5 Ani de la prima petrecere a burlacitelor

Mi-am obisnuit audienta cu amintiri din tinerete. Azi chiar e o zi speciala asa ca voi face un compromis.
Aveam de gand sa abordez urmatoarele subiecte: "Femeile maramuresence", "Drumul de intoarcere", "De ce vreau sa fiu motociclista?"...si inca cateva... Toate ideile imi bantuie prin minte, dar azi vreau sa sarbatoresc cinci ani de la prima petrecere a burlacitelor.
Evident ca ma desconspir si voi da un pasaj din proiectul "ultimii cinci ani". Pe scurt? Eram proaspat venita in capitala...si am facut prima "baie de multime". Pentru mine e foarte semnificativa aceasta seara deoarece o consider radacina tuturor celorlalte ce i-au urmat.
Acestea fiind spuse, lectura placuta:

"

M-am dus si mi-am strans cele cateva haine imprastiate in camera in care dormeam. Devenise parca reflex sa imi tot fac bagajul, sa tot “calatoresc” fara sa am o destinatie sau o stabilitate. De fapt nici nu ma interesa unde avea de gand sa ma duca. Eram decisa sa imi petrec urmatoarele zile sunand pana la epuizare pentru ca TREBUIA sa imi gasesc o casa.

“unde mergem?”

“Te duc la o prietena buna, am vorbit cu ea si e ok sa stai cateva zile acolo, pana cand rezolvam problema cu locuinta. La mine nu se poate sa stai, vin ai mei, o sa am casa plina”

“da, inteleg”

Chiar intelegeam. Mi se parea destul de correct. Dar ma ingrozeam la idea ca voi cunoaste o alta persoana! Femeie?! N-aveam chimie cu nici o femeie. Aveam de cand ma stiu doua prietene de sex feminin.

*

Lia era un baietel adorabil. M-a intampinat cu un zambet copilaresc, m-a studiat discret de jos pana sus, mi-a intins o mana si s-a prezentat:

“eu sunt Lia, hai cu mine!”

Daca n-ar fi purtat tricou cu Metallica, n-ar fi fost tunsa scurt, par rosu, fata rotunda de copil strengar, si n-ar fi pufait o tigara n-as fi urmat-o.

Cand am auzit-o injurand cu pasiune usa de la lift m-am luminat la fata. Era NORMALA!

“sper sa nu te sperie fandositele care dau party la mine acasa” mi-a spus.

Ma uitam la ea si-mi placea. Era picatura de apa care imi zambea in desert. Arata normal, vorbea normal, se comporta normal, totul intr-o lume care mie mi se parea constipate rece si incruntata.

N-a vrut sa stie prea multe despre mine. Nu initial.

Am prins-o la o petrecere a burlacitelor, era casa plina de femei care vorbeau despre orice altceva decat despre nunta. Pareau plictisite si acrite de viata, asa ca m-am asezat cuminte pe canapéa, le priveam de sub suvitele care-mi acopereau fata, sorbeam din bere si fumam.

La finalul serii Lia mi-a spus:

“maine eu trebuie sa merg la birou, iti las cheile pe masa, si poate speli si tu paharele alea” a ras mi-a aratat camera unde urma sa dorm si s-a inchis in dormitor.

Am ras si eu. Ma simteam acasa. Habar n-aveam de ce ma simt acasa, in acel apartament mare si dezordonat, in camera aceea cu pereti albastru deschis, plina de ziare si cd-uri aruncate peste tot sau facute morman.

Pe biroul din camera era un carnetel cu o poza…nu m-am putut abtine sa nu trag cu ochiul Am vazut un tip serios cu cei mai albastrii ochi din lume. “Doamne ce ochi albastri”

Eram atat de plina de fum si de bere, mi-am aruncat toate hainele de pe mine langa canapea si m-am tolanit in asternuturi unde am adormit imediat.

Dimineata m-am trezit speriata. Visasem numai tampenii. Am iesit din camera, si incet am traversat tot apartamentul cercetandu-l. Era mare, avea trei camera, un hol spatios, o bucatarie luminoasa. Pe hol, in baie si in bucatarie podeaua era din marmura rosiatica cu model alb.

Ah, si Lia il avea pe Miki! Miki era un motan batran, negru, blanos. Era un mic aparat de facut miau-miau, pufos si posac. Miki a inspectat fata care inspecta casa. L-am luat in brate si m-am indragostit de el.

M-am dus in sufragerie, am luat toate paharele de pe masa si m-am apucat sa le spal. Am reusit sa fac ceva ordine in dezordine, apoi mi-am aprins o tigara si stateam ghemuita pe fotoliul verde privindu-l pe Miki si ascultand linistea. De cand venisem in Bucuresti n-auzisem deloc liniste. Oriunde eram se auzeau sirene de politie, pompieri sau salvare la intervale incredibile de timp. Masinile claxonau in continuu, era un zumzet asurzitor pentru o provincial ca mine.

