Oamenilor din ultima vreme...

...chiar si celor ce vor sa ramana in anonimat :)

Am inceput sa ma indragostesc de voi, oamenilor!

Ce e de facut cand nu mai gasesti bilete pentru nava rapida si ramai in Delta mai mult decat ai stabilit? Prieteni!
Imi doresc sa povestesc putin despre oamenii frumosi (nu doar fizic) pe care i-am cunoscut in ultimele zile. Am fost atat de surprinsa de latura mea sociabila,( in afara obisnuitelor calatorii cu trenul de 12 ore in care ma imprietenesc cu toata lumea si-mi povestesc viata) si de avalansa de oameni in preajma carora m-am simtit atat de "acasa" incat voi incerca in cel mai scurt timp sa traduc aceasta postare in speranta ca se vor bucura si ei sa ma citeasca asa cum le-am promis.
Vineri am aflat asadar ca nu mai exista bilete disponibile pentru plecarea de sambata dimineata-devreme si ca trebuie sa-mi aman inclusiv escala la Brasov via Baia Mare. Marturisesc ca nu m-am intristat prea tare deoarece o zi in plus la plaja suna ca un cadou in plus de Craciun.
Tot vineri am vazut campand langa noi un tanar care evident nu era roman :) In primul rand datorita aspectului: blond, pistruiat, ochi albastri (parea neamt) si in al doilea rand datorita bagajelor: avea o bicicleta echipata ca pentru un drum lung...insa extrem de organizat. Mentionez si ca si-a lasat bagajul complet desfacut si NEsupravegheat ceea ce ne-a facut sa punem verdictul : nu e roman!
Am aflat ca e francez si ca face o calatorie pe bicicleta...in jurul lumii...sau ceva de genul... n-am dat prea multa importanta, am salutat politicos cu un zambet si un Hello, si mi-am continuat traseele plaja - camping, film, bar, bloody-mary :)
Vineri seara in drumul spre "dormitor" ne-am vazut si l-am intrebat daca are de gand sa asiste la rasarit si sambata dimineata.
"No...I am leaving tomorow" mi-a spus intr-o engleza incalcita cu accent francez .
"Oh, lucky you, we didnt found any available tickets for tomorow" i-am spus eu
"I havent bought my tickets yet, I will tomorow" a insistat amabil. Moment in care eu am inceput sa rad, spre surprinderea lui. I-am explicat ca nu mai sunt bilete disponibile si ca a ramas si el blocat inca o zi.
"Me and my friends" a spus...
"looks like we'll see each other at sunrise after all" i-am spus in loc de "bon nuit".
A doua zi, evident n-am prins rasaritul, m-am trezit ciufulita de somn la 6, am oftat si-am adormit la loc pana pe la 8 cand deja cortul era in plina arsita de soare si devenise irespirabil inauntru.
Am iesit buimaca cu gandul sa-mi beau cafeaua pe terasa REcitind (deci, DA, am terminat-o) Cartea :)
"Are you going for a coffee?" m-a intrebat vecinul francez.
"Yes, wanna join?"
"Oh, wait for me!" si s-a grabit sa-si inchida bagajul si cortul.
Asa l-am cunoscut pe Cedric, apoi pe Marie si pe Loic, si ulterior pe Lucian si pe Cristina.
In drumul nostru spre magazinul satesc (unde ne-am lasat jefuiti ptr doua croissante) am aflat ca Cedric vizitase Romania aproape in intregime, era de o luna in tara noastra, urmand sa vada cateva statiuni de pe litoral, sa incheie in Vama Veche (cum altfel?!?!) si apoi sa treaca la vecinii "gospodini". Era pe drum de patru (4) ani, cu... BICICLETA! Vizitase nenumarate tari cu vizite fara limita de timp iar in tarile mai dezvoltate din punct de vedere economic isi si gasea un job sezonier pentru a-si permite calatoria. In restul timpului oprea in marile orase si...canta la chitara. Omul stia mai multe despre Romania decat mine!? Vizitase aproape tot ce se putea vizita, cunoscuse (dupa cum mi-a marturisit) numai romani extraordinari. Si ieri (adica vineri 29.08) implinise 34 de ani (asta ca raspuns al vesnicei mele intrebari "ce zodie esti").
"Oh, I must buy you breakfast...as a birthday present" i-am spus.
In timpul micului dejun am aflat ca tinerii Marie si Loic erau in acelasi tip de calatorie doar ca de abia doua luni, si ca se intalnisera absolut intamplator acolo in Sfantu Gheorghe. Loic avea un fel de toba...tamburina, se cheama Hang, o chestie ovala din alama (cred) care scoate niste sunete absolut dumnezeiesti daca stii cum sa-ti folosesti degetele prin miscari succesive, lovind-o in locurile marcate cu cate o adancitura. Asa isi castigau ei existenta, prin lume. Ah...si erau...vegetarieni :)
