Nu, n-am luat o pauza de advertising ca sa facem yoga, ci pur si simplu eram in pauza de masa si cautam un loc unde sa ne savuram sandvisurile. Am poposit intr-o curte de biserica, fiind singurul spatiu verde cu 3 banci din lemn pentru odihna.
Si era pustiu in jur. Pana si usile bisericii erau inchise cu un lacat.
Uite asa ne-am bucurat noi de masa de pranz intr-un loc ce incercam sa-l privim ca fiind sacru.
"Cladirea lui Dumnezeu" i-am spus noi...
De aici si discutia, daca spiritul/sufletul chiar exista sau de fapt e un efect al darului vorbirii?
Ca mecanism de functionare suntem destul de asemanatori cu aproape orice alta fiinta vie...
Ne nastem, traim, murim, avem corpul dintr-o carne fragila care poate fi usor avariata, nici macar nu suntem comestibili, iar pe principiul unui mecanism de ceas ; "daca ne scoti un arc, nu mai functionam".
Avem totusi la indemana comunicarea. De-a lungul anilor acest dar al vorbirii ne-a ajutat sa ne diferentiem atat de mult de restul creaturilor vii. Avem sute de mii de exercitii pentru a ne stimula cel mai de pret organ, creierul, suntem avari dupa evolutie si suficient de narcisisti incat sa credem ca Dumnezeu e de fapt o bucatica din fiecare din noi.
Ca orice alta turma vie condusa de un lider, am avut si noi in ultimii 2000 de ani, cel putin, liderul umanitatii: religia (intr-o forma sau alta).
Daca in cadrul celorlalte fiinte vii conducatorul este deseori cel mai puternic, cu accent pe forta fizica, in cazul omului, ceva MAI puternic decat creierul este ceva ce creierul nu-si poate explica: spiritul, credinta, fortele divine, zeitatile, aceia pe care nu-i vedem dar in care trebuie sa credem pentru ca oricat de inteligenti am fi nu ne putem explica prezenta lor.
Imediat ce ne nastem (cu genetica predispozitie spre evolutie) invatam sa distingem binele de rau si tindem spre autocunoastere. Omul are tendinta sa divinizeze aproape tot ceea ce ii este necunostul si/sau inexplicabil. Iar setea de cunoastere nu-si doreste altceva decat sa subjuge divinul sau incredibilul.
Din ce in ce mai des imi spun ca dupa moarte nu exista de fapt nimic. Murim, la fel ca celelalte fiinte vii ne dezintegram, facem parte din circuitul naturii, asa cum spune geneza "venim din pamant si ne intoarcem in pamant". Pamantul este totusi o materie vie iar noi hranindu-l cu ramasitele noastre ajungem intr-un fel sa traim "vesnic" si sa facem parte "pentru totdeauna" din acea materie vie.
Altfel nu-mi pot explica "viata vesnica".
Admit totusi existenta sufletului pentru ca altfel nu am fi capabili sa simtim durere sau bucurie... desi inca nu-i pot explica mecanismul de functionare...
Nu am elucidat inca misterul vietii, diferentierea noastra ca rasa de celelalte rase,
principiul inteligentei, irosirea resurselor, volumul de suflet prezent in fiecare dintre noi (surprinzator e adevarat!) sau informatia genetica care ne e transmisa din generatii in generatii...Am totusi o curiozitate: ce inseamna rai si ce inseamna iad?
Postări
2 comentarii:
E vezi asta e 'defectul' tau gandesti ca romanul asa 'pamintean' .. ca ne tragem din pamint si tot acolo ne intoarce... Americanii dupa ce au luat droguri si au facut muzica buna au ajuns la concluzia superba ca:
'We are stardust'... si asta si suntem din stele si in stele ne intoarcem!! chiar si Eminescu ne-a spus-o cumva!
:)) soricelule am si eu momentele mele logice, nu ca americanii :)
Evident ca si eu imi doresc sa fiu incinerata si aruncata in vant ca mai apoi toti cei de fata sa-mi respire cenusa :)
Cat despre stelele lui Eminescu - mai degraba le-a folosit pentru impulsiona orice minte sa gandeasca "out of the box"
Voi comenta odata acest autor - mi-a placut mult :)
Trimiteți un comentariu