Sanpetru, oameni buni!

Pana pe la .... 10-11 ani Sanpetru (sarbatoarea ortodoxa Sfantul Petru si Pavel) era asa...un fel de poarta spre lumea magica a vacantei.
Sa va spun si de ce :)
Dupa incheierea anului scolar, pe 15 iunie, nu reuseam sa evadam instantaneu de la oras la tara, la bunica, erau teme de vacanta (bleah!) pe care tata insista sa le "faci acum, sa nu le lasi pe ultima 100 de metri...bla-bla-bla-bla" asa ca primul pretext de incepere oficiala a distractiei de vara era...Sanpetru!
La tara, in satul bunicii mele dragi, pe 29 iunie era mare balci mare, cu zeci de mese intinse cu toate nebuniile posibile gen: cocosei de zahar, fluiere colorate, margele de turta dulce, baloane in forma de animale, mere trase-n zahar rosu, pistoale cu apa, coliere cu iconite si evident ...zeci, sute, mii de podoabe; inele cu pietre stralucitoare, lantisoare impletite in forma de...orice, cercei, cordelute cu morisca, bratari pictate, coliere de catifea cu perla :) Ce mai, era dementa totala!
Unde mai pui ca era TOATA LUMEA!!! Adica, toti prietenii, sau toti cei pe care vroiai sa-i faci invidiosi cu noii tai pantofi, noua ta rochita, pentru ca...dragii mei...la Sanpetru nu mergeai oricum, era o intreaga etapa de pregatire!
Mai intai etapa de pregatire financiara: puneai banii la ciorap cu o luna, doua inainte, iti calculai atent bugetul, stiai preturile de anul trecut, estimai o crestere mica, planificai achizitia de bijuterii, de dulciuri, stiai ca o sa plusese mama cu ceva, exact inainte de, apoi intotdeauna plusa bunica si daca erai super norocoasa, baga si tata mana in buzunar :)
Apoi era planificare strategica a costumatiei. Adica...odata in functie de vreme, daca era cald, clar, rochita, sau fustita, daca ploua, pantaloni...n-ai ce face. Cel putin un obiect de imbracaminte trebuia sa fie nou, asta pentru a initia conversatia cu ...oricine. "Wow, da' ce pantofi ti-ai luat" . Apoi, in functie de cine mai stiai ca o sa apara pe la Sanpetru, de fapt, in functie de CU cine te interesa te intalnesti...nah...intelegeti voi :)
Si mai era planificarea sociala: cu cine mergi la Sanpetru? Gasca trebia stabilita din timp, acordul dat printr-o scrisoare (da, n-aveam emailuri) si astfel existau grupulete mixte de fete care mergeau inspre balci cu banii bine numarati, planurile de achizitie bine stabilite si un entuziasm de neinlocuit!
Dupa ce dadeai vreo trei ture de centrul satului, pana la biserica si inapoi, pe ultita unde cel putin 50 de tigani la tarabe urmau sa-si dubleze veniturile... cea mai tare chestie era sa-ti ramana bani de-o inghetata la cofetarie unde sa-ti poti etala...prada.
Grupulete de cate 3-4-5 fete cu mainile pline de bratari chicioase, cate 3-4 lantisoare la gat, eventual un colier de turta dulce pe jumatate mancat si un cocosel de zahar ars pe jumatate topit se asezau epuizate la...panda :)) Ca, deh, trebuia sa vezi care, ce si-a mai luat, adica...sa nu fie careva cu mai multe gablonturi decat tine.
Inele pe toate degetele, uneori chiar si la picioare, da?

Bine, averea rezista cam...2 saptamani, pana cadea si ultima sticla colorata din inel, pana ruginea lantisorul bine impletit, iar despre bratarile pictate nici nu mai discut :)
Rezistau eroic pistoalele cu apa si fluierele...dar nici macar ele pana la urmatorul Sanpetru :)

Apoi, seara, era..BAL! Dar, eram mai marisoara cand am ajuns prima oara si va povestesc cu alta ocazie :)

Ma iertati, dar nu ma pot abtine!