Pentru ca sambata s-a dovedit a fi o zi morocanoasa (apropo de ziua extra de plaja pe care o visam) ne-am adapostit la terasa cu totii si am incercat sa-i descos pe toate partile.
I-am cunoscut astfel pe Cristina si Lucian, un cuplu frumos din Brasov, care se imprietenisera cu francezii de mai multa vreme decat noi. Cum ne-am imprietenit? Cristina si Lucian s-au intors de la masa...cu "mancare la pachet" pe care au adus-o "pentru noi". Am ramas masca! TREBUIA sa fie ardeleni! Intradevar ne exprimasem si noi dorinta de-a manca pe la localnici, dupa ce auzisem zvonuri despre Mama Sica care gatea demential pentru turisti, insa din comoditate am preferat sa ne ascundem de vant la terasa si sa folosim conservele din dotare. Ei s-au intores cu somn la gratar si mamaliguta. Am cerut niste mujdei de la bucatarie si am mancat lingandu-ne pe degete. A fost mai bun decat borsul de peste cu apa de Dunare. (Doamne, cum poate o persoana atat de gurmanda ca si mine sa ramana slaba?!?!)
Eu nu sunt un om sociabil, prietenos sau excesiv de vesel...sunt mai degraba opusul...cel mult politicoasa, diplomata si amabila...insa Cristina si Lucian mi-am intrat in suflet, m-am simtit atat de confortabil cu ei incat aveam senzatia ca am venit impreuna in vacanta.
Am ramas la povesti in varianta extinsa pana pe inserate. Am aflat ca Cedric avusese in tinerete o problema cu drogurile (da, mi-a dat voie sa scriu despre asta) si ca aceasta calatorie este mai mult una spirituala de cautare a sinelui, pe langa adevarata aventura prin care trece. Asta si-a dorit din totdeauna, pentru asta rabda soare, vanta, ploaie, campeaza in locuri cat mai diverse, cunoaste sute de oameni, ii iubeste pe toti dar ii mai si uita pentru ca sunt prea multi, nu are multe bagaje, nu le poate cara, citeste carti apoi le face cadou, si mai ales...compune cantece :) pe care poate odata le va pune pe un cd.
Aveam zeci de intrebari...si nu obosesti? N-ai vrut sa renunti? Nu ti-e dor de familie? Daca nu castigi bani? N-ai avut probleme cu hotii, drumurile, autoritatile?Cand ai sa te stabilesti undeva?Daca TE INDRAGOSTESTI? Si raspunsul a fost de mare exceptie:
"Once in Viena, I.. fall... in kind of love"
Cand ne-au amortit oasele ne-am retras in casuta de lemn in care erau campati Cristina si Lucian pentru (dupa cum spunea cineva) o "seara boema". Acolo le-am dat ocazia lui Cedric si Luic sa ne cante, bineinteles acompaniati de Lucian (la muzicuta). A fost... o seara in care n-am incetat sa zambesc (si n-a fost rictus de vant si frig).
Am ascultat cea mai frantuzeasca varianta a piesei "no woman, no cry" din totdeauna :)
Dimineata...dupa un somn cu frisoane si febra (deja devine ritual) ne-am trezit la 5. Plouase toata noaptea, vantul din ziua precedenta ne-a provocat un inceput de raceala absolut ingrozitoare... M-am trezit (din nou) cu o falca in cer si una in pamant. Mi-am pus putinele haine grosute pe mine, toate, si m-am bandajat cu sacul de dormit...aratam ca un eschimos, cu ezxceptia faptului ca imi era muuult mai frig! Am impachetat mosmondind si pufaind cand nervos cand bolnav, ma durea fiecare bucatica din corp, aveam totodata febra si frisoane, tuseam si aveam nasul infundat. Am impachetat cortul UD...si am luat-o pas-pas prin nisipul de pe ulita spre vaporul ("the big boat) pasager care urma sa plece la 7.
Aici incepe experienta Titanic. Don't worry, traiesc sa spun povestea si Leo n-a murit inecat in Dunare :)
Cred ca toti turistii din Sfantu Gheorghe, cu aceeiasi fata somnoroasa si aceleasi ganduri ucigase isi savurau plecarea...deci era o aglomeratie de nedescris. Ne-a luat mai bine de o jumatate de ora sa ne imbarcam...vaporul era plin ochi. Daca venisem cu nava "Banat" ne-am intors cu nava "Vrancea" si pot sa va spun doar atat: Banatul e mai frumos decat Vrancea! E fruncea!
Am infruntat haosul total infasurata in sacul de dormit, proptita pe un scaun, cu castile in urechi rugandu-l pe Chris Isaak sa "Don't get so down on yourself" si cu priviri rugatoare pentru o licoare fierbinte...indiferent cat de daunatoare e...fie si cianura...
