Cam tot șpilul chestiei ăsteia numite viață e să reușești să o ”cheltui” de la cap la coadă într-un mod în care să-ți maximizezi plăcerile. Hedonist adică. De când începi și până când termini să fie totul bine și bun. Să mănânci bine, să dormi bine, să râzi mult, să fie totul orgasmic – pe scurt. Detaliind puțin, unii caută să fie bogați, să fie frumoși, să strălucească în lumina reflectoarelor înbuibați și admirați și să guste extazul într-un fel care să le aducă ȘI MAI MULT EXTAZ. Plăcere multiplicată adică. Întregul scop existențial al celulei divizate nu se reduce la a perpetua specia. Ci la a simți satisfacție. Altă emoție hedonistă.
Spun asta în urma unor cugetări îndelungi. Și nu spun nimic nou. Pentru că până și aceia care ies din tiparele acceptate de societate că ar întruchipa plăcerea – cei ce nu se conformează binelui și bunului acceptat de majoritatea – își caută de fapt plăcerea. Doar că a lor e ușor diferită de niște standarde. DAAAR – în esență – până și devierea lor de la normal este tot o acțiune hedonistă. Cu alte cuvinte, până și cei sadici,atipici, masochiști sau diferiți (prin diferit a se înțelege orice altceva decât ești tu) se nasc și își consumă existența căutând satisfacția. Sa cădem de acord că satisfacția este pur subiectivă. De exemplu: eu ador diminețile leneșe în care nu văd și nu aud ci simt și miros (de la pielea lui mirosind a somn până la un botic mieunător și umed sau o simplă ceașcă cu ceai negru înțepat cu lapte). Ție se poate să îți pară frumoasă metafora mea însă să preferi dimineți cu ceva complet diferit, în același timp.
Bun. Până aici ne înțelegem.
Ce este departe de înțelegerea mea însăăă... este capacitatea de a face un compromis. Știu, sună mai mult decât egoist ce spun eu aici – dar ai rabdare, mă explic (sper), în curând. Cum este posibil, oare, să îți scurtciuitezi mintea (uneori chiar ani de zile) făcând un compromis ( care este sinonim sentimentului de frustrare, cel puțin – deci e o emoție negativă, deci automat ceva rău) care nu știi dacă va avea un final bun (happy end, să înțeleagă și americanul) și nu știi nici măcar dacă vei avea timp să te bucuri de rezultat (de happy end – sau ce înțelegi tu prin rezultat)? Mă explic iarăși: știi că viața e scurtă și e posibil să mori mâine, de ce dracu nu te bucuri de fiecare secundă, dacă tot ai scopul pincipal de a căuta mereu binele și satisfacția? De ce nu te bucuri de viață, pe și mai scurt.
Or mai fi lecții pe care le am de învățat, nu spun nu, dar zău dacă pot înțelege de ce oamenii aleg să simtă fericirea în așa bucăți mici când pot să o simtă și în stocuri interminabile? Sau, o fi satisfacția lucrului greu obținut mai digerabilă decât satisfacția lucrului ușor obținut? Așa să fie? E mai intens să transpiri și să simți că muncești pentru ceva decât să fii relaxat și să te bucuri pur și simplu? Că, vorba aia – nu știi niciodată când ți se termină călătoria denumită viață și, ce ai prefera? Să te găsească sfârșitul ostenit nevoie mare sau sătul de fericire?
Și...ajung aici la apogeul întregului articol. Iubirea se zice că e un sentiment înălțător și care-ți lărgește sufletul. De acord? Daaa!Bun. Și atunci...dacă iubirea întrunește caracteristicile primordiale ale binelui și bunului, deci (dacă A=B și B=C, atunci A=C ?), este esențială existenței noastre. DE CE (scris cu majuscule, deci pe un ton ridicat), de ce mama mă-sii, iubirea, dragostea, sentimentul înălțător, este a naibii de dus în spate pe o parcelă de timp necunoscută (adică nedeterminată)?
De ce e greu să iubim necondiționat?
Postări