Si oricat mi-am propus sa nu mai fac politica, sa nu ma implic, sa ma rezum la dreptul meu constitutional, acela cu stampila, credeti-ma ca-mi vine sa urlu pe toate site-urile de stiri cuvinte departe de a fi ...potrivite unei...doamne!
Interpretarea mea vine separat de oricare doctrina politica (nu ca s-ar respecta vreo una la noi in tara) si fara sa fiu "doctor docent" (ca tot se poarta plagiatul)  in politologie! Va spun asa, ca din popor, ca pana la urma totul este extrem de simplu, personalitatea omului isi spune cuvantul indiferent de straiele ce incearca sa le imbrace.
Ori, papitoiul asta, Ponta, nu e decat un copil oligofren caruia caruia mamica lui i-a spus mereu ca e frumos si destept si capabil. Aiurea!
Nu-mi iese din minte scena aceea de film, din ROME, in care Octavian vorbeste in memoria tatalui lui adoptiv Iulius Cezar. Si se dovedeste a fi mai mult decat un tiran, un tiran bolnav psihic! Asa si cu baietelul hranit la tzatza neagra a lui Iliescu!
Macar presedintelui (FARA A-L SIMPATIZA) inca mai simt nevoia sa-i spun Stimate Domnule Presedinte Basescu....m-ati dezamagit pana in maduva oaselor! E drept, n-a pozat presedintele in altceva decat intr-un capitan de nava, glumet,cu spritu-n nas, noi am vrut sa-l vedem "din popor" si golanelul care spune lucrurilor pe nume. N-a fost asa.
Am avut premieri...unul si unul:
taranul posac: Radu Vasile
tembelul inconstient: Ciorbea
arogantul vesnic: Nastase
fitzosul: Tariceanu
a misunat putin si neutrul Mugur Isaresc....
apocalipticul: Boc
si bineinteles cel ce aproape n-a fost: Ungureanu.
Ma iertati daca n-am relatat ordinea exacta. Ar trebui acum sa-i fac loc si papitzoiului asta grotesc, insa nu pot sub nici o forma sa accept ca e premier.
Jumatate din mine e ingrozita iar cealalta jumatate scarbita. Nu stiu ce sa fac mai intai? Sa imi fac pasaport sau sa intru in depresie pentru cele ce vor urma?
Va spun, din sufletul meu apolitic, cu dramul de democratie ce-a mai ramas si fara a simpatiza vreun partid: Sa ne fereasca Cel Sfant de hoarda otravitoare ce isi face loc spre conducerea tarii. O sa-i plangem pe toti de mai sus cu lacrimi de crocodil!

Gata, m-am descarcat!

Oamenii frumosi se trezesc devreme....

....azi am facut-o si eu :)

Stiti voi zicala din batrani "cine se trezeste de dimineata, departe ajunge" ? Eh, azi, la 8, trecute, fix, eram infloritoare si zglobie, pe la Piata Victoriei, inspre (fiti atenti) metrou .
Merg extrem de rar cu metroul (sau cu orice fel de transport public in comun) pentru ca ador sa merg pe jos,  unde mai pui ca "face picioru' frumos" si am ocazia sa casc ochii pe la toate minunatiile naturii, de la lighioane, la cladiri si de la oameni sarmani la adevarate monumente de chirurgie plastica :)
Cum spuneam, nu merg des cu metroul asa ca totul devine o adevarata aventura pentru mine.
Azi dimineata, ca despre asta vreau sa vorbim, am vazut o adevarata explozie de femei frumoase. Muuuulteeee!
Atat de multe incat am impresia ca toate femeile frumoase din Bucuresti sunt corporatiste si merg cu metroul, devreme dimineata. Sa ne intelegem, nu vorbesc aici despre specia numita pitzipoanca vulgara, atent intretinuta de zeci de saloane de frumusete, bronzat, unghii false si fatete dentare. Vorbesc despre femei, cu adevarat frumoase, suple, aranjate, decente si elegante. Am vazut o adevarata parada de rochite superbe, cu bun gust alese, culori minunate, lungi, scurte, insa deloc vulgare. Fara machiaj in exces, fara dorinta de-a fi admirate, fara a-si etala decoltee sau "craci" , doamnele si domnisoarele grabite, cu parul in vant, punga de covrigi sau paharul de cafea, bronz subtil si semi-zambet EXISTA si se...trezesc devreme :)
Aproape ca-mi era rusine de trista mea concluzie de acum cateva saptamani, cum ca romanasii au chipuri inconfundabile de oameni tristi si nemultumiti.
Au inceput femeile sa fie frumoase pentru ELE, nu pentru EI :) ceea ce-mi place la nebunie si mi-era drag sa le admir. Felicitari!
Acum...dilema mea este urmatoarea : sa schimb traseul matinal de venit la job, in care am parte de exact aceleasi 3 pitzipoance, 2 eleve la arte si una bruneta-siliconata care trece pe langa Radisson la 9 trecute, fix, SAU sa ma trezesc cu o ora mai devreme si sa ma reapuc de mersul cu metroul?
Glumesc, desigur :) Nu renunt la a traversa Cismigiul :)

