Bla-bla-uri și probleme de neîmpărțit

Cred că sunt pe cale să devin cel mai pragmatic om pe care-l cunosc. Mint. N-am cum, îs poetă undeva acolo - în suflet. Suflet zic, știind clar că avem cu toții un suflet creț-creț în prelungirea coloanei vertebrale. Și că sufletul e acolo de milioane și milioane de ani perfecționându-se continuu.
Până azi.
Azi e totul complex. Azi simțim energii și trăim coincidențe și mirosim situații sau avem frici iraționale.
Azi mă bântuie milioane de soluții despre ce vrea femeia versus ce vrea bărbatul și cum simte bărbatul versus cum simte femeia. Toți suntem filozofi, toți suntem și puțin poeți. Ne parfumăm cu gânduri pe care le emanăm doar parțial și, dacă cineva e suficient de deștept încât să se prindă...vai, suntem suflete pereche.
Hai să vă povestesc niște ironii constatate personal:
Oamenii sunt în general deștepți și intuitivi - arată-le un tipar de comportament și încet-încet vor ști să îl recunoască. E ca un joc de puzzle. Nu, nu e niciun miracol la mijloc, nu îți citește gândurile și nu e piesa ta lipsă dintr-un puzzle.
Suntem printre singurele specii care fac sex datorită plăcerii resimţite şi...(ghinion) ne aflăm "în perioada de împerechere" cam...toată viaţa. Mie mi se pare foarte ironică treaba asta. Atât de ironică încât pare a fi pusă la cale de către cineva machiavelic. De ce? Păi ia să vedem: fiinţe umane, dotate cu inteligenţă şi conştiinţă. Creiere dezvoltate. Şi...gluma sorţii: ai cel mai dezvoltat creier al speciei tale dar trebuie să îţi gestionezi propria perioadă de "călduri". Care durează...şi durează...(vorba reclamei). Şi...în toată tevatura asta perpetuă de împerechere (ca efect genetic de perpetuare a speciei), suntem obligaţi să gestionăm emoţii. Şi să le interpretăm. Aici începe haosul. Pentru că habar n-avem să ne gestionăm şi să ne interpretăm emoţiile. Dar, în încercarea noastră de a face asta...suntem dispuşi să acceptăm aproape orice explicaticatie favorabilă nouă. Sau, favorabilă situaţiei în care ne aflăm. Şi am creat nenumărate posibilităţi. De la reîncarnare şi până la suflete pereche. Totul pentru a ne explică de ce funcţionăm cum funcţionăm, sau pentru a ne scuza mijloacele. Scopul final fiind...acelaşi: împerecherea. Perpetuarea speciei.
Cu scopul n-ai cum să te pui. Este scris în codul tău genetic. De asta ai apărut pe pământ. Desigur, intervine personalitatea. Unii se răzvrătesc şi decid că nu, sunt împotriva curentului. Ei au apărut egoist pentru a exista. Daaaar...sunt sclavii plăcerilor. Şi se joacă alba-neagra cu evoluţia, păcălind natura şi fizica şi chimia.
În fine, închei cu ironiile constatate de mine şi mai vreau să spun ceva. Habar n-am dacă are legătură cu subiectul, dar, din moment ce m-a pocnit ideea, trebuie menţionat. Problemele mele, ale tale, ale lui şi/sau ale ei rămân personale. Şi...fac parte din joc. Din jocul acesta de-a viaţa.
Nimănui nu-i pasă (cu adevărat) care sunt problemele tale. Le va lua în calcul DOAR dacă interacţionează într-un fel sau altul cu jocul lui/ei. Chiar şi atunci însă, nu le va putea aprecia la intensitatea la care le apreciezi tu. Evoluţia (sau involuţia) ta e o treabă de care doar tu te ocupi.
E drept, poţi să ai tone de prieteni cu care să vorbeşti şi cărora a te confesezi, asta e de folos. Te ajută dar, până la urmă, eşti unicul responsabil. Aşadar...putem să ne jucăm de-a inventatul soluţiilor. Unele sunt chiar utile. Utile în sensul de ghidaj. Însă nu există reţeta magică. Nici înspre a evolua, nici înspre a soluţiona probleme, nici înspre a ne gestiona propriile trăiri.
Există o singură opţiune, pe care nici măcar nu o controlăm: aceea de a lasă timpul să îşi facă datoria.