Prietenii nostri francezi erau cu bicicletele undeva in cala vaporului, intr-un fel de depozit...retras de multime, unde era o priveliste jalnica...dar...SPATIU. Asa ca i-am acompaniat.
Am aflat ca Marie si Loic isi vandusera inainte de calatorie toate bunurile si luasera cu ei cele patru gentute montate in spate deasupra rotilor.
"We carry our whole life with us" mi-au spus.
Mi-au mai spus ca le-a placut Romania, si ca spre deosebire de Viena unde toti oamenii ii intrebau daca au autorizatie sa cante in strada, in Romania oamenii i-au trimis in Neptun "because people have big money there"
Ei nu vroiau sa faca avere, ei vroiau sa experimenteze lumea inainte de a se retrage linistit si de a-si face "ferma de miere de albina".
Cedric era deprimat...a cantat putin la chitara apoi pretextand ca e obosit a infasurat-o bine si a legat-o pe remorca bicicletei... Am apoi ca se simtea singur...trist ca paraseste un loc cu oameni...
"Come near me...you give me positive energy" mi-a spus.
In cala vaporului...oamenii au dorit repede sa stie "Cine sunt francezii" si ce fac ei prin Romania... Norocul nostru a fost ca am gasit (din nou) alti oameni minunati. Un grup de vreo 17 oameni plecati si stabiliti in Italia, se intorsesera in Romania intr-un program de voluntariat ecologist pentru a curata plaja din Sfantu Gheorghe. Tineri, adulti si copii. Ne-au spus ca au reusit sa curete toata plaja, insa copii au fost extrem de dezamagiti dupa ce la doar o zi de la reusita...plaja s-a umplut de gunoaie... Asta in conditiile in care existau cosuri de gunoi peste tot!
Acest grup de oameni a fost extrem de interesat de francezii calatori, le-au ascultat muzica, i-au aplaudat (in frunte cu Mirela) si la sfarsit le-au dat mancare si bani...pentru drum :)
Eram inconjurata de oameni buni cu suflet mare, oameni frumosi care se bucurau sa intalneasca alti oameni...la fel de frumosi. Am uitat de mizeria de pe vapor, de aglomeratia de pe vapor, de chelnerul isteric, de familia de turci-lipoveni ai carei puradei misunau mai ceva ca argintul viu incercand sa "ia" cand pompele de la bicicleta, cand sa scotoceasca in bagajele strainilor...
Cinci ore mai tarziu am ajuns la Tulcea, si eram deja emotionata...urma sa imi iau ramas bun, si nu stiam cum s-o fac. Desi schimbasem adrese de email cu strainii...cel mai posibil era ca n-o sa ne mai vedem niciodata...ori eu ii simteam deja ca pe niste vechi prieteni. Ma atasez prea repede si prea tare de oameni?
Recunosc..o bucatica din mine vroia sa cumpere o bicicleta si sa porneasca in lume cu ei. Au reusit sa ma infecteze (mai tare, daca era posibil) cu microbul calatoriilor. De cand i-am cunoscut o bucata din mintea mea cauta metode si solutii pentru a incepe o noua calatorie...mult mai lunga de data aceasta. Ca sa nu mai mentionez (si totusi o fac) ca am cunoscut un tanar care era recent intors din India (!!!) si avea niste poze senzationale. tot ce-am putut sa-l intreb a fost daca a vizitat vreun ashram si daca se gasesc usor job-uri acolo...
Am constientizat ca si eu...de mai bine de o luna am tot calatorit...e drept prin tara, dar nu e bine sa incepi cu plaiul natal?Cum as putea sa descopar lumea daca eu nu cunosc Romania?
Pana la urma...mi-am luat ramas bun, le-am urat noroc...mi-am ascuns emotiile (in stil american) si-am...plecat...dand piept cu latura oraseneasca a Romaniei.
In Tulcea masina avea doua (nu una) dintre roti desumflate (artistic) asa...pentru ca POT... ceea ce n-a putu decat sa ne bucure si sa ne dorim sa emigram (intr-un loc in care sa impodobesc palmierii de Craciun) cat mai repede!
Ma bucur ca v-am cunoscut, Cedric, Marie, Loic, Cristina, Lucian! Imi cer scuze ca am fost un client dificil chelnerilor de la bar din camping, si ca am solicitat extra lapte pentru cafea si v-am invatat cum se face bloody-mary. Mama Sica sarumana pentru masa! Multumesc de fapt lui Dumnezeu ca mi-a aratat (inca odata) cat de simple si frumoase sunt clipele de viata, cat de frumosi sunt oamenii, cat de stranie e viata.
Pentru incheiere va rog sa ma sfatuiti cu totii...de fapt chiar va cer participarea la un brain-storming: cum sa-mi incep calatoria prin lume? Astept orice fel de sfaturi...pentru ca mi-am dat seama...asta imi doresc :) Thats my job!

