâncat vreodată în viața mea și mi-a plăcut totul.
Nu regret cele 2-3 kilograme în plus și nici nasul cojit datorită vântului irlandez.
Am respirat aer rece, adorabil de rece, am admirat cer senin, atât de albastru încât lăcrimam doar când mă uitam spre el.
M-a ars și soarele iar ploaia nu m-a găsit deloc în cele două săptămâni cât le-am locuit țara. Am făcut tone de poze, ce să vă spun...frumoase, care mai de care.
Irlanda e o țară frumoasă și-am cam vâzut mai bine de jumătate din ea.
Oamenii sunt exagerat de politicoși și foarte relaxați. Or fi având și ei grijile lor însă...pare-se că le lasă la intrarea în pub. Nu, nu își îneacă grijile în bere ci mai degrabă își împart zâmbetele cu prietenii.
M-am simțit acasă. Dar asta am simțit și data trecută. Nicio secundă n-am simțit că sunt un turist rătăcit.
Am simțit că diminețile îmi aparțin și că serile mă copleșesc. Dar...eu sunt poetă. Și subiectivă și îndrăgostită.
Irlanda e verde. Verde, verde, verde crud și curat.
Are miliarde de flori de toate culorile pe care nimeni nu se îndură să le rupă din pământ. Sunt atât de frumoase...încât simt iar că n-am cuvinte.
Irlanda e liniștită. Da, orașele mișună de turiști dar toți sunt cuminți și zâmbesc.
Irlanda e veselă. Prietenoasă. Senină...sau, cel puțin așa a fost pentru mine.

Nu doresc să fac comparații și nici să ridic în slăvi locul acela.
E locul meu drag, îmi iubesc la fel de mult și țara.
Doar că ... mă plac pe mine când sunt acolo. Și sunt altfel acolo. Nu înțeleg de ce...

În fine. Am adus cu mine niște liniște.
Recunosc că nu-mi vine a crede cât de repede a trecut... Mă simțeam pierdută în propria casă.
Am deschis repede un Guiness.
Acum trebuie doar să învăț să fac pâine irlandeză :) Ceea ce vă doresc și vouă.

Bine v-am regăsit!

Mai e puțin...

Am început să citesc tot ce-mi cade în mână (adică tot ce cumpăr de prin librării) cu și despre mintea umană/emoții/experiențe. Pornind de la mămica-noastră genetica și procesând prin mătușa, psihologie.
Și...e bine.

Simt că mi-e bine mai ales când văd tot felul de workshop-uri, seminarii și cursuri motivaționale despre "cum să-ți transformi viața peste noapte?" și "cum să fii fericită?". Bineînțeles că mă mănâncă degetele să le boicotez.
Daaar...cine sunt eu să contrazic? Fiecare cu legea, calea și metodele proprii.

Dacă încă mai există creaturi care cred că fericirea e un borcan cu miere și trebuie doar să-i deșurubeze capacul ca să-i lingă dulceața...cum aș putea eu să le stric fericirea?
Dacă încă mai există ființe care cred că totul e predestinat, pentru toate există un scop divin și o cale deja scrisă...cine sunt eu să le spun să-și trăiască prezentul căci n-o să mai aivă o a doua șansă?

Între timp...mă bucur să fiu un om normal. Cu zile pline de soare, cu zile gri și mârâit nervos (uneori), cu liniște frumoasă, cu împăcare din ce în ce mai firească.
Credeam că după câteva cărți am să mă descopăr. Să știu cine sunt și ce vreau.

Credeam că deschid o cutiuță (nu, nu a Pandorei) și iese de acolo o Cristina ideală și fericită pe care am ignorat-o în tot acest timp.
Nu.
Cristina sunt eu, în fiecare secundă chiar și atunci când nu știu că sunt. Și încruntată și agitată și somnoroasă și îndrăgostită. Tot eu sunt.
Experiențele nu mă compun pe mine ci îmi relatează oarecum existența de până acum. Nu sunt ceea ce fac, sau ceea ce gândesc. Sunt câte cineva nou în fiecare experiența. Cineva bun sau cineva mai puțin pun.
Pare confuz? Păi...cam este. Pentru că existența noastră este complexă. Simplu ar fi să credem că ne-am născut cu un scop (divin sau nu) și că împlinim vreo profeție ca să fim aici.
Complex este să trăiești fiecare zi știind că totul este subiectiv, fiecare avem o realitate proprie, chiar și realitățile noastre au alte realități și tot așa.

Ei bine...și când ajung să conștientizez toate cele mai sus enunțate...chiar dacă nu la nivelul la care aș vrea eu - totuși - mă liniștesc complet. Și parcă nu-mi vine a mai emite ipoteze și nici a-mi permite cugetări. Decât ale mele, cu mine.

În altă ordine de idei...plec în Irlanda (din nou). Și vacanța asta e atâââât de așteptată încât, oricât încercat eu să îmi dresez adrenalina, chicotesc și-mi cresc aripi în creier de câte ori număr ceasurile până la îmbarcare.

Așadar..vă rog să nu-mi simțiți lipsa în următoarele două săptămâni. Dacă am cuvinte de împărțit...promit s-o fac.
Deși...mă simt cam egoistă :)