Noi doi la Danes

Tocmai s-a incheiat din cel mai frumos weekend al vietii mele.
Desi vineri seara eram putin impotriva ideii de-a pleca din oras, nu m-am impotrivit.
Initial imi planificasem mental un weekend romantic in doi, lumanari, baie cu spuma, betisoare parfumate, sampanie...muzica buna...(ati prins ideea)
Jumatatea, pesemne planificase o mica evadare surpriza...si oricat am incercat sa-l trag de limba...n-am primit nici un indiciu.
N-am stat prea mult pe ganduri, am indesat niste haine in rucsac,si-am pornit...fara sa stim incotro.
Am tot mers...si-am tot mers, "la drum de seara", sub cerul noros, ca-ntr-o poveste...Eu citeam "Ultimii cinci ani" (toate cele 37 de pagini) si din cand in cand trageam cu ochiul pe geam cautand indicii despre locul spre care ne indreptam.
Si-am ajuns...la...Sibiu!
Era miezul noptii, eram doar noi, asa cum ne dorisem, de ziua lui, departe de tot si toate...
Orasul linistit dormea sub un cer senin, parea ca ne asteptase tacut, sa-i spulberam noaptea cu bucuria noastra.
Dupa mai multe cautari am decis sa ne cazam la Hotel Premier. Am ras de domnul receptioner confuz si politicos care a dibuit data nasterii din buletin si s-a balbait "la multi ani!".
De fiecare data cand ajungem intr-o camera de hotel o transformam in acasa . Intai ritualul sariturilor in pat, apoi ne aruncam lucrurile peste tot, nu uitam sa luam "cadourile" sub forma de pliculete de sampon si sapunuri minuscule oferite de hotel.
Dimineata gazda ne-a pregatit un mic dejun absolt delicios (omleta, lapte proaspat,salata de cruditati,ceai,cafea,fresh,mezeluri,oua fierte) socializand pana ne-am imprietenit promitandu-i ca vom reveni cu prima ocazie.
Am fost placut surprinsi de ospitalitatea tipic ardeleneasca. N-am intalnit nimic din aerul protocolar al hotelurilor. Desi locul arata impecabil ne-am simtit ca niste musafiri dragi. Il recomand cu caldura celor ce viziteaza imprejurimile.
Prima jumatate a zilei de sambata am petrecut-o in centrul istoric al Sibiului. Am vrut sa ne plimbam pe indelete, sa cascam ochii la fiecare detaliu local. Sa ne tinem de mana, sa ne inghete nasul lipit de fiecare vitrina, sa jucam (pentru prima oara) la loto, si sa ne facem planuri de turul lumii cu rulota din banii castigati :)
Ne-am dorit apoi sa respectam traditia de cuplu care implica vizitarea unui muzeu in fiecare weekend asa ca am ajuns la Brukenthal... Muzeul este inchis pentru renovare, asa ca i-am admirat portile masive, si-am facut cale intoarsa.
Centrul istoric era destul de aglomerat in ciudat vremii morocanoase... Oamenii se plimbau linistiti admirand privelistea. Casele vechi si ingrijite, magazinele de antichitati si suveniruri, nenea care canta la chitara si la muzicuta, copii care tipau pe langa derdelusul artificial...toate acestea parca intr-un colt de alta lume...
Am avut senzatia ca nu eram in Romania. Chiar si la raspunsul plin de zambet al taximetristului care ne-a indrumat spre Sighisoara. Era prea amabil sa vorbeasca serios. Si totusi...
Ne-am indreptat plini de entuziasm spre... Danes.
Am auzit despre locul acesta din multe povesti ale cunoscutilor mei. Mi-am dorit sa-l vad, fiind indragostita de cai si de echitatie. In plus...candva...primisem o promisiune privind vizitarea acestui loc, iar acum era onorata.
La Domeniul Dracul Danes (va invit macar sa le vizitati site-ul) era plin de turisti...Camera noastra din cadrul pensiunii se numea Acompaniatorul Ecvestru :)
Pentru ca exista manej acoperit, mi-am programat primul curs de echitatie din viata mea...
Asa l-am cunoscut pe Cristi, instructorul, un tanar pasionat de acest sport, extrem de talentat, si cu muuulta rabdare.
Timp de o ora am invatat sa stau in sa, sa incerc sa dirijez calul, sa-l opresc, sa-i dau pinteni. Credeti-ma, nu-i deloc atat de simplu, nici atat de natural precum vedem noi in filme. Mi-am castigat un nou respect pentru actorii filmelor din Vestul Salbatic.