Si ca sa imi continui ziua cu un zambet pe buze, va mai spun ca undeva pe strada Batiste, aproape mi s-a oprit inima (fara sa fiu mentalista) cand am vazut alergand spre mine (frontal, din directie opusa) 3 catei blanosi cu limbile in aer. Eh, cateva secunde mai tarziu, au trecut pe langa mine, zguduindu-ma, ei de fapt alergau de un al 4-lea (chao-chao, rotunjor, grasut si plusat) si
erau veseli nevoie mare, happy to be alive, cum ar zice ...americanii :)

Ceea ce va doresc si voua!

Cu si despre uichend

Sa fi fost vreo 7 dimineata, duminica, atunci cand aerul devenise deja respirabil, iar somnul cel mai bun drog din lume.
Peste noapte ma trezisem de cel putin 3 ori pentru ritualul canicular : dat jos din pat, hop in dus sub un jet de apa calaie si lasand o dara umeda in urma pas-pas inapoi in pat. Deja o fac de atat de mult timp, de atat de multe veri incat nici nu mai realizez.
Si cum sambata a fost o zi moto cu plimbari pe diverse hartoape, aerul de munte, ploaia care a inceput cand noi inca eram calare pe bestia paraitoare, plus paharul acela de vin de pelin (amar de dulce) au facut din epuizarea mea o capitulare totala in favoarea cornului impins in perna.
Daaaar....la 7 dimineata, cand aerul semana a briza, vecina noastra de curte s-a decis sa tarasca ceva scartaietor-metalic (pot doar presupune ca era un carucior de cumparaturi ) si sa-i urle cu "dragoste" lui barbac'so ca "n-are el treaba unde merge ea!" .
Ca un complot, animalul meu blanos (Nemo, a se intelege) de cum a vazut ca stapana a facut ochi l-au apucat iubirile matinale. Asta pentru ca in timpul saptamanii la auzul alarmei de telefon totul devine permis, chiar si presopunctura cu labutele pe obrazul meu, dar mai ales o limba aspra pe pleoapele stapanei semi-adormite. Asa ca, in ziua in care pana si Dumnezeu a decis ca e bine sa ne odihnim...matzul n-are alta treaba decat sa-mi demonstreze obraz-la-obraz ca stie sa toarca!

Si...pentru ca sunt malefica din fire...mai am un plan bine pus la punct; Sa-i spun matzului "du-te iubeste-l pe Costin" si sa ma fac mica in cearceaf.
Apoi, toate merg ca unse: Nemo il baloseste pe Costin, Costin se trezeste si constata cat e de cald. Inchide geamul sa n-o mai auzim pe vecina si porneste aerul conditionat din sufragerie, cat sa ajunga pana in dormitor izul racoros.

