Terapie

 Adevarul e ca am fost foarte nefericită.

Si mi-a luat mult sa imi spun adevarul. Sa imi recunosc eșecul. Stiu ce inseamna nefericirea. Am fost un copil abuzat emotional si sunt dependenta de adrenalina.

Ma depășește si nu pot intelege cum de m-am ambiționat atat de tare sa raman in pozitia de nefericire, dar nu am deloc putere sa imi pun acum cat de putina ambiție în recuperare. De care am mare nevoie. Caci nici acum nu-s fericită.

Dar sunt resemnata si impacata. Impacata pentru ca stiu ca am facut si dat totul. Resemnata pentru ca nu mai cred (literalmente) ca ma voi deschide emotional din nou.

Poate asa ar fi trebuit sa incep: buna ziua, sunt Cristina si mi-am pierdut complet speranța in iubire. Dar acum nu o spun ca sa fiu contrazisa, asa cum o faceam cand eram mica. Nu-s mica, am uitat sa mentionez: am 40 de ani. Ma sperie ca am 40 de ani mai tare decat m-ar putea speria faptul ca nu voi mai cunoaste vreodata dragostea unui partener romantic. 40 de ani îi AM si i-am trait eu pe toti , dar dragostea nu ma mai impresionează si nu mai am incredere ca noi, oamenii, mai stim sau mai putem sa ne iubim intre noi. Orice ar mai însemna iubirea.

Si, ca sa revenim, nu sunt acum in postura de victima, nici nu imi place sa ma fi considerat victima. Am trait mai multi ani intr-o relatie nefericită si am mimat ca sunt altcineva pentru ca: tanjesc dupa validare, am crezut ca daca dau totul va fi suficient, am fost indragostita si am ignorat zeci de red flags, imi place sa iubesc, nu stiu sa fiu iubita, nu ma respect suficient incat sa cer respect. Si mi-am pierdut pana si vocea interioara. Chestie extrem de dureroasa. De asta ma incurajez sa scriu, sa ventilez, poate, cine stie, reusesc sa imi recapat niste curaj.

Si asta nu e tot. Sunt in continuare foarte furioasa pe mine. Stii de ce? Pentru ca eu mi-am facut asta singura. Pentru ca nu mi-am luat apararea. Si nu stiu cum sa ies din acest cerc vicios. In care ma invinovatesc eu pe mine si ma pedepsesc. Tot eu pe mine.

Sa simplificam: oricum aș da-o, tot proastă mi-s. N-am cuvintele mai bune la mine. Si nu-mi place sa regret ulterior. Nu e genul acela de poveste in care imi pare rau si regret tot ce am trait/simțit în trecut. Nu. Ma bucur si ca am trait o asemenea indragosteala, ca am fost eu capabila sa simt totul. Cu bune, cu rele. Ma bucur si ca am rupt-o. Iarasi, mare-mare-mare lucru. Femeile nu pleaca! Femeile raman si sunt nefericite ani in sir in casnicii de cacat, se simt neapreciate, nu sunt iubite, sunt inselate, dar ele raman. De ce? De gura lumii. De frica, de dragul copilului.

Eu am plecat de DOUA ori. Din doua relații serioase.

De fiecare data in moarte clinica. Si nu pentru ca m-au adus ei acolo. Ci pentru ca dadusem totul si nu mai aveam nimic. Asa plec eu. Goala de mine. Dupa ce am incercat toate solutiile, solutiile de rezerva, solutiile despre care am citit, solutiile neortodoxe, alea toxice, alea  mici, alea mari, ai prins ideea.

Ma simt frustrata ca mi-am pierdut vocea si nu pot macar sa ma exorcizez in scris. Pentru mine scrisul a fost intotdeauna eliberator. Am reusit sa-mi las cuvintele sa-mi cante durerea.

Insa, de data aceasta a fost prea multa durere. Durere adunata in timp, durere neoblojita, dezamagire si lipsa de respect. Le-am purtat pe umeri pana am cazut in genunchi. Si n-am mai stiut cum sa ma ridic. Bineinteles, ca de fiecare data, am vazut ochii aceia albastri, mici, inocenti, veseli. Ochisorii plini de iubire ai copilei mele. Salvatoarea mea. Singurul om care ma iubeste sincer pe pamantul acesta. Si mi-am dat seama ca TREBUIE sa fiu bine. Si ca, daca nu pentru mine, atunci macar pentru ea, trebuie sa gasesc o cale sa ma salvez.

