Scheleti, fantome si alte bagaje

Stii ca atunci cand mizezi pe cliseul "rezolvarii de la sine" si lasi porti deschise spre probleme nerezolvate...solutia nu apare niciodata. Pe bune. Nu poti astepta ca "timpul le rezolva pe toate"... nu chiar pe toate. Exista exceptii si de obicei exceptiile sunt cele mai importante.
De cate ori eviti sa vorbesti, sa gasesti o solutia, sa pui punctul pe i ... te rog din suflet NU ascunde "cadavrul" in dulap. Chiar daca ai sa reusesti sa eviti mirosul de "putred" o perioada, mai devreme sau mai tarziu vei deschide usa dulapului si ai sa descoperi un schelet ingrozitor.
Crezi ca vei uita? Crezi ca memoria te protejeaza si iti da solutii magice? Nu...
Ai sa traiesti iar si iar si iar aceleasi dezamagiri, frustrari si sentimente dureroase de cate ori "ies la suprafata" cadavre care au "murit" fara autopsie.
Si daca pana acum ti se pare ca sunt macabra si morbida...imagineaza-ti cum ar fi sa dormi in pat cu toate problemele tale nerezolvate iar si iar si iar doar pentru ca eviti sa accepti adevarul.
Da, fantomele, bagajele, scheletii sau cum altcumva mai denumesti aceste rani ale sufletului si ale mintii, exista pentru ca noi ori nu vrem sa acceptam rezolvarea ori preferam sa le amanam o vesnicie.

Uita-te in oglinda si incearca macar sa-ti raspunzi sincer la intrebarea : esti fericit/a?
Iar daca ai impresia ca asta e o intrebare grea...incearca sa-ti verifici "planul" pentru urmatorii...doi-trei ani. Stii concret ce vei face? Ai vreun plan? Este posibil?
Incearca sa intelegi ca orice frustrare, complex, contradictie nerezolvata este un impediment in viitorul tau. N-ai sa treci mai departe, nu poti sa ai un plan pana cand nu scapi de scheletii din dulap.
Poti sa-i ingropi in gradina, dar e doar o chestiune de timp pana sa te reintalnesti cu ei, sau poti sa gasesti...solutia... Eu nu o am, nu-ti stiu problemele, nu-ti cunosc fantomele.
Tine minte un singur lucru: rezolvarea/solutia potrivita e de cele mai multe ori si cea mai simpla.

Daca ai impresia ca tot ce-am scris mai sus se aseamana cu un motivational americanizat, inseamna ca nu stii sa citesti printre randuri. Mai tine cont si de faptul ca sunt suficient de egoista sa-mi scriu textele doar pentru a-mi analiza propriile trairi :)

S'auzim de bine!

Ganduri multe, timp putin

Mi-am intrat intr-un ritm rapid. Imi place, il ador, alerg de dimineata pana seara, alerg chiar si-n somn, ma trezesc cu hainele ude, ca si cum tocmai as fi trecut de linia de sosire din vis.
Nu am intrat in hibernarea de toamna, din contra, simt ca traiesc cu toata fiinta mea, totul.
Nu inteleg de unde, sau de ce puseul asta de viata, imi trec zilele atat de repede, atat de usor si parca abia ajung sa implinesc jumatate din lucrurile pe care mi le propun.
Nu-mi ramane timp de gandire, totul mi se intampla acum, pe loc, trebuie sa stiu, sa fiu hotarata...sa nu ezit.
Ati citit deja cativa de "nu" toti inspre un pozitiv.
Gadurile sunt, din belsug, asezate gramada, unele mai linistite si rabdatoare, altele nebune si abia tinute in frau. Dar timpul, bata-l vina, timpul nu-i, sa le astern, sa le cuget, sa le scriu, sa le spun. Si uneori chiar raman cu gandul pe jumate...gandit :)
Imi promit ca las aici pe blog macar cate o propozitie scrisa, sa nu-mi pierd ideea...sa construiesc acest puzzle din ganduri si trairi, dar imi incalc promisiunea. Cu mine imi permit sa nu fiu respectabila, punctuala sau de cuvant :) Glumesc :)

Revin, curand, cu toate cuvintele la mine!

Special pentru tatal meu...

Despre tatal meu nu am vorbit prea des, nu-i asa? V-am vorbit despre familie, despre familia MEA de ardeleni-sicilieni care vorbesc mult, repede si toti deodata, despre cat de importanta este familia pentru mine, dar in afara de cateva povestioare amuzante despre copilarie nu m-am exteriorizat. Nu doar pe blog, ci si in general, in ceea ce il priveste pe tatal meu, relatia noastra a avut un fel de cod nescris prin care nu era nevoie sa fie spuse cuvinte. Exista profunzime, stim, simtim, vedem.
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.

Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km  distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!

Un castel din carti de joc

Increderea este asemeni unui castel din carti de joc. Putin au rabdare si pricepere sa-l construiasca, si mai putini isi asuma riscul ca o simpla rafala sa-l darame. La final, castelul din carti de joc, construit cu migala, reprezinta un peisaj frumos, admirat, iti ia ochii. Dar poate sa dispara intr-o secunda.

Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)

Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.

Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept  "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.

Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.

Posibil si imposibil

Credeti ca oamenii se pot schimba? Eu nu.
Simt ca am mai dezbatut acest subiect...dar imi este lene sa caut printre articolele mai vechi. Poate repet: oamenii evolueaza, oamenii involueaza, invata, se adapteaza dar esenta ta de fiinta umana va ramane mereu aceeasi. Ai potential sau nu ai potential.
Poate ca de-a lungul timpului am crezut ca pot sa schimb oamenii. De putine ori insa. De cele mai multe ori am asteptat ca acestia sa-si auto-constientizeze capacitatea de a evolua de a se imbunatati.
Astazi insa n-as vrea sa fiu eu cea care schimba un om. Nici in bine, nici in rau. Cred cu tarie ca atata timp cat nu ai ajuns la concluzia schimbarii din proprie initiativa este doar o alarma falsa.
N-as putea sa duc o lupta de convingere pentru o cauza care intr-un final s-ar dovedi a fi pierduta.
Am incercat candva sa conving un prieten ca "stiu eu mai bine" desi nu daduse inca de pragul de sus. (asa numesc eu revelatia = a da cu capul de pragul de sus)
M-am zbatut in zadar sa conving cu argumente care de care mai puternice (in mintea mea) ca am dreptate, ca stiu despre ce vorbesc, ca nu sunt rau intentionata. Intr-un final am reusit intradevar sa-mi zugravesc o imagine de femeie cicalitoare, maniaca sa controleze. Atotstiutoare?
A venit si revelatia (a mea de data asta) :  cu oamenii dragi sunt intotdeauna cel mai dura. De la ei am pretentii, soarta lor ma intereseaza si de cele mai multe ori dorinta apriga de a-i ridica ma face chiar si sa le dau un sut in fund.
Eu n-am stiut sa motivez oamenii cu minciuni de genul "o sa fie bine" . Eu n-am stiut sa sterg lacrimi de depresie prin complimente false. Eu am ridicat cu palme sau chiar cu dusuri reci oamenii ce au avut nevoie de mine. Am spus verde-n fata ce cred, oricat de amar ar fi fost verdictul.
Cum spuneam, oamenii dragi ma fac sa ma dezlantui. In rest...recunosc, putin imi pasa, cine ce. Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi nu te aseza prea confortabil pe al meu, pentru ca voi incerca mereu sa te conving ca meriti, poti, stii mai mult decat sa plangi.
DAR (pentru ca intotdeauna exista un "dar")...metoda mea nu are intotdeauna rezultate si e foarte posibil sa nu fie cea mai buna. Eu sunt mult prea ambitioasa, orgolioasa si perfectionista. Pentru mine un tel nou (oricat de inalt ar fi) reprezinta mai mult decat o provocare. Orgoliul meu alearga intotdeauna dupa perfectiune si am impresia ca e loc de mai bine. Nu cred ca exista provocare careia sa nu-i fi dat curs...in felul meu. Chiar si atunci cand incerc sa ajut un om consider ca e o provocare...Ca POT , ca TREBUIE!
Lupt, lupt, lupt.
Ce-o fi mai bine? Sa traiesc intr-o continua lupta? Sa cedez? Sa abandonez? De ce trebuie eu sa vad mai mult atunci cand omul din fata mea nu vede, nu crede, nu stie?
M-am hotarat sa renunt in a transforma provocari pierdute in esecuri personale. Uneori, doar uneori, cand trebuie sa abandonez lupta nu inseamna ca am pierdut. Inseamna ca am pus eu mai mult suflet, am vazut eu mai mult potential decat exista.
Uneori luptele pierdute ma ranesc mai mult decat vreau sa recunosc. Obisnuiam sa consider ca nu sunt eu capabila sa motivez.
Si am ajuns la o concluzie (pe care v-o spuns si voua ):
Oricat de multa viata ai avea in tine sau ai insufla in jurul tau tot n-ai putea sa faci pe cineva sa fie viu.

E simplu. La fel ca toate celelalte concluzii :)