Am dormit pana la 11, trecute, fix :)

Vara eu nu trag concluzii :)

Nu sunt mandra ca plagiez ideea portoricanului Conector, (la noi se scrie cum se zice) dar pentru ca e vara, se poarta plagiatul, si lucrurile incep cu NU in fata, tind sa fac parte din turma autohtona de mioare.
Anyways, m-am gandit sa abordez o noua tactica de scris, mult mai umana, mai apropiata de viata mea. Sa vedem cat o tine, cum ma va face sa ma simt si ce-o sa vina dupa :)
Am tot tras concluzii "in general" si cu "daca sau parca", apoi banalul "parerea mea" sau chiar metaforicul "cititi printre randuri".
Am depasit momentul in care concurez cu propria-mi persoana pentru cuvinte bine spuse. Vreau sa am aici, in pagini virtuale, povesti scurte si dese ale zilelor ce-mi trec parca prea repede. Si evident cate o cugetare aferenta.
Facem exercitiul acesta impreuna? Am inceput sa pierd esenta zilelor, sa uit intamplari si sa blamez timpul ba ca fuge, ba ca sta. Vreau sa-l valorific. Tot in scopul de a-l analiza, candva, pe viitor si cu ironicul "dar sa nu facem planuri" in fata :)

Intamplarea de azi se numeste "O fapta buna" ...

De cand cu binecunoscuta canicula (not that tehere's anything wrong with that) somnul meu e mai iepuresc asa, iar azi-noapte a fost de-a dreptul misterios, caci se ferea sa apara. Am facut transee prin cearceaf, am framantat bine la perna, cert e ca dimineata pe la 6 parca si stomacu-mi dadea semne de revolta.
Pe la 8 jumate mi-a spus clar ca intra in greva, nu ma mai asculta si daca nu reactionez rapid cu vreun leac ameninta sa ia si alte organe in gasca razvratitilor.
Inspre orele 10 am decis ca nu ma las rapusa si nu sacrific o zi de vineri la birou pentru una de concediu medical, asa ca am pornit agale spre job. Atitudine teatrala, tinandu-ma de cladiri, pas-pas pe la umbra si cu o paloare actoriceasca pe chip, dar bine ascunsa de ochelarii de soare.
In apropiere de parcul Cismigiu, ma acosteaza (la modul finut) o doamna, asiatica (nu-i deosebesc, imi pare rau) care ma intreaba daca vorbesc engleza. Ii confirm, fac un efort sa o intreb cu ce o pot ajuta, iar ea imi spune ca vrea sa ajunga la Festival.
Ma dumiresc de indata dupa ce imi arata panoul publicitar cu "festivalul traditiilor" ceva amestecat cu folk si foarte multe natii care-si prezinta franturi de obiceiuri traditionale pline de talent.
Se plange ca nu sunt marcaje si ma intreaba UNDE anume in Cismigiu ar putea avea loc festivalul? O fi mare parcul?
Starea mea de spirit nu era una tocmai buna insa am reusit sa calculez in minte ca mi-ar lua de doua ori mai mult sa-i fac o harta verbala a parcului decat sa ii spun sa ma insoteasca si sa mergem impreuna.
Ceea ce am si facut.
Cu succes!
Am gasit locatia in parc, tocmai se amplasa o scena, nu prea era lume, inafara de organizatori, dar asiatica mea parea extrem de multumita!
Mi-a zambit laaaaarg si mi-a multumit din suflet.
Am incercat sa fac si eu la fel, sa fac inca un efort de coerenta si sa-i urez weekend placut. Zambetul mi-a fost intrerupt de-o musca, mica, care-a plonjat direct la mine-n gat.
Da, am inghitit-o....
Nici de asta nu-s mandra, nici bucuroasa.
DAR...am facut o fapta buna!

Cu asiatica, nu cu musca :))

weekend fain oameni buni!

Azi nu merit nimic!

