Despre suflet

Atunci cand te uiti in oglinda si nu stii daca sa fii puternic sau trist cred ca e cazul sa-ti amintesti ca oamenii se dreseaza prin cuvinte.Dar, tot cuvintele pot lasa rani ce nu pot fi spalate nici de soare, nici de vant, nici de valuri, nici zapada nu le sterge dintr-un suflet pustiit de speranta.
Poate, noi oamenii am fost construiti ca un fel de experiment divin si ne zbatem de-a lungul unei vieti sa ne gasim rostul, sa ne gasim un suflet pereche, sa traim iubirea absoluta, sa simtim mai mult...sa nu fim niciodata linistiti.
Sau oare, odata cu trecerea anilor nostri...inocenta care ne face sa credem in povesti perfecte se pierde... Visele raman doar pe perna si sufletul o chestie abstracta?
Nu mai gasesc raspunsurile potrivite si parca nici nu-mi doresc sa lupt pentru a schimba lumea.
Ce stiu si simt 100% e ca nu asa mi-am imaginat eu ca o sa fie...
Era o vreme cand CREDEAM atat de mult in totul incat aproape ca aveam puterea sa transform imposibilul in posibil si palpabil. Atunci mi s-a cerut sa fiu mai...logica si mai rationala. Asa ca am invatat sa fiu logica. Sa imi argumentez si sa incep sa vad viata in cifre, fara sa mai cred ca "orice este posibil". Daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as pastra copilarismul si toate visele acelea ilogice sau puerile. Pentru ca ele imi dadeau puterea sa cred in basme si-n roz, si-n printese atotiubite.
Visam ca zbor, ca dau din maini si ma inalt deasupra cerului, ca strabat pamantul calare pe un cal inaripat, ca am puteri supraomenesti, ca e indeajuns sa ma dezbrac de haine si prin pielea mea straluceste din interior sufletul meu. Visam...
Aveam propriul meu univers aglomerat de ganduri, cuvinte, poezii, povesti, intamplari, amintiri...o lume atat de maaaaare si de plina de libertatea scrisului incat parea ca pot pune pe o coala de hartie un infinit de trairi...
In fine. Nu este important sa privesc in trecut. Intotdeauna mi-a placut sa vad trecutul ca o lectie, un motiv sa privesti inainte. Sa vrei mai mult, sa poti mai mult, sa crezi ca nu ai aripile legate.
Las in urma copilul tembel cu multe vise in ochi. Ii spun ca realitatea e alta...sa nu-si piarda timpul desenand ...cai verzi...pe pereti!
Sa accepte tot ceea ce i se intampla ca fiind o lectie. Sa nu se mai uite nicicand in oglinda. Sa nu se mandreasca cu faptul ca este puternic... Sa isi urasca unicitatea si sa dezbrace hainele de "om special". Sa intre in normalitate. Sa se integreze in societate...

Despre moarte...

Pentru ca stiu ca postarile mele umanitare nu prea au ecou si oricum, in general vorbind, oamenii s-au saturat sa intinda o mana, astazi as vrea sa va scriu despre un subiect tabu : moartea.
Asa, reusesc poate sa triez de la inceput cititorii ce asteapta mesaje pline de sirop pozitiv de cititorii care au sange rece sa parcurga un articol plin de realitate.

De ce ne ferim sa vorbim despre moarte pana in momentul in care suntem cumva implicati direct intr-o situatie de acest gen? Atunci cand o persoana cunoscuta, sau Doamne fereste, o persoana iubita pleaca din viata noastra suntem fortati sa dam piept cu moartea, acest fenomen infricosator...
Apoi...parca mult timp persista in sentimentul de doliu o nevoie de a discuta despre pierderea celui cunoscut/drag.

Atata timp cat nu sunt direct implicata, e firesc si normal sa nu ma las coplesita de durere si sa nu lupt cu toata puterea impotriva fenomenului acesta?
Faceti, va rog, un exercitiu sinistru de imaginatie si ganditi-va CE ati face daca unul dintre oamenii apropiati voua ar fi in razboi direct cu moartea? Daca ar fi amenintat, daca ar lupta pentru o sansa la viata, pentru o gura de aer, pentru inca o ora in bratele celor dragi.
Nu poti sa-ti imaginezi nu-i asa?

