Citeam printre scrierile din anii trecuti. Imi place din
cand in cand sa fac asta pentru ca e ca un exercitiu de memorie. Ce ma
fascineaza cu adevarat este modalitate prin care reusesc sa ma transpun
emotional exact in starea in care eram cand am scris articolul. Si-am
descoperit un articol scris acum vreo 4 ani. Poetic scris. Scrierea era de fapt
inca unul dintre strigatele mele dupa ajutor. Mi-am dat seama cat de tare imi
doream sa fiu auzita. Inteleasa. Cunoscuta.
Si-am avut revelatia: femeile vor sa fie descoperite. Nimic
nou. Remarcate? Evident. Intelese? Mai incape vorba?
Mereu am scris codat. Mereu am avut mesaje de citit printre
randuri ca un test alocat cititorilor. Pentru ca – o data trecuti de bariera
asta – deja avem ceva in comun.
Am petrecut atat de mult timp cunoscandu-ma eu pe mine incat
mi-e clar ca nu caut genul Acela de atentie. N-am nevoie (si oricum n-as crede)
sa imi spuna cineva ca sunt frumoasa. Poate ca trecerea timpului m-a dresat de
asa natura incat “scanez” oamenii si le simt adevarul din suflete. Azi e un
efort sa ma opresc in loc si sa acord atentie oamenilor. Pe vremuri era
ocupatia mea principala. Imi placea sa studiez oamenii. Azi e doar un tic
nervos pe care mi-l permit din cand in cand.
Deci, ecuatie: nu caut atentie, nu am nevoie de nimeni sa-mi
spuna cine sunt. Atunci: pentru cine scriu printre randuri? Astept vreo
confirmare?
Imi vine in minte Eminescu, din lumea lui indepartata si
rece. Si as zice ca ma simt la fel si eu in lumea mea. Ma simt singura. Uneori.
N-am ajuns pe aceeasi lungime de unda in ganduri si-n simtiri cu cineva
niciodata. Asta nu e neaparat rau. Caci noi oamenii n-avem nevoie de oglinzi
care sa ne reflecte ci de piese de puzzle care sa ne completeze. N-am nevoie de
oameni care sa fie la fel ca mine ci am nevoie sa invat de la cei ce sunt mai
buni.
M-au fascinat diferentele dintre oameni. Si chiar
asemanarile. Nu-i admir pe cei ce seamana ca doua picaturi de apa si iti imart
vietile. E ca si cum m-as uita in oglinda o vesnicie si mi-ar fi de ajuns. Ii
admir pe cei ce sunt diferiti dar totusi reusesc sa evolueze impreuna. Si nici
nu vorbesc despre cupluri sau sentimente aici ci de despre orice creatura vie ce
simte nevoia sa-si apropie orice alta creatura vie. Vorbesc despre nevoi si
simtiri. Despre emotii si revelatii.
Ne nastem dorindu-ne sa fim speciali. Credem in karma si-n
destin. Suntem siguri ca avem un scop maret de atins candva si undeva. Ori,
daca viata nu rade la noi – urlam la cer si-l intrebam de ce ne pedepseste. Nu
mi-s religioasa. Cred ca suntem fix niste bucati de carne cu un organ mai
dezvoltat decat alte bucati de carne. De fapt, nu cred in nimic. Nu cred ca
sunt speciala, nu cred ca am un scop divin si nu cred ca “am fost trimisa pe
pamant” ca sa-mi indeplinesc destinul. Sunt 100% sigura ca am un potential
ne-explorat. Aici e “buba”. N-as vrea sa mor cu potentialul ne-explorat. Doar
ca nici nu ma incadrez in mediocritatea unei societati auto-proclamate normale.
Sunt extraterestra.
In fine, n-am rezolvat misterul. Dar e asa …un fel de asumare
a unei “auto-anchete”. Mi-a spus cineva de curand ca tot ceea ce poti verbaliza
devine o parte din adevarul tau. As vrea sa pot verbaliza (sau exorciza in
scris) gandurile nespuse de pana acum. E un proiect pe care mi-l asum pentru
anul acesta. Sa spun cele nespuse.
De acord?
Postări