Dar aici era liniste. M-am uitat pe geam si am vazut ca apartamentul n-avea vedere la strada, ci la o curte interioara. M-am gandit ca oamenii care locuiesc acolo sunt cei mai odihniti din tot Bucurestiul.

Am auzit o cheie in usa si-am tresarit privind spre intrarea in apartament. A intrat un barbat masiv imbracat intr-un costum albastru inchis, cu o geanta din piele in mana.

Pentru cateva secunde s-a uitat la mine socat, apoi a zambit.

“Sarumana!”

Ma uitam la el speriata. Cine e?O fi iubitul Liei?

Era inalt, foarte inalt, bine facut, tuns foarte scurt, ochelari dreptunghiulari. Avea o fata de recuperator rus. Si totusi mi-a zambit…si m-a salutat cu cea mai puternica voce calda.

“Buna…” am spus lasand privirea in jos. Aveam o pereche de jeansi largi, un tricou negru si parul imi atingea genunghii in pozitia aia de ghemuit in care stateam. As fi vrut sa ma fac mica. Sa devin invizibila.

El s-a dus familiar in camera in care dormisem eu, si-a schimbat hainele, s-a scuzat cateva minute (de parca conta) si a facut un dus. Apoi s-a intors cu acelasi zambet pe fata:

“Eu sunt Titi, locuiesc aici cu Lia”

“ma bucur…sa te…cunosc…stii, eu am venit aseara…” Ma trezeam incercand sa dau explicatii.

“Din cauza ta am rabdat un frig teribil” a ras el uitandu-se la mine cu…ceea ce recunosteam a fi ochii aceia albastrii din poza de pe biroul camerei cu pereti albastru pal.

Ma uitam la el confuza.

“Ai dormit in camera mea, si cand m-am intors azi noapte de la petrecerea burlacilor era sa ma asez peste tine in pat. Ai avut noroc ca n-am fost suficient de beat si-am remarcat claia de par rosu. Am dormit in sufragerie pe canapea, dar mi-a fost al naibii de rece”

Nu puteam decat sa ma gandesc ca EU dormisem GOALA, in camera lui. Acum imi venea sa ma fac si mai mica.

Am schitat un zambet timid, mi-am aprins nervos alta tigara si m-am prefacut absorbita de televizor.

“ti-e foame?”

“poftim?”

“am intrabat daca ti-e foame, vreau sa-mi pregatesc ceva, si poate vrei sa-mi tii de urat?”

“aaa…nu mi-e foame…multumesc” am mintit eu. Mi-era foame rau, dar am refuzat. Eram mahmura parca, n-aveam chef sa socializez…si ma timora prezenta lui impunatoare.

Asa l-am cunoscut pe Titi. El si Lia erau prieteni foarte bun si colegi de apartament. Cum Lia era plecata aproape tot timpul, am impartit mai mult eu apartamentul cu el, cat am stat acolo.

Alte doua saptamani de oameni noi pentru mine.

In aceiasi seara Lia m-a intrebat diresct:

“acum esti responsabilitatea mea?

Ma uitam la ea si ma inrosisem toata.

“Stai linistita, iti gasim noi ceva…pana la urma, mai intai un job, apoi o casa” mi-a spus ea relaxata.

"

end (for now)

"Indragostita de un masai"

