Greseli

Ca o convingere personala va voi spune ca mi se pare normal sa gresim atata timp cat reusim sa invatam CEVA (de preferinta util) din propria greseala. Daca gresim si nu invatam nimic inseamna ca ne vom izbi cu capul de acelasi prag de sus, iar si iar, apoi mai inseamna si ca involuam. Asa cred eu.

Dar, marea mea nelamurire consta in altceva: exista greseli de neiertat? Este posibil ca o greseala sa-ti afecteze viata intr-un mod absolut iremediabil? Suntem oare datori sa iertam iar si iar pastrand in suflet iluzia ca cel/cea care greseste va invata ceva...candva?
Stiu ca unul dintre faptele nobile pe care le putem face este acela de a IERTA. Intreb iar: cat? cat iertam?ce iertam?

Departe de mine gandul de-a fi un calau nemilos, cred in a doua sansa, a treia sansa...si ...cam atat... Sansele nu se dau la nesfarsit.

Oare putem sa ne asumam viata vesnica a unei greseli? Consecintele devin uneori o povara insuportabila, iar atunci ne imaginam ca avem de "consumat" o "pedeapsa" si ne recapatam constiinta curata...

Este un exemplu gresit, insa, va intreb: un criminal odata ce si-a ispasit pedeapsa poate reda viata victimei lui? Nu, nu poate.

Evident, nu ma refer la astfel de greseli. Ma refer la cele ce scurma in suflet lasand rani care pur si simplu nu se mai vindeca.

Ma refer la greseli facute din comoditate, din lipsa de profunzime si chiar (in anumite cazuri) la greseli neasumate, negandite.

Prefer sa-mi despic linistita firul in 4000 decat sa imi umplu mintea cu regrete pentru restul zilelor mele. Nu sunt eu cea care decide DACA merit sa fiu iertata si CAND!

Cum spuneam, acum cativa ani, primul pas spre a INCERCA (macar) sa cicatrizam ranile provocate de greseli este sa le constientizam. Sa imbratisam adevarul!

Ma uit spre cer, ma uit in oglinda si spun : DA, am gresit, am invatat apoi ca nu pot sa ma joc cu sufletele oamenilor din jurul meu! Am invatat ca deciziile mele pot afecta oamenii din jurul meu, imi doresc sa CORECTEZ acel ceva ce necorectat devine cea mai periculoasa otrava.

Aceasta otrava UCIDE!

Este nobil sa IERTI, ne urcam pe un piedestal al iertarilor crescand in ochii celorlati pentru ca suntem fiinte bune! Dar oare nu ar fi mai nobil ca inainte de a lua decizii, inainte de a pune piciorul in prag, inainte de a cuvanta fara sens sa GANDIM INSPRE APROAPELE? Nu ar insemna oare ca suntem altruisti?

Altfel, matematica sufletelor ar arata ca exista un numar necontenit de persoane cu suflet mare care iarta...si un numar foarte mare de persoane care gresesc in speranta ca vor fi iertate.

E corect?

Prea luni...

E atat de luni astazi incat...oricat mi-as aduna cuvintele nu stiu daca incep acest articol vesel (sau trist) si-l voi finaliza trist (sau vesel)...
M-am dezis de la hotararea de a scrie mai des, nu pentru ca nu as avea subiecte sau ganduri, slava Domnului colcaie prin mintea mea miliarde, insa timpul si cheful si atitudinea conteaza.
As fi vrut ca macar aici sa pot asterne ganduri roz si cuvinte nostime... Sa fie un articol atat de vesel incat sa ma unga pe suflet. Dar...socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa.
Ori, credeti-ma, pe vremea asta...invidiez orice urs care are barlog si hiberneaza. Asa mi-ar fi placut si mie: sa am barlog si sa dorm 3 luni.
M-am tot tinut tare, zilnic, parcurgand cei 5 km (casa-job) imi cantam cantecele si-mi imaginam ca sunt Indiana Jones, ma lupt cu zapezile, insa daca nu vine primavara in urmatoarele doua saptamani...o sa fiu cea mai necoapta lamaie care v-a fost dat s-o stoarceti! Am zis!
Am nevoie de soare! Cu soare exist, cu soare ma hranesc si soare respir. Mintea mea functioneaza excelent la plus 40 de grade! N-am sa ma plang, n-am sa transpir, voi savura orice arsita!
Mi-e dor de atat de multe lucruri incat nu le voi scrie aici pentru ca mi-e mila de mintea mea care tanjeste!

