Să încercăm o retrospectivă? Haida!
2025 a fost anul
în care am răspuns (în sfârșit) la întrebarea ”de ce?”. Această întrebare m-a
bântuit toată viața. Indiferent care mi-a fost experiența, încercarea,
întâmplarea, mereu exploatam de-ce-ul. Creierul nostru nu se oprește niciodată,
are o nevoie constantă să croșeteze. Iar când nu poate așeza anumite piese de
puzzle, merge într-atât de departe încât
să le inventeze. Sau, cel puțin, așa funcționez eu. Am o nevoie constantă de a
întelege pe deplin tot ceea ce mi se întâmplă și de ce. Iar în 2025 am disecat
de-ce-ul, nu am dorit să-i las creierului nicio ocazie de a croșeta altă
realitate decât cea adevărată. Cea petrecută.
În seara de
revelion 2024-2025 am ieșit cu Luna la primul ei joc de artificii. În primul
minut din 2025, când a început explozia, Luna s-a speriat, a început să plângă,
să tragă de mine să plecăm acasă. Eram afară, în miez de mulțime, încercam să
liniștesc copilul, îi țineam mâinile pe urechi, o rugam să aivă răbdare încă 2
minute, să privească spre cer, gândind că jocul de lumini îi va fi pe plac.
Însă ea nu și nu, zbiera îngrozită. În acel moment, zgomotul a devenit
asurzitor și pentru mine. M-am înecat în panică, mă priveam de undeva de sus și
mă vedeam așa: o mamă singură care nu poate nici măcar să-și liniștească puiul.
Unde ești, Cristina? Ce faci? Așa îți începi 2025-ul? Ce naiba vrei să faci?
Norocul meu este
că teama m-a motivat mereu și acest copil al meu îmi dă super-puteri. O privire
spre ea și viața mea capătă sens. Adică, știu că atâta timp cât ea are nevoie
de mine, eu voi fi acolo. Asta nu e opțional. Știu că eu sunt omul pe care va
putea să se bazeze oricând și oricât. Și indiferent câte războaie trebuie să
îndur pentru a-i putea oferi o viață bună, o voi face.
Co-parentingul
este dezamăgirea lui 2025. Aia dureroasă. Cred ca singura dezamăgire care mă
mai atinge. Pentru ca era și singura așteptare pe care o mai aveam. Și cam asta
e tot ce pot spune acum despre acest subiect.
În 2025 am încercat
să mă vindec. Singură. Fără terapie și fără sport. Așii mei din mânecă: sportul
și terapia – au fost scoși din ecuație din cauza lipsei de timp privat și
resurse financiare limitate. Iar acum , în timp ce scriu (pentru că scrisul are
acest efect revelator, terapeutic asupra mea), mă bușește și râsul și plânsul
în același timp: cu ce resurse aș fi putut eu avea impresia că îmi pot stimula
vindecarea, având în vedere că eu simțeam că respir doar când eram la sală? Așa că nici nu mă miră faptul că am înaintat
cu ”pași” de melc în orice mi-am propus. Timpul meu, pentru mine este în
metrou, în drum spre job.
Dar, m-am
reapucat și de citit în 2025. Și mi-a prins tare, tare bine.
Și, m-am plimbat
mult în 2025. Cu Luna de mână. Asta a fost terapia și sportul și meditația.
Toate zilele în care am făcut , pe puțin, zilnic și în medie 10 kilometri la
pas. Am ales sa descoperim, la pas, cartierul în care ne-am mutat. Să
transformăm toate weekendurile în plimbări luuungi. Și-a fost tare bine. Mersul
pe jos e revelator.
Am vindecat niște
răni, am închis niște capitole, am pus niște limite. Nu musai în ordinea asta.
Ai zice că viața
e plictisitoare atunci când ți-o ocupi exclusiv cu creșterea copilului și
câștigatului de hrană. Nu este. Pentru că...faci limonadă cu lămâile vieții. Și
eu mă pricep să fac limonadă.