Incercati sa va stapaniti hohotele de ras. Poate ca exista unii care chiar si dupa titlu au nelamuriri: NU , nu e vorba de mine! E titlul unei carti pe care am citit-o relativ de curand, acum sunt la jumatatea volumului 2 "Adio Africa" ma chinui sa citesc cat mai multe pagini pentru ca vreau sa-i fac o analiza cat mai in cunostinta de cauza. Dupa primul volum exista daca nu ma insel si o ecranizare. Cartea fiind bestseller in peste 23 de tari.
Daca ajungem sa ne displaca bestseller-urile inseamna ca suntem inculti? Ipocriti?
N-ar fi frumos din partea mea sa va povestesc cartea, si nici sa-i fac critica literara avand in vedere ca nu am nici o autoritate, insa cum nu tin niciodata cont de "ce se face" si "ce nu se face" am sa incerc sa va starnesc curiozitatea cu o singura conditie: daca ajungeti sa achizitionati aceasta carte trebuie sa va promiteti personal ca o finalizati.
Povestea e una ciudata - interesanta. O tanara elvetianca ajunge in concediu tocmai in Kenya, se amorezeaza de un bastinas si decide sa ramana acolo. Asta ca un short version. Long version-ul are peste 300 de pagini compuse din propozitii scurte, simple, la obiect, uneori contradictorii.
Stau si ma gandesc: un scriitor bun e acela care poate mima prostia? sau acela care poate face un bestseller din orice? sau acela care are povestea cea mai interesanta?viata cea mai ciudata?
CE inseamna un scriitor bun? Facem abstractie de categoria carti/jurnale?
Imi aduc aminte de "Ultimii cinci ani" lucrarea mea care sta pe memorystick de o luna de zile cu doar 20 de pagini scrise. Cin naiba o sa ma citeasca? Cui ii pasa ce am facut eu in ultimii 5 ani? Posibil ca tot acelor oameni carora le-au pasat ce-a facut Corinne in ultimii patru ani in Kenya?
E drept n-am fost in Africa, dar nici Romania nu-i departe de o jungla. Elvetia via Africa in competitie cu Baia Mare vs Bucuresti? Si peste alti patru ani vreo pitipoanca blonda o sa ma critice pe blogu-i de june?
M-am straduit sa citesc cartea, m-am staduit sa-mi placa, m-am straduit sa o inteleg. Am citit-o, am perceput-o, dar zau daca am putut sa o inteleg. Doua dileme: e poveste reala? (asa se lauda autoarea insa mie tare greu imi e sa cred) ; a doua dilema deriva din prima in alte doua directii ; daca e poveste reala - HOW stupid can you be? daca nu e poveste reala: ESTI BUNA A NAIBII!!!
Am mari dubii ca persoanjul principal al cartii, tanara Corinne ar fi in deplinatatea facultatilor mentale. No sa propovaduiesc mult pe acest subiect pentru ca dragostea e oarba si daca ar fi sa vorbim despre prostie/amor, subsemnata ar bate toate recordurile fara drept la replica sau critica...INSA permiteti-mi sa cred (sa sper) ca in ciuda tinerei mele varste si justificata prostie, macar am avut parte de o asa-zisa pasiune in povestile mele amoroase, pe cand autoarea sacrifica TOT pentru nimic. Si daca ar trebui sa definesc TOT as spune inca o data tot, si daca ar trebui sa definesc "nimic" as spune tribul in care s-a mutat, intr-o coliba integrala din balega.
A renuntat la viata ei din civilizatie pentru a deveni nevasta unui primitiv. Ca si cum eu, m-as marita cu un cimpazeu. Maine! Inteleg ca m-as putea indragosti de unul (God knows I did it before) dar cu siguranta n-as putea sa-mi cultiv blana pe corp pentru a deveni una din "gasca".
Volumul intai este o descriere detaliata a fiecarei zile timp de patru ani, in general masochism si stupiditate...Pe cand volumul doi critica volumul unu, comparativ. Aici m-a pierdut ; in prima carte imi descri cu pacea-n suflet cum te umpli de malarie si paduchi, iar in a doua carte iti plangi de mila....
Si tot acest amalgam de propozitii scurte, simple, contradictorii au fost compilate si a iesit un bestseller....mondial!
Si eu l-am citit stupefiata!
Asa ca m-am decis: n-am nici o sansa sa egalez aceasta poveste reala ori ba! Compilatia mea de bloguri sau finalul lui "Ultimii cinci ani" s-ar putea sa devina floare la ureche pe langa noutatile din rafturile librariilor ("jurnalul intim al unei adolescente de 16 ani").
Astept pareri pro sau contra...numai in cunostinta de cauza/trib/tara/carte.

Din nebuniile tineretii...

