Poezie, zâmbet și o țară verde crud

Nu știu dacă ați trăit vreodată așa ceva.
Nici nu știu cum să definesc acest fenomen...să-i zic pauză de inspirație? Blocaj?
Atunci când faci ceva cu naturalețe, ești atât de obișnuit să o faci încât, atunci când intervine golul de gânduri...habar n-ai cum să reacționezi.
Așa mă simt eu acum.
Mi-au rămas gândurile departe, mintea mi-a părăsit corpul sau pur și simplu nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite.
Intenționam să fac o retrospectivă a vacanței mele. Să pun în ordine amintirile, să le retrăiesc, așa cum fac de obicei.
De fiecare dată revăd mental trăirile, locurile, reascult conversațiile, disec gândurile și le analizez iar și iar.
Nu și de data asta. 
Am fost atât de ancorată în a-mi savura momentele prezente și am încercat să trăiesc totul atunci, pe loc, încât simt că am rămas fără cuvinte.
Aș putea să fac un efort și să relatez un fel de jurnal de călătorie...însă ar fi prea fad comparativ cu tot ceea ce am simțit.
M-am simțit vie și fericită. Nu pentru că am fost în vacanță (bine, și pentru că a fost vacanța mult-așteptată) ci pentru că s-a întâmplat ceea ce mi-am promis ultima oară când am fost în Dublin – și anume că am să revin.
Am numărat minutele în avion, recunosc.
Am avut oameni faini și foarte dragi alături.
Am văzut locuri incredibile.
Am râs în fiecare zi, n-am avut nicio secundă în care să mă macine vreo grijă.
Per total...a fost perfect. Și asta o spune un om care nu s-a putut debarasa de propriile gânduri niciodata până acum.
E normal ca frumusețea să te copleșeasă la un moment dat, e normal ca oamenilor faini să le zâmbești, e normal să fii fericit în vacanță...însă (pentru mine cel puțin) normalul meu a păstrat mereu o doză de spaimă.
Orice am făcut până acum n-am reușit să mă detașez complet și să savurez pur și simplu clipa. Să fiu împăcată cu mine. Să n-am niciun regret, niciun plan și nicio jenă.
Am băut bere bună dimineața, la prânz și seara.
Am mâncat mai mult decât am mâncat vreodată în viața mea și mi-a plăcut totul.
Nu regret cele 2-3 kilograme în plus și nici nasul cojit datorită vântului irlandez.
Am respirat aer rece, adorabil de rece, am admirat cer senin, atât de albastru încât lăcrimam doar când mă uitam spre el.
M-a ars și soarele iar ploaia nu m-a găsit deloc în cele două săptămâni cât le-am locuit țara. Am făcut tone de poze, ce să vă spun...frumoase, care mai de care.
Irlanda e o țară frumoasă și-am cam vâzut mai bine de jumătate din ea.
Oamenii sunt exagerat de politicoși și foarte relaxați. Or fi având și ei grijile lor însă...pare-se că le lasă la intrarea în pub. Nu, nu își îneacă grijile în bere ci mai degrabă își împart zâmbetele cu prietenii.
M-am simțit acasă. Dar asta am simțit și data trecută. Nicio secundă n-am simțit că sunt un turist rătăcit.
Am simțit că diminețile îmi aparțin și că serile mă copleșesc. Dar...eu sunt poetă. Și subiectivă și îndrăgostită.
Irlanda e verde. Verde, verde, verde crud și curat.
Are miliarde de flori de toate culorile pe care nimeni nu se îndură să le rupă din pământ. Sunt atât de frumoase...încât simt iar că n-am cuvinte.
Irlanda e liniștită. Da, orașele mișună de turiști dar toți sunt cuminți și zâmbesc.
Irlanda e veselă. Prietenoasă. Senină...sau, cel puțin așa a fost pentru mine.

Nu doresc să fac comparații și nici să ridic în slăvi locul acela.
E locul meu drag, îmi iubesc la fel de mult și țara.
Doar că ... mă plac pe mine când sunt acolo. Și sunt altfel acolo. Nu înțeleg de ce...

În fine. Am adus cu mine niște liniște.
Recunosc că nu-mi vine a crede cât de repede a trecut... Mă simțeam pierdută în propria casă.
Am deschis repede un Guiness.
Acum trebuie doar să învăț să fac pâine irlandeză :) Ceea ce vă doresc și vouă.

Bine v-am regăsit!

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

Încă un an

Țin minte că anul trecut, înainte de ziua mea, eram din nou asaltată de panici și demoni. M-am ținut tare și mi-am dorit atât de mult să-mi împart momentul cu cineva încât, în seara dinaintea zilei mele de naștere, am rugat o prietenă să nu mă lase singură la miezul nopții. Ceea ce s-a și întâmplat.
Și am fost mai mult decât surprinsă cat de mulți oameni frumoși au fost alături de mine vrând să-mi arate că eu contez pentru ei.
Spuneți ce vreți, dar, mai devreme sau mai târziu veți vedea că în anumite momente fericirea noastră nu depinde doar de noi, depinde de anumiți oameni. Și ar fi bine ca aceștia să fie cei potriviți. E simplu să-i identifici. Oamenii potriviți se bucură atunci când ești fericit. Și cu oamenii potriviți îți este ușor să fii fericit. Sau să-ți împarți fericirea.

A mai trecut aproape un an de atunci. Un an extrem-extrem de plin. Cu lecții, oameni, călătorii, întâmplări și, ceea ce așteptam eu cu tot sufletul: vindecare emoțională.
Lecțiile le-am învățat, călătoriile le-am păstrat în minte, întâmplările le-am trăit și...de oameni m-am bucurat. Mulți oameni noi, unii pasageri, alții surprize plăcute, prietenii consolidate, alții au fost - inevitabil - lecții.
Îmi place să recapitulez, înainte să "devin mai înțeleaptă cu un an" și să arunc o privire de ansamblu asupra omului ce eram anul trecut pe vremea asta și să privesc omul ce-mi zâmbește azi în oglindă. Dacă-mi zâmbește, pentru ca îl accept și când e încruntat.

Anul ăsta e mai "special" pentru că "schimb prefixul". Oare ar trebui să știu ce să spun? Oare ar trebui să "devin un cetățean responsabil" ? Oare ar trebui să am un plan?

Una peste alta,  nu voi avea posibilitatea să cuget "în direct" despre cumpăna asta psihologică. Anul acesta mă rup puțin de oamenii mei și îmi fac eu, mie, un cadou frumos. Vreau să-mi împlinesc cei 30 de ani plini în Dublin. Și iau cu mine singurul om de pe fața pământului care m-a acceptat exact așa cum sunt: mama. Pentru ea chiar am fost o provocare, încă de înainte să se chinuie 12 ore în travaliu.

În altă ordine de idei nu mă simt nici mai tânără și nici mai bătrână de cum arăt. Maturitatea habar n-am în ce anume poate fi cuantificată și nici nu cred că e cazul să demonstrez ceva, cuiva.
Sunt un om și...cam atât. Un om căruia i s-au împlinit cam toate dorințele în ultimul an. Un om care a făcut cunoștință cu el însuși în fiecare zi și, tot în fiecare zi, a mai învățat câte ceva nou.

Sunt un om care, seara când pune capul pe pernă, doarme. Bine.

Încă nu știu ce voi face în cel de-al 30-lea an și nici nu mi-am propus ceva concret. Dar promit să continui să exorcizez demoni în scris. Și să fiu eu.

Top O'the evening to ya!