Aveam un obicei de-a face retrospectiva anului pe blog. Aveam. Si-mi sade undeva in spatele urechii, apasand cumva peste toate gandurile, faptul ca am oprit subit postarile in august 2018. Cum, n-am scris eu despre cel mai important an din viata mea?! Aveam tone de ganduri ce-au ramas nescrise si mi se pare pacat. Imi par cele mai frumoase si cele mai incarcate de trairi.
2018 a fost anul meu de gravida. Un an plin si insemnat. Anul in care am devenit mama. Anul in care am devenit matusa. Anul in care a venit pe lume Luna mea perfecta si David, nepotul meu. Au petrecut primul Craciun din viata lor impreuna si eu am trait prima oara toate emotiile posibile. Nu numai de bucurie. Am trait si oboseala si tristetea si teama. Am cunoscut pentru prima oara in viata mea frica aia adevarata. Teama ca ceva rau s-ar putea intampla puiului tau este cea mai cumplita. Am trait renuntarea la mine si renasterea devotamentului total. Am trait dragostea aia neconditionata in care doar dai si dai si dai si nu doar ca nu astepti nimic in schimb dar chiar si cand crezi ca nu mai ai ce sa dai, tot mai dai putin. Dai pana la durere. Dar intotdeauna orice durere si apasare si tristete si frustrare - toate devin microscopice in comparatie cu puterea aia imensa a iubirii pe care o traiesti si o secunda atunci cand iti privesti puiul.
Intr-un rezumat scurt - anul 2018 a fost inceputul noii mele vieti. O viata in care am realizat ca am super puteri. Indiferent CE - eu voi fi puternica in fata copilei mele. Am stiut asta de cand am simtit-o in burta si ulterior cand am luat-o prima oara in brate.
Ar fi fost multe de detaliat. Caci mamicia vine cu lupte, renuntari si re-prioritizari. Oricat as fi vrut eu sa NU fie totul despre mamicie - 2018 mi-a spus clar ca - atata timp cat aduci o bucata de viata pe planeta asta - esti responsabila de ea. Total, complet, fara scuze. Cel putin o perioada.
Ne-a gasit finalul de 2018 cu o Luna mucioasa la piept. Certata cu somnul. Nu i-a placut niciodata sa doarma. Diminetile poate, dupa ce rasare soarele. I s-o trage de la nume, nu stiu. Pe la 12 fara 2 minute a adormit si omul meu ma astepta cu o sampanie in mana ca sa tipam in soapta “la multi ani”, sa ne strangem in brate, sa ciocnim un pahar si sa pot cadea franta pe un colt de pat. Cu speranta si viata plina. Fara secunde irosite, cu minus aproape toate kilogramele pe care le “castigasem” in sarcina. Si n-au fost putine.
Asa ca mi-am inceput anul cu foaaaarte putine asteptari.
Stiu ca am mai spus asta de cateva ori insa azi, acum, aici, simt ca anul 2019 m-a slefuit emotional. M-a reconstruit. Mi-a oferit o perspectiva pe care nu doar ca nu am mai abordat-o - nici nu stiam ca exista. O perspectiva din afara mea. O perspectiva in care functionez ca un ceas elvetian dar nu pentru mine. O perspectiva in care daruiesc timpul, corpul si emotiile mele. O perspectiva in care pot observa totul detasata de vocea aceea interioara care analizeaza totul. O perspectiva empatica aproape 100%.
Teoretic n-am inventat nimic. N-am descoperit nimic. Femeile devin mame in fiecare zi, vietile se schimba in fiecare secunda si oamenii au mereu revelatii. Practic, n-am reusit sa privesc vreodata lumea cu alti ochi in afara de ai mei. Pana in 2019. Cand am descoperit totul fara sa fiu eu. Am descoperit cum e sa fii mic si neajutorat si sa depinzi total de altcineva. Cum sa vorbesti fara vorbe, cum sa gandesti simplu, ca o forma de viata ce incearca sa existe pentru prima oara. Am descoperit ziua si noaptea. Linistea si zgomotul, mirosul si vazul. Am vazut pentru prima oara zapada, soare, copacii inverzind, florile cautand lumina, aerup devenind cald, ploaia, norii, mirosul pielii, apa calda, oamenii.
Am descoperit gustul. Muzica, atingerea. Si cam tot ce inseamna lumea asta.
Apoi, cand deja m-am dezmeticit cat de cat - am inceput sa ma vad si pe mine. Initial incercanata, robotica, obosita. Apoi mai vie, mai dornica. Mi-am descoperit corpul, sufletul, existenta cea noua.
Cea mai de pret descoperire a fost cea a timpului. Clipe, secunde, minute. As vrea sa nu-l mai dorm vreodata si totusi.
Timpul nu sta si totusi incerc sa-l tin captiv. Unele secunde as vrea sa-mi imbrace simturile pentru totudeauna dar parca sunt curioasa si de ce aduc clipele inca netraite.
Anul 2019 a fost unul extrem de activ si totusi il simt ca si cum ar fi trecut mai repede decat as fi putut clipi. Am calatorit. Am sarbatorit. Am plans. Mi-am privit viata de pana acum si mi-am facut planuri. Sunt un om normal. Si totusi, ma simt un om cu superputeri. Sunt mama. Sunt femeie. Simt ca am trei vieti. Una pe care abia o mai tin minte, una care imi ocupa tot timpul si alta care e pe cale sa se intample.
O lectie invatata in 2019 este ca...trebuie sa gandesc cu sufletul uneori. Am renuntat la instinct si m-am bazat pe ratiune. Mi-am umplus creierul cu matematica si carti de psihologie. Nu regret. Inteleg multe si pot sa reactionez logic. Insa, uneori, viata e despre miracole.
Cele in care nu credeam. Cele pe care trebuie sa le simti. Viata e bucurie. Viata ni se intampla o singura data. Si, odata cu nemurirea pe care crezi ca o castigi atunci cand creezi viata, apare si o irationala teama de sfarsit. Din acest motiv as vrea sa traiesc mai intens totul. Sa multumesc pentru tot, sa apreciez ce am si sa vreau mai mult.
Sa inceapa 2020.
Postări