Aveam 16 ani...Doamne, mi se pare atat de demult, parca as fi vazut un film, parca mi-ar fi povestit cineva toate aceste intamplari... Atunci m-am indragostit prima oara..de fapt nu stiu daca am fost cu adevarat indragostita, atunci am simtit primii fluturasi in stomac, am trait primele nebunii, primele luni cu adevarat nebune din viata mea. Evident cu un el...mai nebun si mai frumos decat toti ceilalti...ce i-au urmat. Si culmea cea mai nebuna perioada din viata mea a fost si cea mai nevinovata...lipsita de erotism.
L-am cunoscut intr-o seara cand ma intorceam cu fetele acasa iar el a incercat sa fie galant si s-a oferit sa ma conduca spre locuinta. L-am repezit si am fugit cat m-au tinut piciorele in directia opusa speriata fiind de faptul ca era mai mare cu vreo 8 ani decat mine si avea o reputatie de don Juan si baiat-rau totodata. Insa adrenalina si orgoliul meu in formare au fost mai puternice. Peste nici doua saptamani ne-am reintalnit si l-am "convocat" la o partida de biliard, pe care am si castigat-o (am aflat mai tarziu ca a pierdut intentionat).
Habar n-avea cati ani am, ii spusesem ca am 18, ca sa imi justific rebeliunile, gura de bere care ma ametea instantaneu si tigara din care pufaiam fals cu prietenele de seama mea. S-a prins repede ca sunt o pustoaica rasfatata, dar nebuna, si i-am fost draga. Prea draga ca sa ma scape din ochi, sau sa profite de naivitatea mea. N-am inteles nici pana azi cum de s-a stapanit atat de bine, ne-am lasat purtati de copilarisme, am savurat fiecare secunda fara a o uratii cu drame sentimentale...
(am profitat de faptul ca eram in vacanta de vara, la bunica-mea, scapata de sub ochii vigilenti ai parintilor, si n-aveam nici un fel de interdictii...evident nu era lumea atat de evoluata sau predispusa spre ilegalitate cum e azi. Atunci o seara in club insemna dans pana la epuizare, o partida de biliard si eventual o bere impartita in 3 pahare)
Cu el stateam nopti in sir de vorba fara sa obosim, el ma tinea in brate si se uita la mine de parca eram cel mai pretios bun al lui. Eu ma simteam la fel, mica, rasfatata si adorata.
Dormeam afara sub "cerul aproape" pana ne trezeam uzi de roua, si ne usca soarele. Ne trezeam fugeam la plaja in orice loc ne trecea prin minte, iar seara ieseam in cluburi si dansam pe mese (uneori pe mesele de biliard), ne bateam cu sampanie, molipseam pe oricine din jur cu veselia rebela care ne curgea prin vene.
O vara intreaga fara somn. Fara liniste, fara aer. El si eu. Zi de zi. La mare, la munte, pe cer, prin ploaie, eram neobositi. Cand ne plictiseam de atata alergat adormeam putin, parca pentru a nu pierde timpul cu somnul, apoi ne provocam reciproc imaginatia la alte si alte nebunii. Intr-o noapte am intrat ilegal intr-o gradinita...doar asa, sa vedem cum arata mobila de copii, sa fac eu pe educatoarea...sa jucam x-0 la tabla.
Intr-o alta noapte am mers pe furis in casa de vacanta a unchiului lui si am dat o petrecere monstruasa in doi! Petrecere surpriza :) Odata m-a "rapit" in chiloti din fata casei si m-a dus la rau sa ne scaldam goi, ca mai apoi am ajuns intr-un restaurant pompos si am mancat...amandoi fiind uzi si dezbracati...
Intra pe geam seara, la camera mea, dupa ce in prealabil ma "semnaliza" cu o lanterna. Inainte sa rasara soarele pleca tot pe geam. Nu trebuia sa stie bunica ca eu "am prieten".
Radeam pana la epuizare, tipam de fericire alaturi de el, era al meu, iar eu a lui, fara sa stiu ce vreau de la el de fapt, fara sa stiu ce as putea eu sa-i ofer.
Dar vara s-a terminat, eu incepeam scoala, ma intorceam la parinti, la reguli stricte, program sever, ai mei n-ar fi acceptat ca eu sa ies, sa am prieten, sa imi neglijez in nici un fel scoala. Vorbeam la telefon cate 5 minute pe saptamana, ii asteptam telefonul ca un leu in cusca, uneori in weekend ne vedeam cate o ora, doua, sau trecea pe la mine pe la liceu cand chiuleam de la orele de sport ca sa stau in bratele lui. Ce relatie putea sa iasa?
