Imi vine sa incep sa arunc cu cacat. Sa ma apuce spovedania online si sa folosesc internetul asa cum stiu ca as putea sa-l folosesc: ca pe o portavoce. Sa-mi scriu gandurile si trairile, sa-mi public jurnalul si sa-l intrec pe Richard Gaad in absolut senzationala lui destainurire din Baby Reindeer.
Ba chiar plusez si-mi spun uneori: Cristinooo! Trece timpul. Si ai sa fii mai ridicola decat baba de pe Titanic daca lasi epopeea pe final de viata.
Dar nu e stilul meu. N-a fost si n-o sa fie.
Nu stiu sa arunc cu cacat. Eu stiu sa arunc cu bucati din mine. Stiu sa mor, sa renasc, sa ma vindec si sa ma reinventez. De cate ori ai aruncat cu cacat, Cristino? In situatii in care puteai s-o faci asa, ca la carte. Aveai si motive si circumstante si scuze si chiar ani putini, adica, pe romaneste, “erai mica si proasta”.
Cred ca mereu am scris doar ca sa existe 0,01 sanse sa existe un cititor.
Gandurile mele sunt in ritm narativ, pe beat de reclama si cu iz de slogan. Adica….pana si alea tre sa fie perfecte. Trebuie sa am ganduri perfecte, gata de publicat, de spus, scris, citit si plusat in like-uri digitale si aplauze de aprobare.
Si ma intreb, oare cand si oare de ce am incetat sa ma mai spovedesc in scris? Imi facea bine aceasta forma de terapie. Pai, Cristino, te-ai oprit pentru ca: nu-ti mai pasa cine citeste si nici de cum le gandesti.
Scrisul a inceput ca o manifestare a durerii. Foarte demult, foarte. Cand am inceput sa compun iar poezii cu ganduri, mi le-am inabusit in gat. Iar aruncatul cu fecale post-mortem nu m-a atras niciodata. Ce castig? Ce castig daca mai atrag aprobari, validari, daca public un lung sir de concluzii sau revelatii care m-ar putea ajuta sa inchid un capitol. Ce capitol? Crezi c-a fost vreodata deschis?
Pe mine m-a ucis intotdeauna neclaritatea. Mai intai m-a atras misterul si m-au atras provocarile - ca pe o molie lumina din bezna noptii. Oare molia stie ca are sa moara? Caldura aia infinita pe care o simte la final, orgasmul ala, poate face sa fi meritat moartea. Cam asta a fost mentalitatea dupa care mi-am ghidat jumatate din existenta pe aceasta planeta. Cautand caldura aia adevarata. Sincera, intensa, profunda. Ucigatoare.
Numa’ ca acum mi se pare ca am jucat toate cartile pe o iluzie. A mea. Iluzia ca trebuie sa fiu iubita asa cum nu stiu eu sa ma iubesc. Ca exista cineva pe pamantul asta care ar putea sa ma iubeasca asa cum simt eu ca as avea nevoie sa fiu iubita. Cineva, oricine, orice? Ah, nu, normal ca nu, ar fi prea simplu. Cineva indisponibil emotional, hai sa mergem pe un pattern psihologic mostenit din copilarie, pe parte paterna. De ce sa elucidam misterul in mai putin de…10-20 de ani?
De ce sa nu-ti transformi intreaga existenta intr-o perpetua jena. Jena. Ca aia de la picior, cand te bat pantofii. Merge pana in 500 de pasi. E tolerabila. Apoi ustura. Si ajungi sa schiopatezi si sa vrei sa arunci pantofii, sa-ti tai picioarele si sa stai descult in vant. O jena atat de mica poate sa iti cauzeze niste reactii atat de mari? Dap.
Una peste alta, incerc sa-mi recapat glasul. Sau sa-l capat. Imi doresc sa merg mai departe cu aceasta terapie in scris.
Inainte, imi folosea sa recitesc dupa mult timp si sa analizez emotiile ce m-au compus in momentul scrierilor.
Acum am alt gand. Gandul ca intr-o zi, cine stie, poate Luna va sti sa-mi descalceasca metaforele dintre randuri. Si musai, musai, musai, vreau sa-i las cuvintele mele drept mostenire.
talk to you soon...
Postări