P.S.
Apropo...cuvantul meu preferat (si singurul care-l stiu) in franceza e..."cuverture". Era o Cuverture electrica intr-un desen animat cu multi alti prieteni (un ibric, o canita, un aspirator, si o matura) care misunau prin lume sa-si gaseasca stapanul...La un moment dat Cuverture s-a pierdut si ceilalti amici au cautat-o prin padure tipand cat ii tinea...furtunul: "Cuvertuuuuuuuuureeeee!!!" (o stiu si cu accent!)

Pacuiul lui Soare

...de-acolo m-am intors aseara. Dupa cum spuneam as fi vrut sa-mi incolacesc bratele in jurul unei tulpini de copac si sa raman acolo inclestata. "pana la prima geana de intuneric"

Explicatia istorica a calatoriei - http://www.historyarts.ro/i_antichitate_romano-bizantina.htm

"Pacuiul lui Soare: Cetate bizantina de secol X, unica in peisajul arheologic romanesc. Situata pe o insula mare a Dunarii in apropierea orasului bulgar Silistra. Partial distrusa de apele fluviului. "

http://www.dervent.ro/dervent.php?cID=dervent-istoric&rID=dervent-istoric-A-cap2&show=false

Sa revenim la jurnalul de calatorie: joi pe amurg, vant puternic (coafura rezista), lasam Bucurestiul in nori ; am oprit la benzinarie sa-mi aprovizionez rucsacul cu "udatura de drum" si tutun. Ca tot vorbisem de viciul meu acum vreo doua postari, cu pasiune pentru design ii spun vanzatoarei sa-mi dea noul vogue rosu...doua beri cate ceva de rontait. 5 minute mai tarziu cu maini tremurande incercam sa rup ambalajul si sa salvez tigarile. Motivul? O imagine oribila (multumesc noilor reglemetari anti-tutun) trona pe spatele pachetului...

Drumul a fost parcurs cu entuziasm, atat de mult incat abia am remarcat ca stergatoarele masinii nu se mai opreau datorita ploii abundente. N-as fi renuntat la minivacanta pentru nimic in lume, ne-am imbarbatat reciproc si am alungat ideea de cale-ntoarsa.

Inainte de Calarasi am oprit sa pozam apusul (peisaj industrial) absolut superb. Vanticelul era caldut, drumul uscat, se pare ca fugisem de ploaie. Ne indreptam spre bac, cu care urma sa traversam Dunarea.

Se inserase deja, tantarii ne-au primit ca de obicei, tandri si cu multi pupici.

Am intrebat tanara de la chioscul bacului unde gasesc o toaleta ; "in padure" mi-a raspuns amabila si zambind. "boy, I missed that!"

Imbarcarea pe bac in cadru intunecat mi-a dat oaresce emotii, senzatia de miscare ...pe apa... pe o platforma plina cu masini mi s-a parut ceva intre interesant si terifiant. Pofta de tutun a sters spaima, am iesit din masina si-am aprins o tigara. Mirosea cunoscut...a apa, a peste, a liniste, a departe si a pustiu. Abia m-am obisnuit cu senzatia ca ajunsesem pe celalalt mal unde datorita intunericului aveam impresia ca suntem in pustiu.

Eram de fapt la Ostrov (dupa cum am citit pe-o pancarda), stiam asadar locatia, stiam ca Silistra inseamna orasul bulgaresc cu blocurile inalte si luminate putin mai incolo. Noi mergeam insa pe un drum (drum national) greoi, ingust si extrem de intunecat. La o frana mai brusca am cascat ochii mirata ; din bezna o maaare turma de oi, se uitau confuze la farurile masinii. Parca le desenase cineva acolo pe drumul din mijlocul lui nicaieri. Ocolim asadar prudent oile, speram ca n-au coarne si nici dorinta de frecare prea intensa.