Dupa o ora calare pe Delphis, tot corpul imi cerea odihna. Am programat totusi inca o sedinte pentru a doua zi, inainte de plecare.
Cristi ne-a aratat grajdul domeniului, unde stateau la adapost cei mai frumosi cai de vita nobila. Bineinteles si poneii erau de mare efect.
Seara am luat cina in crama Dracula, un loc atat de bine amenajat si primitor incat mi-e greu sa cred ca nu exista un designer vigilent care sa urmareasca mereu armonizarea locului.
Apropo...bucate delicioase!(o sa scriu pe Critica de Carciuma)
Am incheiat superba zi cu o sticla de sampanie....savurata in caldurica si comfortul asternuturilor.
Duminica,somnoroasa, la micul dejun, cu greu imi mai simteam corpul...
Desi fusesem avertizata, am mai riscat inca o ultima jumatate de ora (atat am rezistat) calare pe Delphis. De data aceasta am invatat cateva miscari de echilibru, rotatii complete ale corpului in timpul mersului la pas. Interesant, va asigur!
Imediat dupa ultima lectie de calarie ne pregateam sa parasim locul acela minunat. Ne-am promis o revenire cat mai curand posibil.
O saptamana din vara ce vine este cu siguranta alocata Domeniului Danes.
Drumul de intoarcere a fost cu popas in Sighisoara, la cetate.
Din cetate ne-am cumparat palarii, a mea de cowboy, a lui de mafiot. Si ca sa fim in ton, am luat si-o cravasa, cine stie :)
Astfel echipati am servit un gulas "demonic" in casa (transformata in restaurant) Vlad Dracul. Deloc picant, insa aromat de la chimen.
Cu burtile pline, zambetul pe buze,amintiri placute, muuult mai relaxati, am pornit spre batranul, aglomeratul, ploiosul Bucuresti...


P.S. Poate n-am reusit sa redau frumusetea locurilor, sentimentele care m-au incercat in aceste trei zile, sau emotia de-a calcula totul in doi...
Nu le pot avea pe toate, se stie deja, cand sunt fericita, talentul meu la scris...paleste.
Prefer varianta cu fericirea :)

jurnal de calatorie: Luni 11 August '08

Aveam de gand sa lipesc cateva fraze aseara, dar am preferat sa ma fac omida in sacul de dormit, in divanul batran, sa ma uit la umbrele jucause din fereastra si sa astept sa adorm. Am adormit.
Habar n-aveti pe unde bantui nu?
Ok, s-o luam de la capat: sambata dimineata cu maximum patru ore de somn la activ, raspund la usa in chiloti baietilor care transportau aerul conditionat."sar'na don'shoara, dormeati? Am sunat de mai multe ori la telefon si la interfon". Cred ca fata mea umflata a raspuns ceva printre gene, apoi m-am trantit iar la somn. N-am reusit sa dorm din cauze de telefon (si eu care credeam ca o sa fiu uitata de indata ce-mi schimb numarul) si bineinteles ca aveam de pregatit bagaje pentru sejurul ce urma.
In zgomot de picamer (sau cum s-o chema masinaria gigant in forma spiralata) si nori de praf mi-am impachetat hainele si mi-am pregatit trebuincioasele de drum.
Pe la orele dupa amiezei am reusit sa evadam iar din Bucuresti (nu se mai pune problema de lasat in urma sau de parasit pentru ca a invatat marsava capitala ca am devenit dependenta) si ne indreptam spre Sibiu, unde aveam sa si inoptam.
Am reusit performanta de-a avea prima jumatate de rezervor gratis, asta dintr-o greseala a casierei dupa cum chiar ea s-a scuzat "eu sunt doar un simplu casier" iar noi n-am contrazis-o, asemenea cadouri se intampla rar si e pacat sa fie returnate.
Am ajuns la drum de seara intr-un Sibiu turistic extrem de populat/aglomerat dar surprinzator la un mod deloc agresiv in comparatie cu aglomeratiile violente care-mi zgarie retina zilnic.
Sibiul racoros, plin de oameni frumosi si veseli care bantuie pasajul pietonal pana la ore tarzii fara sa se ingramadeasca sau stanjeneasca unii pe altii. Chelneritele zambesc amabil fara sa spere ca-si castiga "spaga" si nu se supara daca esti un client confuz si nehotarat.
