2016, printre randuri

Mi-am zis ca indiferent ce, retrospectiva de an ramane lege pe blog. Si-n fiecare an fac la fel: citesc ce-am scris in celalalt decembrie, frunzaresc gandurile dintre randurile ultimelor articole si poate-poate se incheaga o concluzie. Vad finalul de an ca o incheiere, o despartire de trecut. Stiu ca e un cliseu al mintii mele dar imi fac pe plac si imi dau voie sa am aceasta placere vinovata.

Despre 2016...(mi-au amortit degetele pe tastatura asteptand si incercand sa sumarizez o descriere a anului ce tocmai trece). 2016 a fost anul schimbarilor. I-as zice si anul extremelor. Anul razboaielor mele cu mine.
Eu simt ca in 2016 am evoluat mult. Am facut niste schimbari extrem de importante in viata mea si am acceptat (in sfarsit) ideea ca uneori (doar uneori) iti este imposibil sa controlezi situatia. Pentru cineva obsedat sa detina controlul e un pas mare, credeti-ma.
Stiu ca la finele lui 2015 scriam ca ar fi fost anul in care "am inteles" - insa acum/azi/aici marturisesc ca nu pot eticheta atat de simplu si anul 2016.

Ca sa-mi justific blocajul si limba amortita as spune ca nu e nevoie de un final de an ca sa avem planuri. Nu trebuie sa-mi fac o lista cu chestii de facut, nu trebuie sa-mi etalez planurile si dorintele si aspiratiile abia pe 31 decembrie sau pe 1 ianuarie ca ele sa fie reale.

N-as vrea sa sune a speech motivational - am vazut ca e la moda azi sa ne transformam peste noapte in "life coach". Si mi se pare atat de amuzant sa vad un pustiulica de 20 si aproape 3 de ani care a locuit cu mamica pana acu sase luni - iar mutarea de acasa e cea mai semnificativa experienta profesionala ("a facut upgrade la viata") - insa s-a autointitulat life-coach pentru ca are peste 2000 de prieteni pe facebook. In fine, spunem ca nu "dau" sfaturi cu talc si marketing in ele - insa mi-ar placea sa fim toti capabili de introspectie rationala si reala. Mi-ar placea sa nu fie nevoie de o lista cu "rezolutii pentru 2017", ci sa fim obisnuiti sa evoluam. Sa ni se para firesc si natural.

In 2016 am avut semnificativa "revelatie" care m-a ajutat sa fiu si sa nu fiu buricul pamantului. :) Cum asa? Pasul 1: am constientizat ca NU sunt buricul pamantului - sunt doar un om. Pasul 2: imi place sa fiu doar un om, asta ma face sa ma simt buricul pamantului. E de citit printre randuri, nu se vrea a fi inteleasa metafora asta.

Indraznesc sa-mi propun totusi (ca e pe final de an e o simpla coincidenta, pe cuvant!) ca in urmatoarele 365 de zile sa fiu mai generoasa cu scrisul pe blog. Cam atat imi doresc de la mine.

Hai cu la multzeanu' ala si o tona de sampanie ca "asa se face".

Pentru curiosi

Am zis de atatea ori "ar trebui sa mai scriu pe blog" incat a devenit un fel de "ar trebui sa ma las de fumat". Doar ca, uitandu-ma peste retrospectiva lui 2016 - am constatat ca am abia 7 articole scrise. O Cristina mai critica si mai constipata se ridica acum in mintea mea si imi plescaie(sorry, nu am diacritice pe laptopul acesta) din limba dezaprobator. "Da, stiu, Cristina-cea-critica-si-constipata, esti complet dezamagita ca nu ti-ai completat minunatul jurnal online insa - uite, 2016 a fost anul schimbarilor din multe puncte de vedere - asa ca te rog sa nu-mi plescai dezaprobator din limba ca te ignor de nu te vezi!".
Voi face si o retrospectiva de final de an - macar atat in borcanul cu amintiri. Asa ca nu dau detalii cu ce am mai facut si ce am mai schimbat - nu ca ar citi careva - nu ca mi-ar pasa - dar face bine la sufletel ca o data la 2-3-4 luni sa recitesc si sa-mi spun "uite, atunci aveai mood-ul ala". Asta face blogul pentru mine, de asta il pastrez. E o marturie, e un psiholog, e un popa de ma exorcizeaza si e un prieten care nu judeca. Si daca nu introspectia ne e crucea, atunci ce? Pentru ce au invatat maimutele sa vorbeasca daca nu pentru a le spune prietenelor lor din alti copaci despre iubitii care nu le sunt fideli si momentele de introspectie? Glumesc :D Sa revenim.

Simt nevoia sa-mi justific absenta de pe blog si simt nevoia sa-mi cer scuze anticipat pentru eventuale greseli gramaticale - mentionand ca noul job ma face sa uit sa-mi exersez limba nativa. Daaaarrr simt nevoia si sa fiu brutal de sincera si sa spun ca n-am nimic extraordinar de declarat. N-am inventat leacul pentru cancer, n-am revelatii noi, sunt mai batrana putin, mai nefumatoare si irascibila, mai impacata cu mine, mai cu planuri de viitor, mai pragmatica, mai ....putin iesita din comun si totusi complet diferita de mine de acum cateva luni si total alta persoana fata de mine de acum cativa ani.

Simt ca-mi incep perioada aia de nepasare. Aia in care devin atat de aroganta incat confund superioritatea psihologica cu nesimtirea melteneasca. Am devenit un observator in mediul online, ma simt putin antisociala in mediul offline, n-am motive majore de nemultumire in viata personala, dar - culmea - trebuie sa exist si sa fiu speciala. Ca asta suntem noi, oamenii, speciali, unici, irepetabili, bla-bla-bla.

Ce vreau sa afirm, aici in scris, este ca mi-e lene sa (mai) pozez in zen, calm, bun, rau, etc. Mi-e lene sa fiu orice altceva inafara de ceea ce sunt. Ideea de a ma transforma intr-o baba cu pisici multe mi se pare amuzanta, apoi imi dau seama ca ritmul in care pustoaicele isi afuma tineretea e muuuult mai intens decat cel in care eu imbatranesc. Cat timp pisicutele de 18 ani incearca sa pozeze in neintelese de 30 - am tot timpul din lume sa ma imbat cu pustani de 25, sa dansez pe mese si sa uit despre vorbe precum "la varsta mea". La "varsta mea" e oricand posibil sa iau foc intr-un club si sa mor. Asa ca vreau sa-mi traiesc toate zilele ca si cum mi-ar fi foame, sete si dor sa rad.
Revin curand cu retrospectiva lui 2016. Nu uitati sa-mi incurajati latura narcisista si sa-mi spuneti ca v-a fost dor sa ma cititi.

Eu oricum asta voi crede :P