Inca cativa kilometri pe un drum luminat doar de faruri, prafuit, uscat si plin de gropi, am ajuns in curtea unei rezervatii arheologice. Glumeam cu episoade din Blairwitch. Am realizat ca e musai sa facem cale-ntoarsa vreo cateva sute de metrii pana intr-un luminis. Ironic spus luminis, era o poteca permisiva, copaci inalti, tufisuri si rapa spre apa.

Pustiu si bezna. Imi dorisem un loc indepartat si fara de civilizatie, si primisem muuult peste!

Am incercat variantele ajutatoare: cautat prin tufisuri dupa animale salbatice, cautat loc de cort, cautat lemne de foc, ferit de tantarii piranha. Succes la capitolul cort...in rest doar tremurat si tresariri sub vant.

Am montat cortul, arbaleta si cutitul erau la indemana (nu la indemana mea) si somn.

Undeva pe la 3 dimneata o lumina puternica (X files) m-a trezit brusc. Lumina, intuneric, lumina intuneric. Inima imi batea cu putere, respiram incet, nu inteleg de ce aveam senzatia ca afara e un buldozer care va impinge cortul in rapa... Era doar masina, a carei alarma se activase, fara sonor. Somn!

Primele raze de soare au navalit in cort curajoase, m-am trezit si am iesit spre a cerceta locul. Absolut fantastic. Nimic din pustiul terifiant din seara precedenta. Un loc linistit, cald, proaspat...dar nu tinta finala, am aflat in cele din urma.

Asteptam restul echipajului pentru a ajunge pe insula. Insula?! DA!Pacuiu lui Soare! Se ajungea doar cu barca, urmand sa lasam masinile pe malul Dunarii.

In prima jumatate de vineri am inspectat locul. Desi era un alt mal de Dunare m-am minunat de fiecare detaliu dupa cum urmeaza; salcamii salbatici n-au spini, "la pietre" nu e deloc monument arheologic, tufele de cimbrisor sau levantica (nu stiu de fapt ce erau), arbaleta&cutitul de vanatoare, ciocanitoarea si nu in ultimul rand soparla indiscreta.

Urma transportul bagajelor si al echipajului aproape complet inspre insula. Eu am fost prima.

Cand am cotit spre stanga si am zarit bucata de nisip de sub paduricea insulei am ramas muta de uimire. Aici era cel mai frumos loc in care... inca nu pasisem (eram in barca). Soarele se pregatea sa apuna, fiecare detaliu era portocaliu - aprins. Linistea era cuceritoare, apa calduta din mal era oglinda violeta a cerului. Intampin din nou dificultati de exprimare, asa ca voi pune poze pentru a inlocuii cele 1000 de cuvinte.

Patru drumuri mai tarziu, un munte de bagaje, si 5 persoane pe un colt nisipos de insula. Asteptam cu drag forma finala a gastii, respectiv motoristii Sonia & Florin.

Am remontat cortul, aranjat bagaje, ne-am mobilizat cu totii entuziasmati, urmand sa pregatim focul de tabara.

In ultima raza de lumina a fost parcurs ultimul transport de pasageri motociclisti incarcati cu bagaje inchise ermetic.

Aici devin indecisa...sa fac o maaare paranteza?Sa evit subiectul?Sa va spun drept, aspectul imediat urmator nu m-a deranjat extraordinar de tare...nu a reusit sa-mi eclipseze minivacanta, insa recunosc ca a fost ghimpele din coaste pentru urmatoarele doua zile. Cred ca n-am cerut eu suficient de convingator "pauza de oameni". Si a inceput cam asa : motor de barci, gasca mult mai numeroasa decat a noastra si "va deranjeaza daca punem si noi cortul aici?".

Cortul a devenit bazar, minidisco, satra, sau cum vreti voi. Muzica!?!?! "macar nu-s manele", dar au fost si manele neasteptat de repede ,in functie de setea alcoolica a vecinilor.

In tot acest timp, noi ne vedeam de focul de tabara, adunat vreascuri, copt porumb, prajit slaninuta... Ne bucuram de natura, e cel mai corect spus.

CERUL! Am tot povestit de cerul din ograda bunicii mele...acel cer aproape de pamant. Plin de stele, de un albastru inchis, care se misca inspre in jos, si de care nu ma saturam nici cand dormeam afara pe patura pana tremuram de roua. L-am regasit. Acolo pe insula.