Cu viteză înainte

În ultima perioadă mi-a fost greu să îmi stabilesc un subiect pe care aș vrea să îl dezbat. Îmi doresc foarte mult să rămân conectată la acest jurnal virtual pentru că este o formă de auto-terapie care funcționează. Dacă privesc articolele scrise în 2008 si cele de anul acesta...diferența este copleșitoare. Parcă ar fi fost scrise de două persoane diferite.
Evident, în toți anii sesizez mici diferențe. În 2009 o explozie de emoții, în 2010 și 2011 o detașare oarecum apatică, în 2012 reies tendințe depresive iar în 2013 totul este confuz și incoerent.
Desigur, jurnalul este o exprimare emoțională a mea. Trăirile mele codate în cuvinte. Indiferent ce articol aleg mă propulsează exact în starea de spirit pe care o aveam atunci când l-am scris.
Din 2014 am început să îmi focusez atenția mai mult pe ce fac decât pe ce simt. Am început să aloc încredere raționalului și să țin emoționalul în frâu.
M-am simțit de multe ori de parcă aș fi fost bolnavă. Am fost în repetate rânduri convinsă că sufăr de tulburări bipolare pentru că aveam senzația vie că înmagazinez două persoane inăuntrul meu. Una extrem de sensibilă și alta extrem de dură. Iar eu voiam un echilibru.
Echilibrul de care azi mă simt destul de aproape. Daaaar....care nu este atât de intrigant.
Partea mea sensibilă era ca o telenovelă siropoasă care - de bine de rău - își are adepții ei. Partea dură era ca un SF controversat, iarăși, înțeles de o anumită categorie de oameni.
Iar echilibrul ar presupune să pot cumva să-mi gestionez proporțiile și să am "din toate câte puțin".
Să nu credeți că setea pentru auto-cunoaștere ajunge la vreo sațietate. Cu cât știm mai multe, cu atât vrem să știm și mai multe sau se nasc noi întrebări.
Totuși, în fiecare zi pot să îmi explic mai multe lucruri. Să mă înțeleg pe mine, cea de ieri.
Normal că nu îmi dorec să rămân ancorată în trecut și să îl analizez la infinit. Îmi doresc să pot gestiona bine prezentul și să știu totuși să mă bucur de imprevizibilitatea viitorului.
Vedeți? Dorințele ni se schimbă. Pe măsură ce ne schimbăm și noi.

Dacă până de curând aveam o lejeritate în a sfătui oamenii dragi sau oamenii care pur și simplu mă abordau pentru asta... acum nu mă mai simt confortabil să fac asta. Cu cât îmi explic mai multe lucruri, cu atât mă simt mai mică și incapabilă să consiliez pe cineva. Cu cât învăț mai multe, cu atât simt că sunt lucruri mai multe și mai complexe de înțeles. Simplitatea e complexa, adevărul e infinit, asta dacă sunteți amatori de metafore.
Cred că acesta este motivul pentru care o comedie romantică are mai mult succes versus un documentar științific. Cu cât oamenii se regăsesc și își identifică mai ușor sentimentele, cu atât le este mai ușor să se poziționeze într-un anumit loc, fie că vorbim despre clasa socială, fie că vorbim despre planurile de viitor.

Am ajuns la o concluzie...mi-e și greu să o...formulez. Da, am avut (până acum) o viața interesantă. Multe experiențe ieșite din comun, m-am diferențiat puțin de oamenii din jurul meu. Am ars etape și am trăit intens. Daaaaaar - cu toate cele trăite și "dansate" până acum, sunt de părere că aproape nimic din ce-am făcut n-a fost ce am vrut de fapt să fac. M-am concentrat extrem-extrem de mult pe lecții învățate din greșeli. Am fost mândră de toate episoadele mele de căzut/ridicat din cenușă. Muuult focus pe metaforă, prea puțin focus pe evoluție. Așa văd eu acum situația. Am evoluat din reflex. Norocul meu este că am reflexe bune. Mă descurc minunat în situații limită. Dar de ce să aștept aceste situații și să le consider singurele propulsoare?

Habar n-am, poate este o concluzie de moment, o faimoasă auto-contrazicere. Mă simt ca și cum tot ce am învățat și trăit până acum n-ar fi fost altceva decât chestiile elementare: să mă hrănesc și să supraviețuiesc. Și m-am mândrit că ce? Că sunt vie? Că am potențial?

Nu sunt dezamăgită de mine, nu este un articol trist. Încerc să-mi atrag eu, mie, atenția...Încerc să dau o nouă direcție acestui blog.

Încerc :)