Am revăzut
oameni. Asta a fost surpriza lui 2025 pentru mine. Să mă pună față-în-față cu
niște bagaj emoțional. Dar a fost bine și mă bucur că am trăit și aceste momente.
În 2025 am făcut
ceva după foarte mult timp: după 11 ani, mai precis. M-am sărbătorit. Mi-am
sărbătorit ziua de naștere, alături de prieteni. A fost primul semn real de
afecțiune și prețuire pe care mi l-am acordat, poate tot după 11 ani. Și, cred
că acesta este motivul pentru care am reușit și să mă privesc în oglindă, după
mult-mult-mult timp cu puțină afecțiune. Să mă văd, așa, imperfectă, nedusă la
sală, arătând de anii pe care-i am, pe alocuri. Încă nu pot spune că mă plac.
Însă am reușit, de câteva ori, să văd niște frumusețe în oglindă. Nici nu vă
imaginați de greu este să scriu și să admit asta.
În 2025 mi-am
înfruntat o fobie cruntă: vorbitul în public. Am deprins această teamă, care a
devenit fobie, tot în ultimii 10 ani, pe măsură ce-mi pierdeam vocea. Și a
devenit îngrozitor să fie nevoie să vorbesc în timp ce sunt privită. Dar, iată,
mi-am luat inima în dinți și am vorbit în fața a 90 de oameni. Și a fost bine!
Emoționant peste orice descriere, dar am făcut-o și VREAU să o mai fac. Și-o
voi face din nou. Până când voi învinge această fobie.
Și-am mai făcut
ceva demn de laudă. M-am trezit în miez de noapte și mi-am spus că o să fiu ok.
Insomniile mi-au bântuit toată viața. Ele se accentuează în perioadele de
stres. Mai mult, atunci când mă confrunt cu o situație dificilă, mă trezesc
noaptea și până nu-i dau creierului un plan, un back-up plan și un back-up plan
la back-up plan, nu reușesc să adom la loc. A fost pe la început de Decembrie.
M-am trezit și, în timp ce lucram la planul de rezervă, mi-am spus ”Știi ceva?
O s-o rezolvi, ORICUM va fi. Uite ce de chestii ai tot rezolvat până acum, tu,
singurică. ”
2025 a fost un an
pe care l-am simțit intens, însă a trecut la fel de repede. Mi-am rumegat zeci
de gânduri, am analizat și re-analizat totul, am studiat, m-am studiat, mi-am
trăit emoțiile, insomniile, durerea, nesiguranța, dar și bucuria. Cu pași mici,
totul se cicatrizează, se vindecă. Pentru mine e mai greu pentru că eu nu pot
vindeca decât dacă înțeleg de-ce-ul. Și, într-o măsură mare, am reușit. Iar
acum mă concentrez, sau, mă rog, încerc să mă concentrez pe lucrurile bune.
Iar în momentele
în care simt copila cuibărită, respirând încet, mirosind a somn vanilat,
alături de ea, cuibărit în părul meu, motanul, torcând, atunci realizez că EU
chiar AM iubirea aia pe care am visat-o și așteptat-o încă din copilărie. Sunt
acasă pentru Luna și Lokki, la fel cum ei sunt acasă pentru mine. Și am reușit
să nu le destram nici măcar o secundă acest acasă. Să nu îi destabilizez nici
măcar atunci când eu simțeam că mor.
Este pentru prima
oară, după ceva timp, când îndrăznesc să-mi pun o rezoluție de an nou. Una
palpabilă. Vreau sa ma reapuc de sport. Și-o voi face. Asta este tot ceea ce
îmi impun in 2026. Să regăsesc mișcarea ca mod de viață. În rest...îmi propun
să merg înainte. Cred că sunt în sfârșit pe un drum care duce spre mine. Un
drum pe care-l caut de prea mult timp.
Hai,
attraversiamo!
Postări