Nicaieri in afara de ograda bunicii n-am mai vazut acel cer, insa vineri si sambata noaptea ne-am regasit ca doi amici. I-am spus ca mi-a fost dor de el, l-am intrebat de ce e atat de trist si indepartat in toate locurile mai putin aici. Nu mi-a raspuns, a luminat din stele, a venit mai aproape, i-am zambit si-am inteles...nu-l cauta nimeni cu adevarat!

Am adormit greoi in zgomot de fond, taiat de lemne si glume proaste ale vecinilor. Eram poate prea fericita de locul acela pentru a lua in seama civilizatia groteasca care ne urmarea parca pentru a ne comunica ca suntem bipezi infectati de tehnologie.

Dimineata in schimb am uitat pentru vreo jumatate de ora de peisaj si vacanta, cand m-am trezit in ritm de samba. Am ridicat capul din sacul de dormit si aveam crima inscriptionata in creier. Daca nu crima, macar daune! Am iesit isterica din cort, cautand o galeata cu apa cu care sa le ruinez aparatura muzicala! Mi-am pus tricoul Cradle Of Filth si dupa mult timp am fredonat mental cateva versuri satanice in timp ce ma spalam pe dinti. "i kill without scrupule or silent regret..."

Mi-a trecut repede insa, am vazut soarele prietenos, peisajul in continuare exceptioal, fetele somnoroase ale celorlalti membrii participanti la excursie si mi-a revenit pofta de viata.

Florin si Sonia si-au continuat traseul spre Corbu (plaja unde fac ei trafic de scoici) iar noi am decis sa cautam o insula parasita unde nu se-aude muzica din barci.

Am luat barca si-am cercetat imprejurimile... Am gasit o fasie destul de intinsa de nisip, parasita chiar si de tufisuri, un adapost al pescarusilor obositi, unde am ancorat si noi.

Copilul dement a inceput sa alerge dupa pescarusi, sa se scalde in apa calaie si sa se tavaleasca pe nisipul fierbinte. Am lasat soarele sa ne prajeasca cateva ore si cand am obosit ne-am intors spre insula noastra, am bantuit ruinele cetatii mentionate mai sus (in link), m-am intins pe pietrele de sute de ani, in ultimele raze de apus, am pozat ...

Apoi ne-am intors in tabara unde cartofii erau deja in jar, si carnita pe gratar. Peste n-am reusit sa pescuim...nici macar la portofel, asa ca am degustat puiul :)

Cu burtile pline si obrajii rosii de la focul de tabara ne-am retras in cort, am parcurs in gand ziua insorita si-am adormit bustean in ciuda vecinilor inca galagiosi. Somn odihnitor!

Duminica dimineata, aproape ritualic m-am trezit, spalat pe ochi,fata, dinti, preparat cafeaua cu lapte fierbinte, apoi m-am tolanit pe nisip urmarind apa.

Am observat privirile tuturor atintite spre apa la fiecare gest de relaxare. Fiecare dintre noi avea cate un moment de privit ...in gol... spre apa. E unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat. Priveam fara sa ne dam seama, gandurile iti zboara, uiti de existenta cotidiana, esti un fulg de pescarus purtat de vant...atingi apa...

De obicei in zilele de plecare devin usor trista. Mi se intampla sa ma indragostesc de fiecare loc, incerc sa-l memorez, sa-i croiesc bucatica de suflet de unde promit sa nu-i mai dau drumul. Indiferent daca revin sau nu in locul respectiv, primele impresii raman necontenit...

Duminica am iesit la o ultima vanatoare de serpi, fara rezultate spectaculoase... Am reusit insa sa descoperim cam toata insula, pe mal sau prin padure. Am gasit un pui lenes de pescarus, proptit pe-o craca de copac care tipa dupa mama pescarus. Dupa ce l-am studiat vreun sfert de ora am realizat ca puiul primea hrana-n cioc de la toti membrii familiei. Scenarii peste scenarii...concluzie...totul se datoreaza educatiei :)

Inainte de strangerea taberei am dat o raita pe Dunare cu barca. I-am zambit soarelui care impletindu-se cu vantul ma biciuiau placut si mi-au facut, asa cum le-am spus ca-mi doresc, bujori :)

Dupa pranz, total lipsiti de entuziasm ne-am apucat de impachetat si de strans corturile. Mi-era ciuda ca si vecinii galagiosi strangeau tabara. Vroiam sa ramanem acolo, cand e pustiu si liniste...