Am facut-o de oaie... Asa pentru mine, pentru mintea mea si pentru toate cele ce le scriu, spun dar nu le aplic.
M-am tarat ieri de la birou facand un efort sa ajung acasa pentru ca ma simteam pur si simplu epuizata. Aveam senzatia ca daca mai exista un dram de energie in corpul meu, acesta trebuie conservat. Nu eram deloc in apele mele...
In fine, am ajuns acasa, m-am apucat sa fac ordine (asa se intampla cand iti planifici sa te prabusesti si sa dormi, n-ai cum) sa schimb lenjerii de pat, sa sterg praful, sa schimb nisipul lui Nemo, sa curat baia, ce mai...curatenie generala...
In verva maxima am deschis sertarul in care tin lenejeriile si prosoapele cu gandul sa iau una curata. Oh well... am descoperit ca era culcusul motanului meu. Bine, stiam ca mai intra prin sertare, cand are nevoie de un loc "al lui" insa in graba mea cea mare, cand am vazut intreg sertarul plin de blana de Nemo...fiecare husa de perna avea blana, fiecare prosop purta urme de labute...am inebunit!
Fara sa stau sa cuget m-am dus plina de draci si am apucat motanul de ceafa si i-am ars doua peste bot! Apoi am inceput sa sortez lenjerii de pat si prosoape de pus la spalat.
Ei bine, animalul a inceput sa-mi tuseasca, sa stranute, parea ca nu poate sa respire. Ori l-am speriat cu apucaturile mele de femeie bolnava, ori loviturile mele peste bot i-au cauzat puseele de tuse, i-au luat vreo doua minute sa-si revina.
Doua minute in care ma uitam la el cu groaza si nu stiam CE sa fac! Mi s-a scurs ultima doza de energie, am simtit cum imi cedeaza orice instinct si nu-mi doream decat sa ma evapor, dar el, animalul meu, sa fie bine.
N-are sens sa va vorbesc despre regretele mele, despre rusinea pe care am simtit-o cand ma gandeam la comportamentul meu. Am avut asa, vreo cateva secunde in care n-am simtit nimic altceva decat rusine la adresa mea.
El, motanul face parte din frumusetea mea zilnica! Iubirea lui, poznele lui, ma ajuta sa vad partea plina a paharului, iar eu, intr-un moment de frustrare si nervi ma razbun pe el?
NIMIC din ceea ce-mi umple sufletul nu merita sa aiba parte de comportamentul meu din momentele rele. Momentele rele sunt ale mele, pentru ca eu aleg sa le dau prioritate. DE CE trebuie sa sufere cei dragi? Pentru ca eu sunt obsedata de ordine?Pentru fixismele mele ca totul trebuie sa fie la locul lui?
Nu e ca si cum as detine o masina a timpului si pot sa sterg amintirile urate din mintea celor dragi. Mai ales cand aceste episoade ale mele ii afecteaza nevinovati.
Da, le am, ca orice om am momentele mele pline de otrava... Bine, poate la puterea a doua...

Si, ca sa-mi primesc cu varf si indesat portia de rusine, putin timp dupa incidentul respectiv, Nemo a venit la mine si mi s-a cuibarit in brate, cautandu-mi obrazul cu boticul lui umed. Pentru ca ma iubeste, rea, nebuna, cum as fi, pentru el sunt singura familie....sunt siguranta, sunt hrana, sunt stapana, sunt mama?

In oglinda sunt plina de promisiuni...ca gandesc, ca nu judec, ca analizez, ca tolerez...cer toleranta, cer intelegere, cer fericire. Daca de la o chestie atata de mica m-am pierdut cu firea, apoi am avut tupeul sa ma scuz ca eram obosita...ce-as putea face intr-o situatie mai de criza?
Inca n-am invatat lectia rabdarii, inca nu merit sa cer mai mult decat am.

Fiintele dragi sunt alaturi de noi chiar si in cele mai rele momente. Asta nu le transforma in scut! Chiar daca ne vad in zilele proaste si ne iarta, ne iubesc in continuare nu trebuie sa inteleaga un comportament plin de rautate.
Am tinut sa-mi scriu acest regret, pentru ca nu vreau sa dau ragaz mintii sa-l tolereze, sau , mai rau, sa-l uite.