Stiu sa ma iubesc atat de putin incat mi-este RUSINE sa vorbesc despre oamenii care nu m-au iubit. Am impresia ca trebuie sa ii protejez. Ca e rau sa spun/scriu/vorbesc/admit/accept ca si cum m-au ranit.

Si, de ce as  mai face-o? De ce m-as intoarce in copilarie sa caut durerea de a nu fi fost un copil iubit, important, incurajat si/sau vazut?

Si, ce-as avea de castigat daca, acum, la 40 de ani, as spune ca NU AM STIUT niciodata sa ma atasez sanatos de cineva. Mereu m-am considerat inferioara si am cautat validare. Mereu am cautat acea iubire si am confundat-o cu placerea fizica. Lust instead of love.

Uf. Au inceput sa-mi tremure mainile si sa-mi simt respiratia sacadata. Parca ma trage nicovala de la gat in adancurile unei ape intunecate. Ma pregatesc sa spun chestii frumoase despre mine…si e atat de greu.

M-am ridicat si am parasit acest articol. Cred ca de asta nu-mi voi publica vreodata scrieri mai lungi. Pentru ca nu pot trece de momentul in care imi spun ”nu poți scrie așa ceva!”.

Sunt un om bun. Sunt un om naiv și sincer. Sunt un om care nu mai stie sa se relaxeze și nu-mi mai aduc aminte cum este să fii fericit. Dar nu renunț la idee. Doar ca am mai crescut și doza aia de energie și optimism s-a diminuat. Cred ca de fapt de asta exista mitul boșorogilor ursuzi. Sunt doar oameni care au renunțat la umanitate. Și-și petrec ultimii ani nevrând nimic.

E crunt să nu mai vrei nimic.

Si am ajuns, asa cum spuneam mai sus, de doua ori in situatia asta. Prima oara, ma intorceam de la munca si mi-am vazut reflexia intr-o oglinda, aiurea, pe strada. Si n-am recunoscut personajul. Era altcineva. O femeie atât de trista, care nu mai putea nici măcar silit să zâmbească. Și-am zis stop-joc, mi-am împachetat puținele catrafuse și-am divorțat.

A doua oară când n-am mai vrut nimic…a venit dupa ce persoana pe care eu am considerat-o (și încă o mai consider) ca fiind dragostea vieții mele mi-a demolat universul și mi-a calcat încrederea în noi, în mine și în tot ce poate fi numit iubire. Și ăsta e tot can-can-ul pe care-l voi publica referitor la subiect. Nu voi da detalii, nu voi (mai) plânge-n public. Din două motive: scriu pentru ca EU am nevoie sa scriu, vreau sa scriu, vreau sa simt ca am vorbit odata pentru totdeauna cu universul și mi-am vărsat năduful și aia e, message in a bottle to a future self. Apoi, NU mi se pare corect, e nedrept, e umilitor pentru mine sa fiu cea care alege să meargă demn pentru ca trăim într-o lume falsă în care n-ai ”voie” sa spui adevărul pentru ca ”rufele nu se spală în public”. Și-am tăcut ani de zile ca să demnă și înțeleaptă. NU a fost nimic demn  în a-mi da palme să-mi revin ca să joc un rol pentru public.

Și, oricum, sunt atâtea mențiuni printre rânduri încât, în afară de mine, puțini vor înțelege.

Trebuie sa găsesc niște motive bune, întemeiate, pentru a-mi genera niște optimism. Singurul motiv pe care îl văd în acest moment este Luna.

Etapa de nu mai vrut nimic nu a fost niciodata o opțiune pentru mine. Mereu am știut ca sunt o forță atunci când îmi doresc ceva, trebuia doar să-mi doresc. Saaaau, să-mi pun dorințele potrivite. Pentru ca de cele mai multe ori mi-am dorit să fiu suficient de văzută de oamenii care NU aveam cum, vreodată să mă vadă. Și e ok! Vreau să mă văd EU!

Sunt în acest moment al vieții mele într-o etapă care ar presupune să mă cunosc, accept și (cel putin) să mă plac.

Mă am pe mine, pe copilă, pe motan, o casă nouă, un job minunat. Mi-este dor de mine jucăușă, veselă, cu poftă de viață. Mi-e dor să scriu. Mi-e dor să trec de la zona de introspecție la viață, așa cum e ea.