Aerul e mai curat (cat se poate intr-un oras, totusi) si cladirile murmura a cultura si a civilizatie, a istorie si a armonie. Atat am reusit sa percep in cele cateva ore petrecute in inima fostei capitale europene, pana sa ajungem in Cisnadie (un oras vecin) unde am dormit in gazda unui amic.
Ne-am trezit relativ devreme, speriati pesemne de linistea micului orasel si inviorati de razele soarelui. Am decis sa vizitam putin locurile: Cisnadioara, primul obiectiv turistic.
Cetatea "Sfantului Mihail" din Cisnadioara este prima basilica romana de pe teritoriul Romaniei, si are cateva sute de ani buni, vreo opt daca am retinut corect. A fost initial o biserica catre care oamenii din diverse regiuni "ale intunericului" veneau "la lumina", sau cel putin asa ne-a comunicat ghidul. A avut diversi stapani, unguri, sasi, pana cand a devenit refugiu in primul razboi mondial. Am atins si eu pietrele inscriptionate cu numele sasilor cazuti in razboi in lunile a-9-a si a-10-a ale anului 1916. Am simtit o puternica senzatie de-a desprinde un colt de piatra din locul acela si de a-l lua cu mine. Nu inteleg de ce :) Locul era frumos, cald - calm plin de istorie, chiar daca poate nu una extrem de relevanta. Atata timp cat o sa mai pot atinge ruine dupa sute de ani de existenta o sa ma declar un cetatean multumit.
Ne-am intors in Sibiu si am decis sa incercam sa ajungem spre Apuseni, destinatie de altfel initiala.
O ultima oprire la un mac'donald's pentru a profita putin de wirless-ul de acolo si pentru a-mi da mie ocazia sa rasfoiesc primele pagini ale cartii "mananca, roaga-te, iubeste". Profit de moment sa recomand si aceasta carte... merita, si o spun din tot sufletul chiar daca i-am devorat (si m-am regasit) doar primele 60 de pagini.
Am pornit asadar spre Sebes, urmand Alba Iulia, apoi Rosia Montana.
Ne-am oprit neplanificat in Miercurea Sibiului, atrasi de un peisaj ciudat, o ruina de casa, cativa cai care pasteau si o alta biserica. O biserica construita tot acum vreo cateva sute bune de ani.
Am fotografiat putin zona, si cu ajutorul unui batranel simpatic am vizitat si biserica evanghelica din Miercurea. Putinii sasi care mai traiau in oras, mergeau in fiecare duminica la biserica, citeau din bibliile lor nemtesti (m-a fascinat mormanul de biblii de la intrarea in biserica) si pastrau obiceiurile lor in armonie perfecta cu cele romanesti.
Am parcurs apoi repede drumul ramas (urma un nou popas la Sebes), am sorbit din ochi atat peisajele din stanga cat si cele din dreapta, am ajuns pe ploaie la Sebes, unde ne-am oprit intr-o cafenea construita pe ruinele unui zid de cetate (cetatea nefiind vizitabila decat intre anumite ore, chestie care m-a frustrat). Ploaia s-a oprit, si am decis sa profitam de ultimele ore de lumina si sa incercam sa ajungem in Apuseni.
Dupa ce am iesit din Alba Iulia in directia Zlatna, Campeni, Abrud :) am inteles de ce zona Apuseni reprezinta (inca) una dintre comorile tarii noastre. Ne-am desprins brusc din peisajul de drum national pavat cu diverse orase si am intrat intr-un basm cu dealuri si paduri de culori ireale. Soarele se pregatea de apus si totusi zambea la noi mai puternic ca peste zi. Copacii erau cruzi si de un verde sanatos, iar culmile de deal luceau galben in lumina de apus. Si am tinut-o asa inca vreo 70 de kilometri.
Recunosc, a fost putin mai dificil sa nimerim zona in care urma sa ne cazam. Trebuia sa ajungem in satul Corna, din Rosia Montana. In satul Corna la casa batraneasca a familiei unchiului meu. O spirala de rude aici. Cheia de la casa se afla in grija unei vecine, Livia lui Danel (din congo, din congo..da de'a cui?) pe care noi urma sa o gasim dupa mirificul reper "livia de la cruce". Gandim pozitiv, si crucea nu e decat un simbol al satului crestin, ridicat la rascruce de drumuri.
Am nimerit zona, am intrebat pe la cateva case, intr-un final am gasit-o si pe tanti Livia, o batranica extrem de simpatica si spre uimirea noastra sprintena.