Lectia zilei de azi

Se spune ca nici o zi nu este irosita daca am reusit sa invatam ceva nou.
Ma zbat intre a-mi pastra scepticismul darwinist iar apoi, cumva, out-of-the-blue se intampla ceva-ul care zguduie subconstientul si constientul, ma transforma intr-o bucata de suflet, atat de fragila incat pana si lumina zilei o orbeste.
Imi spun, eu, mie, in oglinda, ca ar fi prea putin sa nu existe motiv in spatele oricarei intamplari. Ca ar fi prea banal sa fim parte integrata din natura fara ca sufletul sa devina o bucata de energie ce hraneste universul.
Dar, cel mai important, va spun voua, celor ce cautati raspunsuri, conditia primordiala a oricarei intamplari posibile (pornind de la premisa ca TOTUL e posibil) este ca noi, omul, sufletul, fiinta vie sa CREADA! Cred deci exist!
Am ajuns, intamplator, sa citesc blogul unei femei de 39 de ani care si-a pierdut sotul, sufletul-pereche, tatal celor doi copii ai ei, prietenul cel mai bun...Si dupa ce s-au luptat impreuna (impreuna fiind un cuvant important) cu boala care i-a rapit sotul, timp de 1 an si jumatate...si-au spus adio. Iar dupa doar cateva luni (prea putin, daca vreti parerea mea) femeia asta s-a apucat sa scrie.
Sunt cumva confuza, prinsa intre nevoia de-a o intelege, admira sau judeca. O judec pentru ca nu pot intelege CUM de a reusit sa-si puna ordine in viata atat de repede. O inteleg pentru ca e lesne de priceput ca atunci cand ai doi copii mici, NU AI timp sa-ti plangi de mila, oricat de ranita ai fi. Si o admir pentru ca ea isi incepe o noua viata in fiecare zi. Crede cu tarie in viata aceasta noua, a imbratisat trecutul ca fiind...o parte a ei, o parte trista. Scrie atat de frumos despre "minunatul ei suflet-pereche care a parasit lumea mult prea devreme" incat eu (rationala) nu pot sa citesc fara sa-mi pun o intrebare: "oare femeia a luat-o razna?"
Dar tot ea imi da raspunsul in paginile zilnice ale blogului, spunand ca singura ei optiune a fost sa INVETE ceva din aceasta lectie, sa dea piept cu viata si sa-i spuna (vietii) CE VREA de acum inainte, pentru "cat timp mai are de trait" (si nu e nici un subinteles dramatic aici).
I-am citit fiecare cuvintel fascinata, apoi m-am propulsat in vizuina de cartita in care m-as fi ascuns eu de restul lumii daca as fi trecut prin ceva similar. Da, mi-am recunoscut rusinata ca intr-o situatie similara as fi cedat suferintei, m-as fi izolat complet si mi-as fi plans de mila pentru tot restul vietii.
Mi-am recunoscut chiar, ca din pur egoism nu vreau sa am urmasi, tocmai pentru ca n-as vrea vreodata sa existe "franghii" care sa ma ancoreze fortat in realitate. Pentru ca, dupa cum spune si femeia aceasta de 39 de ani, ii vine cateodata sa-si scoata copii la licitatie pe e-bay :) Dar, pentru si din cauza  lor ea exista.
Sa ma premiez pentru sinceritate, sau sa caut lectia evidenta? Ca pentru toate lucrurile care ne inconjoara exista o motivatie pe care TREBUIE sa o intelegem si ACCEPTAM, altfel ramanem pironiti intr-un loc mic si sumbru. Ca trebuie sa spunem vietii clar CE vrem, ca trebuie sa avem , mai intai de toate, NOI un scop pentru care sa luptam. Ca o batalie pierduta, oricat de dureroasa ar fi nu este decat O batalie, nicidecum n-am pierdut razboiul. Razboiul fiind de fapt aceasta sete de auto-cunoastere si auto-motivare.
Suna a discurs motivational, cand (imi veti spune) viata este mult mai complicata, mult mai plina de greutati, mult mai gri, mult mai...
Revin, asupra celor pe care vi le-am spus acum 4 ani cand (inca o data) luptam pentru mine: ACCEPTARE, INTELEGERE, SIMTIRE.
Asta-i lectia zilei de azi.

Fara nici o revelatie :)

Suntem prea destepti sa traim prost!

...sau cu alte cuvinte ; viata-i prea scurta sa nu ne facem de cap.

