Despre oamenii cu ochii trişti

Îi recunosc pentru că am fost şi eu unul dintre ei. Mai păstrez câteva fotografii cu mine în care apar atât de superficială, zâmbind fals, pozând în ceva ce nu eram. Le păstrez pentru că vreau să mă văd aşa cum eram. Să-mi amintesc de mine de atunci ca să ştiu să nu mai fiu :) (altă dată vorbim despre modul meu de auto-educare).
N-o să vă spun oamenilor care sunteţi, vă ştiţi voi mai bine :) Oameni frumoşi fizic, oameni aparent împliniţi din punct de vedere profesional, oameni care-şi etalează " fericirea" pe Facebook pentru că trebuie. E o fericire din asta...hmm...nu pot spune de faţadă...pentru că ei chiar cred că trăiesc cât de cât frumos. O fericire ostentativă, ăsta-i cuvântul.

Da, da, da, ştiu că şi eu postez mai mereu pozioare şi cugetări, melodii şi gânduri de Sabbra cea rebelă şi mereu reinventată. Şi...cu tot poker-face-ul din lume, dacă eu sunt tristă... se vede. Clar. Sau încep să mă plâng şi, în cazul acesta, se aude :) Pentru că eu nu ştiu să mă ascund. Şi nu cred că pot să mă prefac (prea mult timp, în orice caz).

Mă întristează faptul că pe unii dintre aceşti oameni îi cunosc...destul de bine. Le ştiu poveştile. Unii aleg să se mintă şi să-şi repete zilnic cât sunt de fericiţi sperând că se va întâmpla...cândva...cumva.
Alţii sunt de-a dreptul isteric de ostentativi. Genul de oameni al căror căcat iese direct bici. Şi clar jobul lor e cel mai cool, iubitul/iubita e cea mai frumoasă, viaţa lor e peste măsură de interesantă, dar, cu toate astea, unele lucruri nu pot fi ascunse.
Mai există şi genul de oameni "care ţin la intimitatea lor". Ăştia sunt de obicei urâţi fizic sau complexaţi maxim :) Îmi pare rău că o spun. Cei frumoşi sunt deseori şi narcisişti...aşa că e foarte simplu să îmi dau seama :) (da, ştiu, sunt o veninoasă narcisistă şi scorpie fără de suflet)

Daaaar...mai există şi oamenii care, aparent, n-au niciun motiv să fie nefericiţi. Şi totuşi...totuşi...dacă le priveşti atent zâmbetul perfect sau pozele cu zeci de ""like-uri" ale celor aproape geloşi pe viaţa "ideală" ... ai să remarci că sunt atât de goi...încât şi o reclamă la Dero are mai multă profunzime (vaaiii ce banner şi slogan drăcesc au mai nou ăştia de la Dero).
De ce am ales eu să scriu despre ei? De ce îmi ocup timpul, şi aşa exagerat de puţin, pe care-l am eu cu mine, scriind despre voi, oamenilor cu ochii trişti?

Pe de-o parte mă frustraţi. Da! Aş vrea să vă apuc de guler şi să vă ţip în ureche: Te văd, te cunosc, ştiu că eşti fals până în măduva oaselor, ştiu că eşti ostentativ, ştiu că te minţi, ştiu că poţi mai mult, vrei mai mult, dar n-ai curaj. Nu, nu vreau să vă dau eu soluţii de descoperit fericirea, că n-am. Dar, ceva din mine îmi spune că uneori o zguduială de genul ăsta ajută.

Şi...pe de altă parte mă intrigaţi. Zău dacă înţeleg DE CE atâţia oameni cu potenţial aleg să fie subjugaţi de compromisuri doar de dragul societăţii. Şi n-o să încep să vorbesc despre societatea bolnavă în care trăim.
Ok, am înţeles şi că oamenii sunt sclavii fricii şi ai statutului social. Bă, da' oboseşti... Şi viaţa e a naibii de scurtă. Eu am început să mă cert chiar şi pentru scurtele momente de tristeţe pe care le mai am. NU am timp să fiu tristă. Am miliarde de alte senzaţii de încercat. Senzaţiile de teamă sau de tristeţe nu-s tocmai de păstrat pe termen lung.

E păcat. Şi aiurea. N-am legi sau religie pe lumea asta însă mă ghidez după două principii simple: lucrurile corecte şi bune atrag alte lucruri corecte şi bune. Şi viceversa. Apoi, indiferent care-i adevărul, are avantajul de-a ramâne veşnic la fel. O minciună...ramâne valabilă doar până când adevărul iese la iveală.

Acum vă las să-mi studiaţi fericirea din priviri :) Asta dacă ştiţi să-mi deosebiţi ochii trişti de ochii veseli :)