Ce-am reusit sa vedem duminica seara pe inserat si in timp ce schingiuiam masina pe drumuri de tara neinchipuite, ne-a luminat fetele. Peisaje mirifice, din categoria celor "cu poza" ca sa poate fi descrise in mai mult de o mie de cuvinte. Loc pustiu dragilor, loc linistit, aer curat, cer aproape, munti, paduri, dealuri... toate in combinatia denumita Paradis!
Casuta "noastra" e mititca, veche, miroase ca la bunica in copilarie, are in fiecare camera cate un divan (chiar si in bucatarie) si multe poze pe pereti.
Intr-un tablou scrie: "Va dau o porunca noua, sa va iubiti unii pe altii! Ioan 13:34"
Am reusit sa ne hranim asa osteniti cum eram, si am adormit, dupa cum spuneam privind la umbrele din fereastra.
AZI!
Tanti Livia ne-a adus oua proaspete si branza de vaci. Delicios! Laptic fierbinte si biscuiti cu ciocolata la micul dejun. Apoi ne-a invitat sa vedem imprejurimile in timp ce-o conducem spre alt sat unde urma dansa sa-si viziteze sora "la fan".
Am reusit sa schimbam cateva cuvinte despre ce urmeaza sa se intample cu Rosia Montana si Gabriel Resources... Promit ca voi posta un complet alt subiect decat jurnalul meu de calatorie in care voi dezbate aceasta problema, acum ca sunt in oarecare cunostinta de cauza. Pot sa spun totusi ca mi s-a pus un nod in gat de fiecare data cand vedeam placuta cu "proprietate Rosia Montana Gold Corporation - Gabriel Resources" pe cate o casuta invechita de timp. Aici probabil ca locuintele sunt lasate din tata in fiu, casute modeste, batranesti, in coltul acesta de rai care urmeaza a fi innecat in cianura! "de ce sa vindeti tanti Livia?" "draga mea, noi suntem batrani...ce sa facem, toti or sa vanda pana la urma"
Se estimeaza cam 300 DE TONE de aur existente in muntii Apuseni din zona Rosia Montana. Dupa cum glumeam cu tata la telefon "voi lua o piatra acasa, sa-i scot aurul" ... "atunci ia o piatra de 16 tone, si daca esti norocoasa de-un gram pe tona, poate scoti 16 grame" mi-a spus tata.
Intelegeti oameni buni? Ca sa se scoata 300 de tone de aur de aici trebuie probabil sa ucida pentru totdeauna zeci de kilometri de fauna, flora si poate, cel mai frumos ecosistem montan din Romania. SI LA NAIBA, nici nu-mi place AURUL!!!
Dupa ce am vorbit vreo jumatate de ora tanti Livia si-a continuat treaba iar noi am ramas spre a explora zona. Acum ca-i stiam povestea si viitorul aproape incert, parca am vrut sa-mi infig in suflet fiecare coltisor cuprins cu privirea.
Si asta am facut urmatoarele doua ore. Am luat la pas, la catarat, la tavalit marea verde de miresme si greieri care-mi mangaia retina de asta data. As vrea poate sa descriu locurile, dar mi-e ca n-am sa reusesc. Am sunat prieteni le-am spus ca sunt in rai...am dedicat peisajul oamenilor dragi, I-am multumit lui Dumnezeu, acum atat de aproape de nori si de cer si de soare ca mi-a dat sansa de-a fi atat de in El, cu El, prin El.
In varful lumii (asa ma simteam eu) mangaiata de liniste, hranindu-ma cu aerul proaspat si bogata vizual m-am simtit dupa mult timp fericita. Nu fericirea aceea existentiala pe care o cautam cu totii... ci fericirea aceea simpla, implinirea prin echilibru cu natura din care am fost creati. Devin prea mistica nu-i asa? As vrea cumva sa definesc sentimentul si locul printr-o simpla propozitie perfecta... n-am cum! Trebuie trait, vazut, atins! E greu sa nu iubesti un astfel de loc. E greu sa nu iubesti omenirea cand esti sus pe cea mai inalta piatra si intreaga zona iti zambeste calm/lin cu suflet.
Am explorat pana am facut bataturi, apoi ne-am intors spre casuta unde am lenevit la soare citind... Apoi am facut cartofi in jar, si m-am imbracat ceva mai gros, aici la Corna e frig seara :)
Si scriu, pentru ca in fiecare moment mintea si sufletul imi sunt furate de alt peisaj, de alta intamplare, dar vreau sa le impart proaspete, calde, cu voi, cei care inca ma mai citesc.