Din ce in ce mai multe cazuri de mariaj om-cariera ajung la urechile mele. Din ce in ce mai multi oameni depresivi pentru ca...nu traiesc. Ei bine, traiesc, dar nu asa cum ar vrea.
Despre job si carierisme vorbim azi dragii mei cititori.
Sunt un om care isi iubeste jobul. Il iubesc! Oricat de grea ar fi o zi la birou pentru mine, la final, tot gasesc doua-trei motive sa fiu fericita cu ce mi-au scris degetele :) Scriu. Pentru ca asta mi-am dorit de la 9 ani, pentru ca am trecut prin diverse companii, mari, mici, am avut diverse titluri de job, pompoase, abstracte, inutile :) Si eu am vrut sa scriu. Asta fac zi de zi si imi place, vin dimineata la birou cu un zambet pe buze (acritura de mine). Anyways, desi sunt un om norocos ca fac ceea ce-mi place, eu sunt casatorita cu sotul meu nu cu jobul meu. Si oricat de amorezata as fi de cuvinte si copywriting, mai mult imi iubesc serile cu el, leneveala cu un pahar de vin bun in mana sau sa citesc o carte (de ce nu, de specialitate). Sunt o persoana extrem de ambitioasa, in competitie cu mine zilnic, vreau sa-mi depasesc limitele, sa evoluez, am pretentii sa invat ceva nou in fiecare zi si am tendinte carieriste, recunosc. Insa nu voi tragediza niciodata un esec si nu as putea sa traiesc cu teama ca "sunt in pericol la job". Nu! Nu e stilul meu.
Acum punem putin pe hold treaba cu jobul, cariera, nebunia in care ne scaldam zilnic.
Viata este simpla, fericirea este simpla, a trai este simplu. A fi organizat este simplu, a fi eficient este simplu. A folosi cele 8 ore de munca (pentru care esti platit) in mod eficient si proactiv este simplu. N-am chef de strategii corporatiste, nu aici, la mine-n casa de pe blog.
Nu este scopul meu sa fiu Steve Jobs. Nu vreau sa raman in istoria omenirii pentru inventiile mele. Da, ar fi minunat sa las macar o carte in urma, dar scrisa cu drag, relaxata, cu acelasi pahar de vin in mana....
Vreau sa vad lumea, vreau sa zambesc macar o jumatate de ora pe zi, vreau sa imi placa de mine ca OM, vreau sa citesc cel putin o carte pe saptamana si mai ales nu vreau sa-mi fac griji ca "nu o sa devin" habar n-am ce director "pana am 30 de ani".
Simplu si firesc, v-am zis. Nu imi doresc ceva iesit din comun. Nu caut miracole existentiale.
Este trist ca devenim (noi ca natie/specie) o armata de furnicute corporatiste inzestrate genetic cu dorinta de-a ajunge in varful piramidei. Multe dintre aceste furnicute habar n-au de ce fac asta. O regina furnicuta, ajunsa in varful-varfului habar n-are ca pozitia respectiva implica izolarea completa si productia de "oua" pentru "musuroi".
Robotei controlati de rate la banca si statistici financiare puse pe hartie.
OK...(or not ok) si ajungem intr-o zi sa avem REVELATIA (momentul ala in care realizezi cat esti de prost) cum ca nu ne place viata noastra, nu ni se potriveste, citim rapoarte de vanzari in somn, purtam costumul mai lejer decat pijamaua si aproape ca facem zoom cu touch pe  paginile (reale) de amintiri din copilarie ale lui Nica.
Credeti-ma, pe cuvant, mai rau de atat nu se poate. Daca pana in acel moment ai trait cu teama ca iti poti pierde jobul si n-o sa-ti poti platii ratele la banca, sau n-o sa ai bani de concediu in Grecia, te anunt cu drag ca aceste "dezastre" ar fi cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla. Ai ajunge in situatia in care ai fi VIU si ai TRAI. Fara de bani, fara de concediu, nu atat de mult prin ipocrizia din centrul istoric al Bucurestiului, dar crede-ma...nevoia te face inventiv.
Si....vorba mea preferata (din ultimul timp) : Habar n-ai avut cat de puternic poti sa fii pana cand a fi puternic iti este singura optiune.
sau cool
sau viu
merge si cu astea :)
Choose life !