Intr-o zi urata de toamna a venit la mine la liceu (n-am sa uit niciodata ziua aceea).
"trebuie...sa...ma casatoresc"
M-am uitat la el, am ras crezand ca e una din glumele lui, dar el nu radea, se uita serios la mine, ca mai apoi sa-mi arate doua verighete...le avea la el. M-am smuls din bratele lui si am inceput sa alerg...pana am obosit, iesisem din curtea scolii, aveam ochii umezi, alergam rasufland greoi. Nu stiu dupa cat timp m-am oprit, stiu doar ca l-am sunat si i-am spus:
"Vreau sa te vad la altar"
O luna mai tarziu eram la nunta lui...imbracata intr-o rochie lunga, alba, pantofi albi, arajata, machiata impecabil. Am scapat ca prin urechile acului de parinti, le-am indrugat o minciuna gogonata cum ca imi petrec weekend-ul la o colega (aranjasem si cu colega), mi-am indesat in bagaj tinuta atent selectionata si m-am dus sa-l vad...la altar...
Aveam un zambet fals-ironic incremenit pe chip, privirea fixa spre el, sufletul farmitat in milioane de bucati si eram acolo...mai vie ca niciodata. Am rezistat o ora, pana la dansul mirilor...cand l-am vazut cum ma privea rugator si intrebator "ce cauti aici?".
Povestea acestei casatorii paravan aveam s-o aflu mult mai tarziu...
Atunci eram orbita de razbunare asa ca i-am cunoscut cel mai bun prieten si am devenit in scurt timp iubita oficiala a acestuia. Mi-l pastram asadar aproape ca sa-i vad nefericirea. Relatia mea a durat aproape trei ani, cam atat si casnicia lui... Dar eu n-aveam de unde sa stiu deoarece am pierdut legatura, si in plus m-am mutat in Bucuresti.
Timpul le vindeca pe toate... Imi aminteam insa din cand in cand de "cea mai nebuna vara a mea".
Azi...AZI!Eram intr-o cafenea, savuram un ceai negru fierbinte si priveam plictisita pe geam...O motocicleta verde (suzuki) extrem de tunata si zgomotoasa facea spectacol in fata cafenelei, si ma uitam fascinata (de motoare, ca de obicei). Dupa 5 minute de motor turat soferul intra in cafenea, isi scoate casca...se uita (culmea!) spre mine si rade. Era...(cum altfel) el! M-a masurat scurt din capat in capat (si sunt mica, nu i-a luat mult) apoi m-a luat in brate. Neschimbat! Si au trecut mai bine de 6 ani de cand ne vazusem ultima oara, in circumstante total diferite.
Evident ca m-am bucurat enorm sa-l revad. Nu m-am simtit ca la 16 ani, n-aveam cum, mi-a mi crescut mintea (si mi-au scazut sanii) de atunci, dar nu l-am urat niciodata pe omul acesta, ba mai mult am constatat ca mi-a fost dor de el, si lui de mine. Eu , azi, femeie...total schimbata (desi mi-a spus ca nu m-am schimbat deloc).
Am stat aproape trei ore palavragind intr-una. Eu mai mult, el asculta, ca pe vremuri... Care ce-am mai facut intre timp, amabilitati si politeturi.
"ai ramas la fel de nebuna, si frumoasa"
"tu...nu...vad ca nu mai fumezi, nu mai bei o bere, te caiesti pentru tinerete?"
"Cum de nu te-a inhatat nimeni pana acum Cristina?"
"uite asa! n-are niciunul ghinion!"
"N-o sa te aiba nimeni niciodata fato!"
"Asa sa fie, batem palma?"
Dar n-am mai rezistat:
"DE CE?"
S-a uitat la mine, a ras:
"De ce nu?"
Stiu ca m-a iubit si el atat cat l-am iubit si eu. Ce rost isi au explicatiile? Am trait impreuna cele mai nebune 5 luni din viata noastra, pe care le-am amintit azi cu placere razand in hohote. Am fost a lui atat ca s-a putut, a fost al meu atat cat s-a putut, departe de viata palpabila, departe de realitate, mi-a oferit cat puteam eu sa percep, n-a cerut nimic in schimb pentru fericirea mea de-o vara si nici n-a cerut ce n-as fi putut eu sa-i ofer. Viata reala uneori n-are nimic in comun cu fericirea.
"iti aduci aminte ..cand.."
"DA!"
"ne vedem peste alti 6 ani?"
"doar daca promiti ca aduci si copii"
"ha!promit!"
S-a urcat pe motorul lui verde, si a plecat... Eu m-am intors la ceaiul meu negru...rece.