Eu nu o cunosc personal pe Mirela, e o prietena din copilarie de-a sotului meu. Stiu despre ea ca are 34 de ani si ca are leucemie si ca lupta acum pentru o sansa la viata. Stiu ca as vrea din suflet sa o ajut, ii voi dona atat cat voi putea, sperand ca mica mea contributie va face o diferenta.
Nu e nimic induiosator pana in acest moment, nici nu vreau sa se creada sau sa se spuna despre mine ca am suflet bun ca donez...sau ca vorbesc despre cazul Mirelei.
O fac dintr-un singur motiv: mi-am imaginat ca eu, Cristina, sunt acum Mirela. Ca viata mea e la inceput, ca vreau vara viitoare sa vad Londra, sa manac fish&chips, sa rad in fata gardei regale, sa imi fac tone de poze cu sotul meu... Dar ca, astazi, doctorul mi-a spus ca am leucemie...si ca tratamentul meu costa mai mult decat toate creditele noastre la banca.
Ce fac? incep sa scriu pe blog articole de "ramas bun" tuturor cunoscutilor? Cer bani intr-o lume in care banii sunt mai valorosi decat viata?
Sa-mi raspundeti voi!
Daca vreti sa va imaginati si voi cum ar fi sa aveti o sansa in plus la viata, intrati pe blogul dedicat Mirelei, aveti acolo toate informatiile necersare.

Iar daca vreti sa va raman datoare cu o favoare, va rog promovati-mi macar acest articol de blog.

conturile pentru Mirela
 BCR:
cont USD: RO22RNCB0483128934700003
cont RON: RO76RNCB0483128934700001
cont EUR: RO49RNCB0483128934700002

Gandurile unui robotel...

...care in fiecare seara isi taraste picioarele spre culcus calculand in minte cel mai scurt traseu spre casa.
Ajunge acasa si isi eficientizeaza timpul la maximum pentru ca orice alta activitate ce nu-l conecteaza la somn sa fie realizata intr-un timp cat mai scurt.
Pe parcursul unei nopti intregi viseaza slogane si call to action-uri se trezeste transpirat si emotionat ca n-a ingurgitat suficienta relevanta in cele scrise.
Devreme ii suna alarma si incearca s-o pacaleasca nitel, cateva minute in care creierul imbibat de somn ii sopteste ca orice-i posibil.
Dar robotelul este ultra-mega-competitiv si-si spune in minte ca ii arata el lui, brief-ului, ala de ieri, nerezolvatul.
Pe fast-forward deruleaza activitati matinale absolut necesare, de genul: hranit motan: checked! dus gunoi: checked, calculare cel mai scurt traseu spre birou: checked!

Iar daca mintea lui robotizata nu incearca sa desluseasca mesajul secret din visul de azi-noapte - cel care era o presupusa revelatie creativa vis a vis de X proiect - daca nu face asta...robotelul scaneaza fugtiv peisajul monoton al traseului zilnic, poate-poate isi clateste ochii cu cate ceva.

Fast forward peste cele 8 ore in care robotelul traieste in diverse lumi, il pasioneaza domenii cat mai diferite, experimenteaza senzatii cat mai tari si pe rand incearca sa fie personajul care ar vrea el sa-l citeasca.
Iar este seara si robotelul are o nevoie vitala de "re-charge memory" pentru un nou calup de inspiratie. Are de ales intre a se supra-solicita cu noi activitati sau a-si odihni memoria in lumea viselor.

Cam atat despre robotelul scriitor :)

Timpurie...astenie...

...de toamna :)
Cand am constientizat prima oara toamna ca anotimp diferit eram in vizita la bunica mea, (din partea tatalui de data asta) ma uitam pe geam si admiram padurea in toata splendoarea ei. Era un amestec de rosu cu portocaliu, galben si din cand in cand pete verzi. Ruginiul predomina atat de strident parca era o boala a padurii...
Apoi mi-a spus tata ca a venit toamna si ca urmeaza ziua mea. Asa am inceput sa asociez copacii sangerii sau hepatici cu luna in care mi se pregatesc cadouri :)
M-am intors dupa 8 zile de lenevit in arsita soarelui cu nisip in par si valuri in urechi intr-un Bucuresti agitat si tomnatic. Desi n-am cautat inca nici un copac muribund am o senzatie profunda de toamna.
Imi venea sa ma apuc de pus muraturi. M-am resemnat in schimb cu o simpla...curatenie "de toamna" in sifonier.
Clepsidra plina de zile caniculare aproape ca s-a epuizat. Visez timid la o toamna luuuunga si calduta... si la zile ploioase si gri cat mai putine.
Am buzunarele pline de cuvinte noi, bagajele pline de ganduri ce se vor spuse.

...in curand!