Cu si despre...

... mine.

Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.

Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...

Ei bine...n-am :)

Devotata, din nou!

In 2008, tot cam pe vremea asta, urlam pe blog ca vreau sa primesc de ziua mea bilete la concertul Depeche Mode din 16.05.2009.
Am plans de fericire, i-am asteptam cu emotie si am suferit o dezamagire profunda cand au anulat concertele din Bucuresti si Sofia pentru ca aveam bilete la ambele show-uri.

Azi, marti, singura zi din saptamana in care eu sunt superstitioasa datorita celor "3 ceasuri rele" am aflat ca ei, David Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher, adica Depeche Mode concerteaza pe 15 mai 2013 in Bucuresti. Sa descriu momentul si euforia cu care am primit vestea...ar fi de prisos. Dar mi-ar placea la nebunie sa-mi incep fiecare zi cu asemenea vesti bune!

Apoi, pe la pranz, cand am iesit sa-mi iau ceva de mancare, am vazut ceva incredibil :un fluture! La o trecere de pietoni pe Calea Victoriei, in orasul asta aglomerat si poluat fara pic de verdeata in jur, la final de octombrie, un fluture maaaare si colorat, ca si cei de la tara de la bunica mea, de cand eram mica, zbura vesel si aproape ca s-a asezat pe umarul unei femei ce astepta culoarea verde....

A fost atat de frumos momentul incat am inceput sa tip catre colegii mei "un fluture, un fluturas!" mai mult sa ma conving ca nu am vedenii, sa sa-i am "de martori" in cazul in care nu ma crede cineva...

ca...de laudat, m-am laudat apoi peste tot :)

E un semn bun, cred eu!

Despre reguli

Stiti despre mine ca sunt maniaca, da? Alba, neagra, niciodata gri. Tabieturi, reguli si iar reguli.
Usor obsesiva - compulsiva, perfectionista pana la capatul pamantului, prea punctuala si incredibil de competitiva. Nu ma laud, din contra.
Zilele trecute ii spuneam omului meu ca am gasit un nou regim alimentar (nu dieta) pe care as vrea sa il respect, ca m-ar obliga sa incep sa mananc micul-dejun (ca toti oamenii normali) in loc sa-l sar cu regularitate. Iar el, amuzat de mine si de modul meu de-a cauta o noua regula in tot si-n toate, mi-a spus  (mi in gluma, mai in serios) ca nu-s in toate mintile.
I-am raspuns aproape instantaneu, instinctiv, fara sa-mi dau seama, ca mi se pare firesc sa fiu mereu ordonata, sa am reguli care sa-mi ghideze viata, sa ma supun unor obiceiuri care ma ajuta sa duc o viata mai organizata. Iar in final am adaugat ... "si, bineinteles, cu cat am mai multe reguli, cu atat am mai multe reguli de incalcat".
A fost un "Act ratat" ? Imi reprim oare trairile si imi doresc in subconstient sa incalc mai multe reguli?
Sau, poate tot subconstient imi place sa-mi pavez viata cu zeci si zeci de noi reguli pe care sa le incalc in mod constant pentru a hrani rebelul din mine?
Oricum ar fi mi se pare extrem de interesant.
Am citit candva ca omul, in caz de pericol, reuseste uneori sa  isi declanseze un instinct de supravietuire aproape paranormal. Ca animalul invinge ratiunea cu conditia sa ne continuam existenta. Ca in filmul acela in care omul blocat intre stanci a supravietuit hranindu-se cu propria lui carne.
Terifiant? Real?
In cazul meu nu este chiar atat de grav :) Am incalcat atat de multe reguli de-a lungul timpului incat le-am pierdut sirul.
Dar...pe toate  in mod constient :)

pur si simplu...viata

Dimineata, ador sa caut bucatile insorite de trotuar in drumul meu spre birou. Chiar daca-mi transform intreg traseul intr-un zig-zag continuu, prefer sa profit de soarele diminetii cat pot de mult.
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.

Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.

Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva.  Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul  s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".

Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.

Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"

Corect sau nu?

De-a lungul anilor mei am invatat sa fiu foarte deschisa...maleabila, uneori toleranta, alteori intelegatoare...nu toate deodata, desigur, sa nu exageram :) Ideea e ca am invatat sa cred ca totul e posibil si nimic nu-i imposibil.
Asa ca...de FOARTE putine ori am strigat la viata ca "nu-i corect!" Indiferent ce mi-a fost dat sa traiesc am privit spre cer si mi-am spus ca exista un motiv : din gama "for a reason, for a season, for a lifetime".
Din acest motiv, atunci cand i-am reprosat sortii ca nu-i drept, nu-i corect, am facut-o numai in momentul in care nu am gasit nici o alta explicatie sau m-am stiut complet nevinovata.
Si, daca primul lucru care va vine acum in minte este ca "in viata multe nu-s corecte" v-as ruga sa va ganditi bine inainte sa faceti aceasta afirmatie. Aproape tot ceea ce ni se intampla ni se datoreaza, sau are menirea sa ne faca mai puternici, mai intelepti, mai buni. Aproape.
Pentru ca exact atunci cand crezi ca ai inteles lectia vietii, atunci cand iti deschizi sufletul si vrei sa propovaduiesti bunatatea absoluta, atunci, o palma gigantica de nicaieri se lipeste aspru de obrazul tau si te propulseaza printre celebrele stele verzi.
Iti ia ceva timp sa te dezmeticesti si instinctiv privesti in sus intreband "Asta pentru ce a fost?" Intreaba-te tu asta mult si bine, fa-ti inventarul faptelor bune, aminteste-ti greselile de acum ani si ani in ideea ca poate iti iei o intarziata pedeapsa?
De doua ori am urlat ca nu-i corect si tot de doua ori n-a fost corect!
Prima oara atunci cand toti cei sfinti mi-au luat-o pe ea, pe draga mea bunica, fara sa tina cont de mine, de sufletul meu gol si trist. N-a fost corect.
Apoi a doua oara cand am urlat ca nu e corect am facut-o pentru ca nu mai eram proprietarul vietii mele. Mi s-a luat dreptul la o decizie, la o viata normala, dreptul de a vrea, de a nu vrea, de a putea de a nu putea, de a face pasii firesti intr-o viata...sau de a nu-i face. Dreptul de a alege, de a nu alege. Si, oricine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu sunt genul de om care sa fie pus in fata faptului implinit si sa se multumeasca cu putin.
Si in primul caz si in al doilea caz am fost ca un peste pe uscat ; m-am zbatut pana am ramas fara aer, pana la durere fizica, pana la amortirea sufletului, pana la epuizarea mentala. Am despicat firul in 4000, am urlat "de-ce-uri" noaptea in somn.
Cred ca durerea unei nedreptati nu trece niciodata, mai degraba invatam noi sa traim cu ea. E o rana, nu o cicatrice, o rana mereu vie, devine punctul nostru sensibil. Si, ati observat cum atunci cand avem o rana deschisa o bandajam si o protejam? Ei bine, la fel si in partea emotionala, daca ne sunt lezate sufletul, sau mintea, le protejam, le bandajam. Bine de tot.
Da, asa vroiam sa concluzionez, in viata exista si nedreptati. Nu atat de multe cum am vrea noi sa credem, omul are tendinta sa se victimizeze. Atunci cand explicatiile sincere, cu sinele in oglinda esueaza, atunci cand durerea nu dispare ci sta ascunsa dupa ureche soptindu-ti tandru "aici sunt", atunci ....inveti sa te adaptezi situatiei. Mergi inainte?
Da, poti spune si asa...inainte...

Fara titlu

Cred ca aproape zilnic imi deschid blogul si incep cate o postare apoi o sterg, sau scriu doua trei randuri si nu mai sunt de acord cu mine.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine.  Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.

Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.