Nord sau Sud?

Aseara dupa ce a adormit toata lumea m-am furisat pe balcon, tiptil, tiptil, si mi-am aprins o tigara (mentolata! - da, stiu, nu mai am voie, insa era a doua/zi). Era intuneric, cald, liniste. Privelistea cu care am copilarit, aceleasi blocuri mici de patru etaje ascunse de verdeata, dormind si domnind totodata. Mi se parea incredibil de frumos, cred ca niciodata nu mi-a placut atat de mult aceasta zona, acest loc, totul imi era foarte cunoscut dar parca ma si indragosteam pe loc...
De fapt trebuie sa recunosc ca ieri pe la pranz am inceput (ca aproape de fiecare data cand vin aici) sa ma intreb daca vreau sa ma intorc la Bucuresti. De data aceasta insa nu prea mai aveam argumente pro capitala, iar sederea pe plaiuri natale pare a fi cea mai buna oportunitate.
O balanta imaginara pe care incercam s-o incarc cu ceva...palpabil, ceva care sa ma motiveze sa ma decid. Ma urasc in stadiul acesta de confuza si nehotarata...am impresia ca exist degeaba.
Sa fac "publica" tolba cu argumente: matematico-cerebralo-tehnic vorbind am constientizat ca in Baia Mare ii am pe ai mei ca prim punct de sprijin incontestabil - vorbesc de ai mei ca spijin spiritual - apoi iau in calcul chiriile mult mai ieftine si mai accesibile, si in cele din urma un job care n-ar fi atat de greu de gasit si nici prost platit. Asadar o locuinta, si un job ar fi la o aruncatura de bat iar familia foarte aproape si alaturi.
La capitolul "socializare" insa...nu-mi dau prea multe sanse de viitor. Nu vreau sa par snoaba insa "am fumat" cam tot, si-acum ca am renuntat la tutun ma intoxica ideea de pipa... o sa ma rezum la a spune ca inafara de familia mea nu prea ma vad socializand...sau interactionand...deloc...
Pro Bucuresti...am exact ce-mi lipseste la Baia Mare si nimic din ce as putea avea acolo. Anume, toti prietenii, si nici o stabilitate. Bineinteles ca si in capitala imi e accesibil un job (in viitorul cel mai apropiat, doar eu am decis sa iau o pauza nu?) si cu putin noroc si o casa - dar implica mai mult efort pe care eu trebuie sa fiu dispusa sa-l sustin.
Simplificam si spunem ca mintea imi spune Baia Mare si sufletul imi spune Bucuresti. La rascruce de idei ce fac? Sun un prieten, de fapt o prietena, si mai explicit, o persoana in care am incredere si care stie intotdeauna ce spune . Ce-a urmat mi se pare amuzant si din acest motiv am considerat necesar sa impart cu internetul.
"mintea spune Baia Mare, sufletul Bucuresti"
G : "Da cu banul!Daca esti impacata cu tine, oriunde vei fi acasa"
"dau cu banul!doua din trei! acolo sunt wild, aici sunt familista..."
Si atunci am primit replica care probabil sufletul meu o astepta dar imi era teama sa recunosc.
G : O sa ai tot timpul sa fii familista...esti mult prea tanara,nebuna,frumoasa pentru BM.HAI, fa-ti din NOU bagajele si vino in iadul asta unde uneori te simti inger...."
Nu pot sa spun ca acest imbold a fost unul definitiv insa mi-am recunoscut mie ca de fapt balanta imaginara inclina foarte mult in directia mai sus mentionata doar ca nu-mi gaseam cuvintele potrivite si argumentele mi se pareau puerile...Fug de realitate inspre nebunie?
Dupa ce am savurat cateva minute peisajul nocturn de la balcon am intrat in camera si-am scotocit in sacosa dupa...o moneda.
"Las soarta sa decida"
"Sa fim seriosi...tot tu vei fi cea care accepta sau nu raspunsul dat de...bani..." vorbeau multiplele mele personalitati intre ele.
Am dat cu banul...trei aruncari, ban - Bucuresti, stema -Baia Mare. Ca-n filme...prima oara capitala, a doua oara oraselul mic si drag, a treia- oara...nebunia...Bucurestiul castiga inca odata.
Radeam in oglinda gandindu-ma ca oricat as incerca sa ma afund in multimea calma si respectabila sangele meu e infestat cu rebeliune si daca pot fi cateva secunde nebuna as sacrifica orice oaza de normalitate. Vreau sa traiesc!Sa rad, sa plang, sa nu-mi para rau, sa nu dau explicatii, sa le caut totusi, sa fiu haotica, aeriana, depresiva, beata, asa sunt eu!Azi alba, maine neagra, acest patologic care stoarce ultima picatura de rabdare din oamenii care ma indragesc.
M-am trezit buimaca (ca de obicei) si-am iesit pe balcon, cerul era gri - noros, greu si parca trist. Incepe toamna in Nord. O sa ma astepte o ultima saptamana (in bm) de ploi marunte si dese...cum n-am haine de toamna, nici in bagaj si nici in rest :) o sa tanjesc dupa soare...acel soare pe care asfaltul din capitala il mai simte pana pe la mijlocul lui octombrie. Si daca ploua acum la voi, nu-mi spuneti!!!

I'm a smoker trapped inside this blonde!!!