Va las, atat ma tin degetele intr-o zi de luni, gri, cu zapezi murdare si picioare vesnic reci...

Ne vedem prin martie???

Scormoneli din minte

Da...
Ma chinui de ceva vreme sa adun idei si ganduri pentru ca ma simt... Ma simt plina de idei si ganduri, stiu ca le pot "dizolva" doar daca le...public. Am atatea sa spun, dar parca nici nu pot sa le ordonez.
Asa ca mi-a venit grozava idee sa pun doua dintre citatele mele preferate si sa le explic. Ca un exercitiu de scris. Poate deviez de la subiect si ajung sa-mi eliberez mintea de presiunea gandurilor.
Incepem da?

"if ifs and buts were candy and nuts we'd all have a merry christmas" asta e din aceeasi categorie cu "daca si cu parca se plimbau c-o barca ;daca nu era, parca se ineca".
Mie-mi plac lucrurile albe sau negre si n-are rost sa mai alerg dupa gri-ul, sau roz-ul care, spune lumea, ar fi minunate. Nu exista multi de "daca" pentru ca nu vreau sa existe multi de "parca".
Asadar nu am cum sa traiesc dupa "ce-ar fi fost daca" sau "parca s-au mai intamplat lucruri". Pur si simplu nu ma pot adapta si asta pentru ca nu vreau sa ma adaptez. Multi de nu?
Hai sa simplificam: NU pot sa ma DEFINESC, asta ar insemna ca sunt un patrat cu laturi si colturi si unde se incheie patratul ma sfarsesc si eu. Exclud atatea si atatea lucruri doar pentru ca as vrea sa existe o definitie pentru mine? Ma lipsesc infinitul gandirii pentru ca ceilalti cred in reguli absurde?
Am renuntat sa mai cred ca sunt asa sau pe dincolo. Sunt EU, altfel! Voi fi altfel pentru restul zilelor mele si nu pot decat sa ma iubesc si sa ma accept! "Daca" eram mai putin altfel "parca/poate" as fi fost mai mult normala. Dar NU sunt! (aici nu-ul e pozitiv)

Iar cel de-al doilea citat, al domnului Henry Ford : "Chiar daca crezi ca POTI, sau crezi ca NU poti , ai dreptate in ambele cazuri!"
Iubesc acest citat! Cred in el cu toata fiinta mea!
Din acest motiv inainte sa iau o decizie ma intreb daca POT sau nu pot cu adevarat sa mi-o respect. Raspunsul sta in noi, in mine, de cele mai multe ori am dreptate.
Luand in calcul acest citat nu voi da crezare niciodata zicalelor motivationale de genul "trebuie sa gandesti pozitiv..." . Trebuie sa CREZI in ceea ce gandesti! Oricat de pozitiva as fi nu voi putea niciodata realiza ceva pentru fara sa cred (pana la ultima molecula) in ceea ce fac, in ceea ce pot.

Este adevarat, viata e un lung sir de cautari si lectii... Insa cea mai importanta lectie a vieti ar trebui sa fie increderea in sine, iubirea de sine si respectul fata de propria persoana... Altfel...ne vom ridica dimineata din pat, traind viata pe care o vrea altcineva, mancand mancarea "sanatoasa", spunand "cuvintele potrivite" si luand "deciziile unanim acceptate".

Dar EU? Unde sunt EU?????

Un catel...poate il stiti?