Am incarcat bagajele in barca, venise si nea' Ionica cu lotca lui de fier, plina de rugina sa ne ajute sa transportam cu un singur drum si oameni si bagaje. Am reusit :)

Totul imbarcat, un suvenir cu multe picioare si posibil veninos (un mare paianjen) se proptise in barca urcata pe remorca. Dupa sedinta foto a fost capturat, botezat si pastrat spre cercetari.

Intoarcerea n-a fost spectaculoasa, posibil si din cauza aglomeratiei la imbarcarea pe bac. Am asteptat cuminti si transpirati sa ne vina randul printre celelalte 50 de masini, si vreo 30 tipic romanesti care-au demarat in praf croindu-si loc in fata. Nu se poarta randul civilizat la romanii de la Ostrovit :) Un militian confuz privea neputincios spre norul de colb ce-l lasau in urma masinile care intrau in fata celor regulamentari.

Toata lumea vorbea de aglomeratia de pe autostrada... weekendul carase peste o suta de mii de romani pe litoral. Aveam acel gust amar in gura. N-avea rost sa injur, aveam sa fac asta de indata ce ma sufoc in poluarea capitalei.

Ne-am imbarcat, am traversat rapid Dunarea, m-am uitat in urma cu tristete, si-am promis ca revin...

Cu soarele in ochi...dar nu pe autostrada, ci linistit pe vechiul drum de mare, cel uitat de corporatistii de weekend, am reusit sa ajungem in Bucuresti...

nu mi-a fost dor!

Weekend la Dunare

Ati vazut filmul "Operatiunea Monstrul"?http://www.youtube.com/watch?v=Bsoi-uGRvQY&feature=related?v=Bsoi-uGRvQY&feature=related . Daca nu l-ati vazut, rusine sa va fie, insa niciodata nu-i prea tarziu.

Eu, o admiratoare a lui "nea Tomita" , indragostita de filmele vechi romanesti, am savurat si devorat de prea multe ori ca sa mai numar exact :)

Mi-am dorit sa ajung si eu la Dunare...

Am plecat din Bucurestiul incinso-aglomerat destul de tarziu dat fiind faptul ca ne-am oprit sa facem ultimele cumparaturi pentru urmatoarele 2 zile departe de civilizatie :) Sacosele pline, totul iesea la inventar, punga cu cateva coktailuri in spate, zambete largi, ready, set, GO! Lasam in spate traficul,praful (ha!) oamenii urati de capitala (no offence) si intram pe autostrada Soarelui (am aflat ca ii zice autostrada Soarelui deoarece "pleci dimineata cu el in ochi si te intorci seara tot cu el in ochi").

In stilu-mi caracteristic,(incercand sa imbin utilul cu placutul, sa beau ceva pe drum si sa admir apusul) n-am apucat sa iau doua inghitituri de Bacardi ca am dat juma' de sticla pe mine :) Lichidul roz s-a imprastiat si a fost imediat absorbit de maieul meu alb... concurs de wet t-shirts, no bra included :) Restul de calatorie s-a manifestat cu mare precautie la viitoarele bauturi alcoolice consumate.

Poze pe autostrada , luna era minunata, incredibil de mare, galben-orange, mi se parea ca seamana cu un smiley-face deoarece cativa norisori parea asezati strategic mimand ochi,nas si gura :) Kilometrii de autostrada au ramas in urma surprinzator de repede, ultimii dintre ei cu o oarecare nervozitate...deoarece aveam nevoie la baie...nu va puneti cu o vezica sensibila si incapatanata!

Am ajuns la Vladeni undeva spre miezul noptii, la inceput de camp, inconjurati de ferme parasite si o fosta inchisoare... Nice view! Ultima inghititura de Salitos am cedat-o, am iesit din masina sa facem cunostinta cu tantarii, sa fumez o tigara si sa deslusim un zgomot de pasare venit de nicaieri. Era destul de intuneric, dar un aer curat, un vand caldut, miros de flori de camp uscate (care mi-a adus aminte de copilaria la bunica-mea, in campul cu flori salbatice la vanatoare de lacuste) si 7 km de drum pietruit si zguduit pana pe malul apei...

Dunareaaaa!!! Bratul Borcea, indescifrabil in intunericul lui vineri noaptea, liniste si salbaticie.

Am fost intampinati foarte calduros, am fost tratati cu deodorant anti-tantari (foarte foarte amar, am aflat dupa) , pusi la curent cu ultimele intamplari: rasarit de luna exceptional, o caprioara a traversat apa inot si pestele n-a prea tras, in schimb caprele nu se dau inapoi de la nimic...se urca pe masini pentru a rumega frunze de salcie :)

Fascinata si intr-un mod inuman de calma (mai ales pentru mine), am respirat inca vreo jumatate de ora de liniste privind reflexia lunii in apa, vaporul de pasageri care a trecut grabit facand valuri, familia de catei care dadea tarcoale taberei noastre, murmurul discret de salcie, dupa care ne-am retras in cort. Cortul in panta :) Somn...