Duc lipsa de imaginatie, de inspiratie, de transpiratie...de aglomeratie :) Urati-ma ca am chef de rime stupide! E unul din acele momente pline de nimic. Nu e drama, nu e extaz, e un moment in care n-aud nici linistea nici galagia, nimicul e definit de un nimic mai puternic si mai neutru ca niciodata. Boring!
Ceea ce tulbura acest nimic inspaimantator e tusea mea. Tusesc bolnavicios, puternic, sec, zgomotos, imi scuip parca bucati imaginare de plamani lasandu-mi pieptul convulsiv. Nici macar nu mi-e mila de mine cand raman spasita si inerta cu febra musculara la abdomen dupa 5 - 10 minute de tuse.
Dureaza de doua luni...A inceput in primul weekend de Vama, dupa prima noapte in sacul de dormit pe plaja. Initial am ignorat-o ca pe fiecare virus care-mi violeaza organismul. Ignore it and it will go away.
Au trecut doua luni in care ne-am cunoscut mai bine, ne-am imprietenit, a devenit parte din viata mea.
Nimic nu e mai romantic decat o tuse seaca/tabacica dimineata la prima ora venind din gatul delicat al unei domnisoare fragile. Eram mandra de tusea mea cladita in cei 6-7 ani de tutun romanesc. Am lasat-o sa-si faca culcus intre plamanii mei, sa-si ritmeze traiul odata cu pulsul meu, sa se odihneasca in aer conditioat, sa inhaleze miros proaspat de fum de cat mai mult ori pe zi... Am ajuns sa avem o relatie infloritoare...ea parea ca vrea ceva stabil de la mine, eu eram dispusa sa renunt la celibat si sa ma insor...urma sa-i propun sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Vroiam sa-i pun plamanii mei pe tava, in semn de logodna!
Dar de cateva zile...nu ne mai intelegem...
Greturi, certuri, zvacnituri. M-a inebunit! Nu ma lasa sa dorm, nu ma lasa sa ma trezesc, nu ma lasa sa respir.
Ia-ma! I-am spus, dar nu ma mai chinuii! Pesemne s-a speriat de ideea de trai in comun? Are frica de commitment?
De doua zile am atins impreuna apogeul. Mi-a torturat fiecare bucatica din corp, m-a facut sa-mi doresc sa-mi smulg plamanii din piept si sa-i feliez si pun la fezandat. De fiecare data ii ofeream "tigara de dupa"...
Astazi insa m-am trezit la spitalul...tbc(nici nu pot scrie fara prescurtare)... sub amenintarea parintilor. Am zis c-o iau domle'! o iau!
Trecem in cealalta directie: spitalele din Romania.
De cand am vazut filmul "Moartea Domnului Lazarescu" ,care mi se pare cea mai buna relatare a sistemului medical romanesc, am refuzat orice fel de interventii care ar necesita vizite pe la doctori, medicamente, tratamente, etc. Se poate spune ca fac parte dintr-o secta, asa ma comport. Doar ca sunt excesiv de zgarcita si incapatanata. Ah, plus ca nu vreau deloc sa-mi salvez viata :)
Iata-ma totusi la spitalul maramuresean, cu o recomandare de medic in prealabil. Mergeam la sigur, urma sa ajung la spital sa ma vada domnisoara doctor, care de asemenea fusese anuntata ca vine tanara pacienta cotizanta.
Am mentionat ca dintre toate spitalele din Romania cel mai mult le urasc pe cele din Baia Mare? Daca n-am spus asta pana acum am sa incerc sa clarific situatia: nu cred in competenta medicilor autohtoni, de fapt imi sunt total indiferenti si as prefera sa putrezesc de vie decat sa am nevoie de ingrijiri medicale. Nu cred in spitale, nu cred in doctori, nu cred in vindecarile medicamentoase! I'm NOT a beliver. Cand ma duc la doctor sau la spital o fac incercand sa consider ca fiind ultima zi din viata mea inainte de apocalipsa. Si astfel reusesc sa ma las consultata in speranta unui diagnostic netratabil.
Am trecut prin toate procedeele...traversat holurile macabre; zeci de vete bolnavicioase, un sicriu tocmai scos prin spatele spitalului...goana dupa asistente, ekg, test de respiratie, radiografie, si...asteptarea...
Aveam bineinteles un plic in geanta. Plata diagnosticului.
Un interviu cu domnisoara doctor mai tarziu...bronsita spasmatica...tabacica!
"Ce-ati spune daca ati renunta la tigari?"
"definitiv?"
"da!"
"de cand?"
"de ieri!"
Imi pulsa in minte singurul raspuns aplicabil "PAS!" si totusi mi-a iesit:
"am sa incerc"
S-a uitat la mine ridicand din sprancene:
"Va mai explic riscurile?"
"Nu e nevoie..."
Am facut un calcul...cam cat am investit in plamanii mei pana acum...in dolari. N-o sa va spun suma...ma asteptam la una mai mare, mai semnificativa, nu e neglijabila, dar nici inspaimantatoare...
Timp de o luna voi face un tratament pentru a incerca sa repar un mic procent din daunele cauzate de mine...si bineinteles voi incerca sa nu mai fumez...
Nu vreau sa nu mai fumez.
Trebuie sa nu mai fumez!
...dar eu nu vreau!

Cinci kilograme de septembrie!

6:50 dimineata - Gara de Nord intr-un butic de carti (singurul deschis)