Toata lumea stie ca sunt "a cat person" si..."a horse person". Adica ... iubesc toate animalele (nu si insectele!!!), dar sufletul meu este impartit intre o pisica si-un cal :)
Tot in categoria "iubire pentru necuvantatoare" intra si noul meu amic : catelul de vis a vis de biserica de pe Luterana. Habar n-am cum se numeste biserica, e la intersectia cu Stirbei Voda, zona Sala Palatului, unde se termina strada Ion Campineanu. In fata salonului de coafura-frizerie Igiena. Bine, nu stiu daca e chiar Igiena, dar e comunist...
Pe el, catelul, sa-i zicem Cutzache, il stiu de cand mi-am inceput jobul, din septembrie. Bine, atunci era cald si bine... Eu imi faceam traseul de dimineata casa-birou/birou-casa , el dadea vesel din coada in fata usii de la Frizerie.
Cutzache mi-a atras atentia din prima zi pentru ca este un caine... expresiv :) Aparent, nu-i decat un maidanez de talie medie spre mare cu blana scurta si parul negru. In realitate e un frumos cu boticul, ochii si urechile albe, restul blanii fiind negre. Am zis ca-i metis cu huski si eram chiar convinsa ca are ochii albastri, insa nu, are niste ochi maaari si maro-ciocolatiu.
Foarte cuminte si politicos, statea el, catelul, pe presul din fata salonului de frizerie, admirand trecatorii, fara sa cerseasca, fara sa maraie, doar privind. Uneori cand mai ploua, tantile de la salon il primeau inauntru si-l lasau sa doarma sub un scaun de tuns.
Apoi a venit gerul. Cutzache a disparut.
Treceam zilnic prin nameti, lipeam nasul de geamul frizeriei sperand sa-mi vad febletea ghemuita pe undeva pe sub un scaun. Nu l-am vazut.
Dupa prima saptamana de ger si viscol, a aparut. Acelasi pres, acelasi Cutzache, doar ca facut covrig, dormind mereu si tremurand sub fulgii de nea ce-i cresteau ca o a doua blana.
Doamnele de la frizerie i-au incropit o cutie mare de carton, in care i-au pus presul acela de plastic. I-am dus si eu un covor si l-am invelit, dar se pare ca cineva a fost atat de hain incat i l-a furat....
De ceva vreme ii duc de mancare, zilnic. Nu e din cale afara de fericit, dar deja ma cunoaste.
Azi am vorbit cu una din doamnele de la frizerie. Mi-a spus ca a fost luat de hingheri (atunci cand nu-l gaseam eu) si ca l-au dus undeva prin Otopeni. DAR...s-a intors!!! De atunci nu mai e prietenos, nici agresiv nu e, doar ca e foarte prudent... Nu stie daca vrei sa-l mangai, sau sa-l bati...asa ca...
Am vrut sa-i fac o poza, sa-l pun pe facebook. Nu statea...pur si simplu nu statea la poza!
Doamna mi-a spus sa nu ma chinui cu pozatul... "trec si vedete pe-aici donshoara, nu-l ia nimeni pe asta! Nici castrat nu e, nici prietenos nu e...nu-l mai ia nimeni".
Eu ma incapatanez sa cred ca nu e chiar asa: poate exista cineva care l-ar lua, i-ar REcastiga increderea.
Nu am facut mare tam-tam pe facebook pentru ca exista atatea si atatea cazuri de catei abandonati sau fara stapan, exista asociatii care se lupta zilnic pentru aceasta cauza pierduta.
N-am de gand sa storc compasiune sau lacrimi, sa va trezesc emotii. Le aveti, sau nu le aveti, puteti sau nu puteti, fiecare e liber sa faca dupa cum ii permite soarta.
Am sa-i duc mancare zilnic, am sa-i incropesc un adapost mai solid, tin legatura cu femeile de la frizerie, poate reusim macar sa iesim din ger teferi :)

Pana atunci, daca vreti sa-l vedeti/hraniti/ajutati...cereti detalii si ne intelegem noi, oameni suntem :)