Dis de dimineata (mai devreme decat s-ar fi asteptat nea' Costel) , din cauza de caldura in cort/necesitati fiziologice matinale, am scos nasul la soare, un soare prietenos care zambea la mine satisfacut ca-mi ofera prilejul de-a admira intreaga zona pe lumina. Si aveam ce admira :)

Am facut cunostinta cu imprejurimile, am luat micul dejun ; laptic si croissant cu ciocolata, am urmarit atenta barcile pescarilor care intindeau plasa pe apa, am fost pusa la curent cu toate informatiile referitoar la zona si toate metodologiile de pescuit pe dunare plus momeli folosite.

Ma minunam ca un copil care are brusc voie sa faca ... de toate :)

Pranzul a venit noros, usor intunecat, cald totusi. Am luat barca si am iesit la o plimbare pe apa in speranta ca apucam s-o finalizam pana la primii stropi. S-au dovedit a fi niste stropi rusinosi, care s-au lasat mult asteptati iar momentul lor de glorie a fost unul foarte scurt :) Soarele era iar de partea noastra asa ca ne-am declarat stapanii plajei de vis a vis de tabara.

Plaja pustie, de fapt margine de insula, noi am stapanit doar parcela de 20-30 metrii de nisip extrafin pana la apa :) Soare,soare,soare!

Pe apus am parcurs aproape 2 kilometrii de jungla, mai pe mal, mai prin padure, lighioanele padurii ne-au atacat, noi ne-am luptat vitejeste, am invins toate obstacolele :)) glumesc desigur!Am intalnit 2 serpi (mici), nenumarate broaste de diverse dimensiuni si am inecat cu sange rece cateva miliarde de furnici care invadasera pestii in juvelnic, spre deliciul pestilor din apa care s-au infruptat cu furnici (chinesee) la cina.

Din nou in barca, spre tabara :)camp base...ok! (vizita la magazinul satesc din Vladeni, concert local in aer liber, live in fata caminului cultural, spectatori putini, medie de varsta...mica, educam tineretul in spirit lautaresc!)

Am improvizat o cabina de dus intre doi copaci vrednici, un prosop si-un sal de-al meu, cu sapunul exfoliant datorita nisipului in care cazuse, am reusit sa-mi mentin igiena si sa ma improspatez pentru serata :)

Amurgul aducea somn si crap la gratar (captura din ziua respectiva),luna promitea sa rasara frumos, noi...atenti...sa n-o ratam :) Si n-am ratat-o :) avem si poze ca dovada, insa nimic nu se compara cu sentimentul de loc, atunci...acolo. Am mancat cel mai bun peste :) cu o pofta...doar imi aduc aminte si salivez...am dat vina pe furnici...si mi-a parut rau de masacru. Ele au condimentat pestele, l-au aromat, noi le-am inecat! Dupa ce mi-am umplut burta, de fapt inainte cu putin sa explodez... am declarat cina inchisa, ne-am cinstit cu niste vin bun-bun, alb, sec si ne-am retras spre cortul din panta :)

O zi plina, frumoasa, osteneala placuta, dulce...si somn!somn de copii...

Duminica, nu atat de dis de dimineata... am scos iar nasul la soare, putin trista ca era ultima zi. Soarele parca stia, mi-a raspuns mai cald, mai prietenos, parca sa-mi faca in ciuda.

Am ramas imbratisati vreo 2-3 ore, l-am lasat sa ma tina in brate cu razele lui puternice, nu ma saturam sa-l privesc, sa-l simt, sa respir aerul cald...

Ultima plimbare cu barca s-a dovedit a fi rodnica, am surprins cateva pasarele (cu pene si gheare de data asta) in diverse pozitii si locatii :) shootingul a fost in valuri :)

Ultimele ore pe plaja noastra pustie, ultimii pasi pe nisipul foarte fin, ultima baie in Dunare, am pozat mental (asa cum fac mereu) locul, sentimentul de acolo/atunci, ne-am urcat in barca si ne-am intors la tabara care era in curs de demolare. Am contribuit si noi, am strans cortul, am facut bagajele, inventarul si am pornit spre casa.

Drum frumos,(poze la ruine) ranjet satisfacut pe chipuri bronzate, oboseala placuta, soarele in ochi...

...din nou in Bucurestiul incins...