"Coelho VA ROG!"
"atat de dimineata?!?"
M-am uitat la tanarul care incerca sa fie amuzant, initial incruntata, dupa care m-a bufnit rasul. In tot amalgamul acela de oameni el era primul care radea la 7 dimineata. Asta dupa ce alergasem in toate buticurile sa caut Alchimistul. I-am promis lui Cedric ca voi citii cartea asta, e cartea lui reprezentativa :)
Intr-o dimineata de luni, de septembrie, in cea mai mare si cea mai gri gara pe care am vazut-o vreodata, oamenii sunt mult prea grabiti sa se inghesuie pe la fast-food-uri , la cafea, la sandvisuri, la Informatii, sau pur si simplu sa misune somnorosi si mohorati prin perimetrul garii. Cei de la chioscuri pareau iritati de intrebarea mea plina de zambet "unde gasesc un magazin de carti?". Asa ca, da, am apreciat amabilitatea si veselia matinala a tanarului, dar tot n-am gasit cartea ce doream sa-mi tina de urat de-a lungul celor 12 ore de mers cu trenul.
N-ar fi cinstit din partea mea sa povestesc ce inseamna jumatate de zi in compania CFR :) Trebuie sa experimentati, si la un moment dat cineva sa vina cu ideea de "asociatia calatorilor romani". Vor fi intalniri lunare in care vom dezbate in felul urmator: "buna sunt Cristina, si n-am mai mers cu trenul de un an de zile, asa ca m-am decis sa-mi fac supradoza" Ceilalti calatori ma vor imbarbata si-mi vor impartasii experientele lor ; banchete din musama incinsa, transpiratie raspandita prin fiecare compartiment verificat de controlor, si marele regulament intern de CFR, "nu se fumeaza". Nu cumva sa tulburam atmosfera zen oferita de aceste organisme care ruginesc pe sine. Stiu ca exista si partea restaurata si rapida, civilizata, a CFR-ului, partea dotata cu aer conditionat care iese din grilajul de sub geamul compartimentului. Am adormit anul trecut dupa stufstock cu tampla sprijinita de geam, acum nu mai aud cu urechea stanga...gratie aerului conditionat nereglabil :)
Baia Mare pare capatul pamantului dupa 12 ore de asteptare. Dar merita!De fiecare data :)
Am sa punctez doar cele mai semnificative detalii din ultimele trei zile.
Luni, ai mei mi-au spus ca arat cel mai uman din ultimul an. Asta in conditiile in care ei m-au vazut in cele mai extreme look-uri posibile. De la dolofan la anorexic...de la foarte fericita la nedormita si depresiva, asta schimbandu-se din doua in doua luni, iar eu norocoasa ca in '008 i-am vizitat cel mai des. Am ales sa le fac cele mai multe vizite exact in anul in care mi-am schimbat poate si maduva spinarii, nu doar personalitatea, job-ul, relatiile, casele, hainele :)si lista ar putea continua...
Prima seara dupa mult timp in care am dormit singura in camera in care de obicei dormeam cu iubitul. N-o patetizam dragilor, m-am simtit excelent! E ciudat sa simti camera TA din casa TA goala; doar ca eu nu dormisem niciodata singura acolo... M-am uitat in jur, am intins bratele prin patul mare, am vazut ca erau doua perne...si-am inceput sa rad si sa ma lungesc peste tot gandind doar : MORE for ME!!!A fost cel mai ciudat sentiment egoist din ultima perioada.
Marti plimbari pline de rasfat toata ziua. Si o experienta tare draguta, noua din lungul sir care cu siguranta ii urmeaza: pedichiura. Toate terminatiile nervoase ale organismului se sfarsesc in talpi. Daca picioarele noastre sunt fericite, si noi suntem fericiti. M-am lasat pe mainile fetei de la pedichiura care m-a rasfatat cu baie cu spuma de capsuni, masaj, cosmetizare, un adevarat lux pentru picioarele mele care au batut kilometri de nisip de plaja (kilometrii fericiti e drept, dar solicitanti pana la urma).
Am iesit de acolo cu un zambet pictat pe fata, mi-am luat niste apa termala (cea care fixeaza machiajul) si l-am "fixat" acolo toata ziua.
Azi dimineata la dus am realizat ca "umanul" mentionat de ai mei devine unul rotunjor...dragilor, m-am curbat...m-am implinit atat cat trebuie in toate zonele...si radeam la mine in oglinda...fata scheletica inca existenta in mintea mea era oarecum panicata de plinul corpului de azi...dar i-am spus dragastos ca totul va fi bine...
ceea ce va dorim si dumneavoastra!

Anonimilor de cartier

Intrerupem programul nostru obisnuit pentru a anunta sistarea anumitor comentarii agresive/vulgare folosite de utilizatorii anonimi ai lui nea' Google. Din motive de indecenta in exprimare am fost nevoita sa introduc cenzura (ceea ce nu mi-am dorit) deoarece nu intentionez sa dau curs frustrarilor acumulate in timp si pe fond psihic ale personajelor care nu beneficiaza de suficient curaj pentru a-si face publica identitatea asa cum fac si eu.
Dragilor, pot fi contactata la: sabbra_cof@yahoo.com - ca sa va raspund personal la injurii :)) Nu e nevoie sa-mi pangariti blogul :))
In rest...singura expunere indecenta de pe acest blog va fi... (ati ghicit) A MEA!!! (majoritatea insultelor faceau referire la aspectul meu fizic)

PENTRU CA POT!